Cum ducem până la capăt mântuirea noastră?

„Astfel, deci, preiubiţii mei ... duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea.” Fil. 2:12, 13.

R 5854 W. T. 15 februarie 1916 (Pag. 54-57)

În acest capitol din care este luat textul nostru, apostolul Pavel aduce un frumos omagiu Bisericii din Filipi. El se referă în termeni tandri şi iubitori la ascultarea lor continuă faţă de îndrumarea şi sfatul său, nu numai când era prezent cu ei, ci şi când era absent. El îi îndeamnă la o continuă credincioşie şi seriozitate pe această cale bună. El doreşte ca ei să facă în continuare progres în asemănarea cu Învăţătorul, lucrând în ei înşişi prin umilinţă şi ascultare la dezvoltarea caracterului necesar, cu frică şi cutremur, făcându-şi partea în obţinerea mântuirii la care au fost chemaţi în Cristos.

Acest îndemn al sf. Pavel este de asemenea intenţionat celor sfinţiţi în Cristos Isus din ziua de astăzi. El ne aminteşte, aşa cum a făcut-o Bisericii din Filipi, că trebuie să ducem până la capăt mântuirea noastră. În altă parte Scripturile ne informează că mântuirea noastră este prin har — că „nu pentru faptele pe care noi le-am făcut în dreptate, ci pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Aceste Scripturi nu sunt contradictorii. Mântuirea noastră este „nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Tatăl a stabilit ca Domnul Isus să fie Mântuitorul nostru; şi prin El se va împlini mântuirea noastră.

Noi nu putem duce până la capăt îndreptăţirea noastră; dar fiind îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos şi fiind chemaţi cu Chemarea Cerească, ne putem face partea în această mare lucrare de pregătire a noastră pentru poziţia şi gloria viitoare. Facem aceasta luând seama la instrucţiunile Domnului nostru, prin urmarea exemplului pe care El ni l-a pus înainte. Noi nu putem niciodată ajunge la perfecţiune în trup; dar de la început inima noastră, intenţia noastră, trebuie să fie în întregime loiale, şi zi de zi această intenţie a inimii trebuie să devină mai cristalizată, fixată, pe calea dreptăţii. Trebuie să continuăm lucrarea de aducere în supunere a trupului nostru şi de înrolare în serviciul Domnului.

Cum devenim fii ai lui Dumnezeu

Este încurajator să ştim că acest război nu este unul pe care să-l ducem singuri. Toate puterile cerului sunt înrolate pentru noi. Dumnezeul nostru ne-a condus până aici, să vrem şi să înfăptuim buna Sa plăcere, şi El va continua astfel să ne conducă şi să ne ajute şi să lucreze în noi prin Cuvântul Adevărului Său, dacă vom continua să luăm seama la sfatul Său. Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia” care o acceptă; şi nu se poate găsi o mai mare încurajare decât făgăduinţele nespus de mari şi scumpe date nouă, ca prin acestea să putem deveni „părtaşi firii dumnezeieşti”.

Mântuirea noastră este o mântuire de la moarte la viaţă, din păcat la dreptate. Mai mult, este o transformare de la natura umană la cea divină — o „mântuire aşa de mare”! Pasul iniţial al mântuirii noastre a fost lucrarea îndeplinită de Domnul nostru Isus la Calvar. „Cristos a murit pentru păcatele noastre.” Această moarte pentru păcatele noastre a fost necesară mai întâi; pentru că nu exista nimeni pe pământ care să poată plăti pedeapsa pentru păcatul lui Adam. Legea lui Dumnezeu cerea „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, viaţa omului pentru viaţa omului. Nu exista niciun om perfect; de aceea Dumnezeu a aranjat ca Singurul Său Fiu Conceput să plătească această pedeapsă cu moartea pentru om. Tatăl ar fi putut aranja altfel, dar n-a făcut-o; de aceea ştim că aceasta a fost cea mai bună cale.

Totuşi, moartea lui Cristos n-a fost tot ce era necesar. „Domnul nostru ... a înviat pentru îndreptăţirea noastră”. Moartea Lui a fost pentru anularea păcatelor noastre; dar El nu putea efectua îndreptăţirea noastră în timp ce era încă în legăturile morţii — nu înainte de a fi înviat — şi mai mult, nu înainte de a Se sui la cer — şi mai mult, nu înainte de a-Şi fi prezentat meritul pentru noi — pentru Biserică. Şi încă mai mult de atât, îndreptăţirea noastră nu este împlinită până când, în fiecare caz individual, se fac paşii necesari de credinţă şi deplină consacrare, în urma cărora este atribuit meritul Răscumpărătorului nostru.

Acest merit al lui Cristos încă n-a fost prezentat pentru lume, pentru că timpul ei încă n-a sosit. Deocamdată a fost prezentat doar pentru Biserică — pentru cei care sunt chemaţi să fie împreună moştenitori cu Cristos şi care acceptă Chemarea. Când Isus S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi, a fost stabilit un aranjament prin care să putem fi îndreptăţiţi. Există anumite condiţii inflexibile pe baza cărora Dumnezeu binevoieşte să atribuie acest merit al morţii lui Cristos. Această favoare se oferă doar celor care vreau să se întoarcă de la păcat, să fie îndreptăţiţi de acel păcat, şi să servească pe Dumnezeu. Doar aceştia pot deveni acum fii ai lui Dumnezeu.

Fie că aceşti paşi iau ani sau zile sau câteva minute, toţi aceşti paşi trebuie făcuţi înainte de a putea fi în poziţia de a fi acceptaţi de Cristos şi a fi prezentaţi de El Tatălui. Când Răscumpărătorul nostru ne atribuie meritul Său, acoperindu-ne defectele, aceasta ne aduce în poziţia unei îndreptăţiri vitale. Noi nu am făcut nimic pentru a îndeplini această îndreptăţire. Doar ne-am prezentat ca să putem deveni slujitori ai dreptăţii. Doar ne-am pus în poziţia în care am fost gata de a primi binecuvântarea. Când meritul Mântuitorului ne-a fost astfel atribuit, tot trecutul nostru a fost iertat, defectele noastre au fost acoperite, Tatăl a acceptat oferirea noastră, iar Marele nostru Preot ne-a jertfit ca fiinţe umane îndreptăţite. În acel moment am fost concepuţi de Tatăl prin Spiritul Său sfânt, „la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi” (1 Pet. 1:4). Am devenit Noi Creaturi embrionare, care apoi trebuie să crească şi să se dezvolte zi de zi până când, la timpul potrivit, vom fi născuţi ca fiinţe spirituale pe plan divin, dacă suntem credincioşi până la moarte.

Minunatul har al lui Dumnezeu!

Aceasta este o lucrare minunată, o transformare miraculoasă! Selectaţi dintr-o rasă de sclavi ai păcatului, fiinţe de o natură din carne, degradaţi, loviţi cu moartea, blestemaţi de păcat, suntem ridicaţi afară din mocirlă; suntem spălaţi, curăţaţi de contaminare, de zdrenţele noastre mânjite de nedreptate, şi începe în noi o nouă natură. Apoi tendinţele noastre înclinate spre pământ sunt treptat întoarse spre cer. Suntem transformaţi zi de zi, fiind ridicaţi sus, SUS, până când, învierea noastră fiind completă, lucrarea de transformare pe deplin realizată, suntem ridicaţi la înălţimi inimaginabile — trecuţi de natura şi rangul îngerilor, heruvimilor, serafimilor, şi de orice nume ce se poate numi, şi aşezaţi pe Tronul lui Mesia, alături de Infinitul Fiu al lui Dumnezeu, părtaşi naturii Sale glorioase — natura lui Iehova Însuşi — natura divină!

Poate un om muritor să-şi închipuie o astfel de glorie minunată? Chiar şi gândul la o astfel de chemare ar trebui să ne facă să ne plecăm inimile până la ţărână înaintea Dumnezeului nostru, dându-ne seama de marea noastră nevrednicie, de asemenea har uimitor — de asemenea mnune supremă! Ce Îi putem da noi Domnului care să poată demonstra în mod potrivit recunoştinţa, mulţumirea noastră pentru o astfel de favoare de negrăit? Desigur, cel mai credincios serviciu pe care-l putem face este doar o întoarcere foarte slabă spre Cel care atât de mult ne-a iubit, atât de mult ne-a binecuvântat, atât de mult ne-a onorat!

Suntem împreună moştenitori cu Domnul Gloriei în această minunată moştenire, dacă doar suntem credincioşi până la moarte şi ne ţinem hainele albe. Pentru noi „cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. În calitate de creaturi vechi, noi n-am avut o poziţie înaintea lui Dumnezeu; ne hrăneam cu elementele sărăcăcioase ale lumii. Am fost morţi în greşeli şi păcate. Numai ca Noi Creaturi avem o poziţie, prin care putem să-I plăcem lui Dumnezeu, prin care putem să lucrăm pentru El. Acestei Noi Creaturi i se adresează apostolul în textul nostru.

Marea noastră responsabilitate

Făcând o consacrare lui Dumnezeu, păcatele noastre sunt toate sub sânge şi în noi a început o nouă viaţă. Suntem sub un contract solemn pentru a avea grijă ca lucrarea de transformare să progreseze constant. Când Tatăl a acceptat oferirea noastră şi angajamentele noastre faţă de El, şi ne-a dat Spiritul Său sfânt, El nu ne-a dat o împlinire completă a speranţelor noastre, ci doar „o arvună a moştenirii noastre”. Noi ne-am dat acordul să fim morţi faţă de lume, morţi faţă de lucrurile pământeşti şi vii faţă de Dumnezeu. De aceea fiecare dintre noi trebuie să demonstrăm prin cuvinte, fapte şi gânduri că totul din acest contract este din partea noastră de bună credinţă — că subscriem la fiecare cuvânt din el. Când devenim copii ai lui Dumnezeu, singura noastră ambiţie este să ne dovedim loialitatea faţă de Dumnezeu, loialitatea faţă de Legământul de Jertfă. Oare nu aşa a fost şi cu Domnul nostru Isus?

Domnul nostru a venit în lume pentru a fi Răscumpărătorul nostru. Dar n-a fost Răscumpărătorul când S-a născut, nici când a avut treizeci de ani, decât atunci când S-a consacrat. El a fost numit Mântuitorul de la naşterea Sa numai într-un sens de perspectivă. A devenit Răscumpărătorul nostru în sens real, oficial, când a fost botezat de Ioan în Iordan şi peste El a venit Spiritul sfânt în puterea conceperii. Apoi a rămas ca timp de trei ani şi jumătate ai serviciului Său activ să-Şi împlinească acea consacrare. Fiecare faptă a vieţii în timpul acelei perioade cruciale a fost împlinirea Legământului Său de Jertfă. El Se angajase să-Şi sacrifice natura umană cu toate stările şi posibilităţile ei, ca să poată împlini scopul Tatălui. Pentru această cauză a venit în lume, şi El şi-a împlinit credincios Legământul. Răsplata glorioasă a fost natura divină şi autoritatea de a executa tot Programul Tatălui.

Legământul nostru este identic cu al lui Cristos

Şi tot aşa trebuie să fie şi cu noi, urmaşii Săi. Noi intrăm sub acelaşi aranjament, slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre fiind acoperite cu haina dreptăţii Răscumpărătorului, care constituie „haina de nuntă” a noastră. Astfel stăm înaintea Tatălui compleţi în Cel Preaiubit. Iar cuvintele Lui pentru noi sunt: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte” (2 Cor. 12:9). Toţi copiii lui Dumnezeu care sunt fideli Legământului lor îşi duc la îndeplinire mântuirea zi de zi. Aceasta este o lucrare de jertfă, o lucrare zilnică de răstignire a cărnii. De la începutul vieţii noastre consacrate suntem socotiţi ca fiind complet „răstigniţi cu Cristos”; dar răstignirea reală este un proces încet, dureros, lung, şi se sfârşeşte doar cu completarea sacrificiului nostru în moarte.

„Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă” este porunca lui Iehova (Psa. 50:5). În ce măsură facem în noi înşine această lucrare de jertfire? Şi în ce măsură căutăm să ajutăm în lucrarea de strângere la El a sfinţilor lui Dumnezeu? Suntem noi credincioşi în măsura capacităţii şi ocaziei? Suntem noi siguri că avem grijă să observăm ocaziile, mari sau mici, care ne sunt la îndemână? Dacă nu ne vedem ocaziile, Domnul va folosi pe altul să facă lucrarea care ar fi putut fi a noastră; şi vom pierde binecuvântarea şi răsplata serviciului pe care l-am fi putut face. Cât de atenţi trebuie deci să fim!

„Împlineşte jurământul pe care l-ai făcut”

Dar aceasta nu este o chestiune în care să ne judecăm unul pe altul. Nu este pentru mine să-ţi spun că nu eşti suficient de serios în sacrificiul tău. Nici tu nu poţi în mod potrivit să-mi spui că nu sunt credincios în îndeplinirea sacrificiului meu. Fiecare stă sau cade în faţa Stăpânului său. Pentru Domnul şi pentru noi înşine este să rezolvăm acest lucru important în cazurile noastre individuale. Şi noi nu ne putem judeca pe deplin nici pe noi înşine. Trebuie să ne străduim să facem cel mai bine, şi să lăsăm rezultatele să le hotărască Domnul. Tatăl îi va stabili fiecărui membru credincios al Corpului Domnului locul în Templul glorios.

Fraţii ar putea să-şi dea unii altora câte o sugestie în această privinţă, dar numai atât. Domnul este singurul care va hotărî dacă fiecare din noi trăieşte la înălţimea termenilor legământului. El aşteaptă credincioşie de la fiecare persoană care a luat asupra sa Legământul Său. Ar fi mult mai bine să nu facem Legământ de a jertfi viaţa pământească şi interesele ei decât să ne luăm acest angajament şi apoi să nu reuşim să îndeplinim ce ne-am angajat (Ecl. 5:4-6). Acesta este un lucru foarte solemn şi Domnul va cere în mod sigur de la noi împlinirea angajamentelor noastre. Dacă moartea nu este voluntară, El ne va distruge carnea. Dacă opunem rezistenţă, aceasta va însemna moartea fără speranţă a fiinţei noastre.

Dumnezeul nostru credincios, neschimbător

„Dumnezeu este Acela care lucrează în voi”, declară apostolul Pavel. Nu noi am început această lucrare. Fără să fim invitaţi noi nu ne puteam gândi vreodată să ne străduim să obţinem o parte în gloria, onoarea şi nemurirea Domnului nostru Isus. Ar fi însemnat culmea îngâmfării să facem aceasta fără o invitaţie clară. Dumnezeu a fost Cel care a plănuit totul. El a lucrat în noi prin făgăduinţele Sale, prin providenţele Sale în experienţele noastre zilnice şi prin toate instrucţiunile, prevenirile şi sfaturile Cuvântului Său, iar noi ne bucurăm în aceasta. La Dumnezeu nu există schimbare; şi odată ce a făcut această propunere, El a intenţionat s-o realizeze cu totul. Niciodată nu va însemna altceva. Niciodată nu face un aranjament pe care să vrea să-l abroge sau să-l modifice.

Suntem asiguraţi de apostolul Pavel că „Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Cristos”. Singura condiţie este propria noastră credincioşie. Dumnezeu nu va da greş niciodată. „Suntem cu toţii lucrarea mânilor Tale”. El face de fapt lucrarea. Noi ne supunem ca Dumnezeu să poată lucra în noi să voim şi să înfăptuim buna Sa plăcere. El este marele Maestru. Astfel lucrarea harului înaintează în inimile şi vieţile noastre, pregătindu-ne pentru poziţia înaltă la care suntem chemaţi. Şi numai dacă suntem neglijenţi faţă de aceste mari privilegii date nouă, numai atunci Dumnezeu le va lua de la noi şi le va da altora.

Cei care construiesc o clădire frumoasă au nevoie de putere specială pentru a termina lucrarea — să ridice marile cadre de oţel, blocurile de piatră, cărămizile etc. Dumnezeu se oferă să asigure puterea prin care noi să putem împlini lucrarea de construire a caracterului, această structură minunată pe care o construim. Dar Domnul nu va împlini această mare lucrare în noi decât dacă cooperăm sârguincios cu El. El ne-a făcut chemarea, inspiraţia, şi ne furnizează tot ajutorul necesar zi de zi; deci noi trebuie să perseverăm în construirea acestui caracter care este esenţial şi care El îşi propune să fie în toţi aceia pe care îi va face comoştenitori cu Fiul Său.

„Faceţi toate fără murmure”

Urmând în paşii Domnului nostru Isus, nu trebuie să murmurăm pe cale, găsind vină în dificultăţile şi îngustimea ei; nici nu trebuie să contestăm cum sau unde să fim conduşi, nici să căutăm să găsim vreo altă cale decât cea pe care providenţa divină o marchează pentru noi, înţelegând şi încrezându-ne că Domnul ştie exact ce experienţe sunt necesare pentru dezvoltarea noastră în asemănarea de caracter cu Cristos. Trebuie de asemenea să înţelegem că, dacă ar fi posibilă ascultarea în timp ce gurile noastre ar fi pline de murmure şi nemulţumiri faţă de Domnul şi faţă de soarta noastră, pe care El a permis-o, aceasta ar indica faptul că nu suntem în acord cu spiritul aranjamentului Său.

Astfel de ascultare, dacă ar fi posibilă — dar nu este — nu ar obţine aprobarea divină şi nici nu ne-ar câştiga premiul. Prin urmare, sfătuieşte apostolul, să „facem toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”.

Cum să ne fie frică şi să

ne cutremurăm

În expresia din textul nostru — „duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur” — nu trebuie să înţelegem că Domnul doreşte ca ai Săi copii să tremure literal de frică înaintea Lui. Să ne folosim aceeaşi judecată în interpretarea cuvintelor şi expresiilor Scripturii cum am face în citirea oricărei alte cărţi, sau în înţelegerea cuvintelor prietenilor noştri. Cineva chemat la o poziţie de mare responsabilitate va spune uneori după aceea: „Am acceptat acea poziţie cu frică şi cutremur”. El nu vrea să spună că a tremurat de frică literală; ci aceasta este o expresie folosită să indice că acela simte nevoia de a fi cu mare grijă — că îşi înţelege marea responsabilitate şi posibilitatea de a nu împlini toate cerinţele dacă nu ar acorda cea mai serioasă atenţie. Înseamnă că înţelege că acea chestiune nu este una care să fie luată cu uşurinţă, ca şi cum ar fi un fleac, ci că nereuşita ar aduce consecinţe serioase.

Tot aşa, când citim această Scriptură, să nu gândim că trebuie să tremurăm de frică înaintea lui Dumnezeu; credem că gândul apostolului este că în această mare lucrare la care ne-am angajat — de a merge în urmele lui Isus ca să putem ajunge la premiul Chemării de Sus — depinde atât de mult de credincioşia noastră, de sârguinţa noastră. Nu ne-am angajat la un lucru uşor. Este o responsabilitate foarte grea. Sunt în cumpănă interesele noastre eterne — o chestiune de viaţă sau moarte. Cei care câştigă premiul vor fi moştenitori ai lui Dumnezeu pentru cele mai înalte onoruri şi glorii care au fost oferite vreodată — pentru o onoare şi glorie dincolo de puterea imaginaţiei umane! Credem că o astfel de ofertă nu va mai fi făcută niciodată.

Fiul lui Dumnezeu ocupă poziţia alături de Iehova şi nu poate avea decât o singură Mireasă. Atunci desigur că este nevoie să lucrăm la mântuirea noastră cu frică şi cutremur — cu mare grijă, cu mare seriozitate, faţă de tot ce are legătură cu aceasta! Ar trebui să apreciem profund faptul că acesta este cel mai minunat lucru din tot Universul lui Dumnezeu! Credem că dacă nu ne întărim chemarea şi alegerea şi nu câştigăm în această luptă în foarte scurt timp de acum, ocazia va fi pierdută pentru totdeauna. Atunci nici un fel de plâns şi scrâşnire a dinţilor nu va fi de folos. Când uşa se va închide, nu se va mai deschide niciodată. Ca şi Esau, cei care vor eşua nu vor „găsi loc pentru pocăinţă” deşi o vor „căuta cu lacrimi”. Dreptul de întâi-născut le va fi fost alunecat printre degete pentru totdeauna.

Dar, preaiuibiţi conlucrători, care vă străduiţi serios zi de zi să „alergaţi ca să dobândiţi”, „chiar dacă vorbim astfel ... despre voi suntem încredinţaţi de lucruri mai bune”. Dar este bine să „ne trezim mintea sănătoasă, ca să ne amintim”, ca să putem privi ţintă la Cetatea Cerească şi la premiul pus înaintea noastră. Marşul obositor credem că se va sfârşi curând. Cel mult mai este doar puţină vreme. Şi aşa, cu inimile statornice, să alergăm cu răbdare şi perseverenţă până la sfârşitul căii noastre.

„Bucuros în speranţă, deviza încă să-ţi fie —

Zorile-s aici!

Ce glorii zorile-acelea dezvălui-vor!

Te­- nveseleşte!

Strâns leagă-ncălţămintea şi coapsele-ncinge,

Întunecată şi lungă e calea, însă sfârşitul e dulce!”