DARURILE ŞI ROADELE DUHULUI

„Acum deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1 Cor. 13:13.

R4731 W. T. 15 decembrie 1910 (pag. 397-398)

Credinţa poate fi văzută din două puncte de vedere — a crede şi a te încrede. În felul cum este folosit cuvântul credinţă în Scripturi, înţelegem că aceasta înseamnă a crede în Dumnezeu şi în lucrurile pentru care avem motiv să recunoaştem că sunt de la Dumnezeu — profeţiile lui Dumnezeu şi promisiunile din Cuvântul Său etc., şi sprijinirea pe El — şi nu a crede în orice. Cea din urmă ar fi ceea ce numim credulitate. Şi persoana care crede orice este nechibzuită; pe când cel care crede ce a spus Dumnezeu are Înţelepciunea care vine de sus, şi este, prin urmare, înţelept din punct de vedere scriptural.

Înţelegem că scopul şi determinarea creştinului trebuie să fie posedarea acestei credinţe mult dezvoltate, şi el s-o dobândească din Scripturi. Mulţi oameni au o credinţă care ei cred că vine de la Dumnezeu, dar care, la o cercetare, găsesc că este nescripturală şi nu o credinţă în ceea ce vine de la Dumnezeu, în ceea ce El a spus, ci provine din tradiţiile „Veacurilor Întunecate”, de la profesori de universitate etc., şi este clar contrară „credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna”.

În acest anumit sens am înţelege că credinţa reprezintă o calitate a inimii, de încredere în Domnul — ceva ce a fost dobândit prin cunoaşterea lui Dumnezeu — prin familiarizarea cu El, prin diferitele moduri prin care El a văzut de bine să Se descopere. Aceasta este o credinţă care nu poate continua să subziste sau să se dezvolte decât dacă creşte cunoştinţa, bazată pe Revelaţia Divină şi pe acceptarea deplină a acesteia, şi pe ajungerea în armonie cu Atotputernicul, astfel încât să poată aplica promisiunile şi să recunoască faptul că ele aparţin individului.

Aşadar, am considera credinţa o convingere cu privire la Dumnezeu şi la promisiunile Sale, o încredere personală în Dumnezeu, dându-i persoanei odihna şi pacea lui Dumnezeu. Cât despre modul în care se armonizează această concepţie despre credinţă cu ceea ce a zis Domnul nostru: „Când va veni Fiului Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” şi cum anume sunt aceste cuvinte în acord cu afirmaţia apostolului Pavel din Corinteni cu privire la credinţă ca un dar al Duhului Sfânt — am spune că primul dintre aceste pasaje ar trebui redat: „Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare Credinţa pe pământ?” Implicaţia nu este că nu va găsi deloc credinţă, ci, va găsi El „Credinţa (Doctrina) dată sfinţilor”; deci, înţelegem că aceste cuvinte ale Domnului nostru înseamnă că atunci când Fiul Omului va veni, nu va găsi, cu excepţia câtorva, „credinţa care le-a fost dată odată sfinţilor”, ci va găsi, în schimb, concepţii eronate.

Astfel aflăm că mulţi creştini, când discută despre acest subiect, nu ştiu despre ce vorbesc. Ei nu au „Credinţa care le-a fost dată odată sfinţilor”. Deci ni se aminteşte afirmaţia Scripturii că, „cei care locuiesc pe pământ s-au îmbătat” cu doctrine false care au pervertit Cuvântul lui Dumnezeu. În locul „veştilor bune de mare bucurie”, li s-au spus veşti rele despre cel mai îngrozitor chin. Se dă de înţeles în Cuvânt că unii vor avea Credinţa. Dar Domnul sugerează că vor fi în număr foarte mic aceia care o vor avea.

DARURILE DUHULUI AU FOST PENTRU BISERICA TIMPURIE

În ceea ce priveşte darurile credinţei: chiar la începutul acestui Veac, darurile vorbirii în limbi, darurile interpretării limbilor, darurile vindecării etc., au fost date aşa încât să fie folosite în beneficiul poporului. O mare măsură de credinţă s-ar cere pentru a putea spune, precum i-a spus Petru omului schilod la templu: „Ridică-te şi umblă”. Ar avea nevoie de „dar” pentru a face aceasta. La fel şi cu cei care au vorbit în limbi. Ar trebui să fie un dar miraculos pentru a le permite să stăpânească orice limbă necunoscută.

Acele daruri pe care Dumnezeu a ales să le dea, au fost date deoarece Biserica era în faza incipientă şi avea nevoie de ele pentru încurajare. Darurile au fost date de asemenea pentru mărturie, deoarece Biserica nu avea Biblia la vremea aceea. Vechiul Testament era ascultat doar ocazional în sinagogile evreilor. Noul Testament nu fusese scris încă. Biserica timpurie avea nevoie de unele mi­jloace pentru instruire reciprocă. Dacă nu ar fi fost aceste daruri, ar fi putut să apară neseriozitatea etc. printre ei. Şi astfel unul se ridica şi vorbea într-o limbă necunoscută; altuia îi era dat darul interpretării, iar acesta se ridica şi interpreta. Aceste daruri au fost date printre ei ca o putere de atragere, ca să facă pe poporul Domnului să se adune. Astfel Cuvântul lui Dumnezeu a fost transmis pentru o vreme prin acest canal imperfect.

Nu ar trebui să ne gândim că deţinerea acestor daruri indica o mai mare dezvoltare, ci, mai degrabă, că aceste daruri au fot acordate în faza incipientă a Bisericii, şi noi nu trebuie să ne rugăm pentru a le primi. Scripturile arată că aceste daruri fie le aveau apostolii, fie ulterior erau rezultatul împărţirii Spiritului sfânt şi al punerii mâinilor de către apostoli; ca, de exemplu, când Filip diaconul l-a trimis pe apostol să-şi pună mâinile peste oameni ca să primească darurile, evident Filip însuşi nu a avut puterea să facă aceasta.

ROADELE DUHULUI NECESARE PENTRU SUCCESUL ALERGĂRII

În legătură cu dorinţa de a vorbi în limbi necunoscute, apostolul le-a făcut o mustrare prevenitoare, spunând: „Dar în biserică doresc mai bine să spun cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte într-o altă limbă” (1 Cor. 14:19). El le spunea că dacă vreun om ar avea darul vorbirii în limbi, să se roage să le poată interpreta — să le poată exprima inteligibil celor cărora le vorbea, mai degrabă decât în cuvinte neînţelese. Apoi el continuă spunând că această dorinţă puternică de a se întrece în deţinerea darurilor nu indica în sine o consacrare profundă lui Dumnezeu. Le spune că, chiar dacă ar vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, nu le-ar fi de niciun folos dacă nu ar avea dragoste. Cunoaşterea unei limbi străine nu implica faptul că persoana a ajuns la o mai mare realizare şi relaţie cu Dumnezeu.

El spune că roadele Spiritului sunt mai de dorit, iar acestea sunt: smerenia, blândeţea, răbdarea, curajul, autocontrolul, îndelunga răbdare, bunătatea frăţească, dragostea. Sfântul Petru ne spune: „Dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10, 11). Dar noi am putea să avem toate darurile Bisericii timpurii şi să nu avem nicio dovadă că suntem siguri de un loc în Împărăţie. Dragostea întrece toate celelalte virtuţi, deoarece este cea mai durabilă.

Când vom vedea şi vom cunoaşte în mod deplin, credinţa se va sfârşi, practic. Iar speranţa noastră practic se va sfârşi când speranţele noastre în promisiunile Tatălui nostru ceresc vor fi împlinite. Însă dragostea nu are început şi nu va avea sfârşit. Dumnezeu este dragoste. Întrucât Dumnezeu este fără început, la fel şi Dragostea nu a avut început; deoarece ea este caracterul Său, dispoziţia Sa; şi întrucât El rămâne veşnic, la fel şi Dragostea va dăinui veşnic.