GUVERNAREA NELEGIUITĂ ARE SUCCES

1 Împăraţi 16:23-33

„Dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor” Prov. 14:34

R 4729 W. T. 15 decembrie 1910 (pag. 394-395)

Dinastia lui Omri în Israel a fost una de succes conform standardelor lumeşti, dar un eşec din punct de vedere divin. Omri, un mare general, a urmat la tronul lui Israel după moartea lui Ieroboam. El a avut mare succes şi a cucerit pe moabiţi până la est de Iordan, punându-i sub un tribut anual în lână de la două sute de mii de oi. A construit o nouă capitală, cetatea Samariei, şi l-a întrecut pe Ieroboam cu succes în inducerea în eroare a poporului, pe linia principiilor religioase. Conform legământului lui Israel cu Atotputernicul, nu era decât o singură preoţie levitică şi un singur templu sfânt al prezenţei lui Iehova pentru întregul popor al lui Israel, care se afla la Ierusalim. La fel cum înţelepciunea lumească l-a condus pe Ieroboam să separe complet cele zece seminţii de cele două seminţii prin stabilirea unor noi locuri de închinare, simplificând închinarea şi simbolizându-L pe Dumnezeu printr-un viţel de aur, la fel acelaşi spirit de înţelepciune lumească i-a sugerat lui Omri o mai mare îndepărtare de Dumnezeu şi o mai mare apropiere de obiceiurile şi idolatria naţiunilor din jur.

Omri a murit, sau, conform scrierilor, „Omri a adormit cu părinţii săi”. Nu trebuie să presupunem din această declaraţie că, fiind un om rău, a mers în chinul veşnic şi că natura chinului este somnul. Nici nu trebuie să îl considerăm pe Omri sfânt şi că a mers în cer, şi să ne imaginăm că cei din cer sunt adormiţi. Nici să nu ne gândim la el că ar fi în Purgatoriu şi că experienţele de acolo sunt starea de somnolenţă. Trebuie să părăsim toate aceste concepte nescripturale cu privire la cei morţi, fie buni fie răi. Trebuie să venim înapoi la Biblie, şi din ea să învăţăm că toţi cei care mor, ca sf. Ştefan (Fapt. 7:60), adorm, aşteptând dimineaţa învierii, când Răscumpărătorul îi va chema pe toţi din mormânt (Ioan 5:28, 29). Apoi, precum declară Daniel, „Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi”; câţiva la glorie şi onoare, cei mulţi la ruşine şi dispreţ veşnic — de care vor fi obligaţi să se cureţe prin ascultare de cerinţele divine sub domnia de dreptate glorioasă a lui Mesia. Daniel 12:2.

AHAB ŞI IZABELA

Numele Ahab înseamnă „Ca şi tatăl său.” Şi el cu siguranţă aşa a fost! Numele i-a fost potrivit. Domnia lui a fost o domnie cu mai mare succes în nedreptate. Timp de douăzeci şi doi de ani s-a dedicat unei mai mari subminări a religiei adevărate şi introducerii celor mai rele forme de idolatrie imorală, păgână. A fost ajutat foarte mult în această cale de soţia sa — Izabela, fiica împăratului sidonienilor. Numele ei înseamnă castă; cu toate acestea, ea şi-a folosit marea influenţă asupra soţului ei şi asupra întregii naţiuni pentru promovarea lipsei de castitate în legătură cu orgiile cunoscute ca rituri şi ceremonii religioase, asociate cu închinare lui Baal şi „Astarteei”, divinitate feminină adorată. În legătură cu această adorare, se sacrificau vieţi umane, de obicei cele ale copiilor — aşa cum s-a descoperit în Alaska în 1867, când aceasta a ajuns în posesia Statelor Unite — că sacrificiile umane erau frecvente — mai ales în cazurile construirii fundaţiilor pentru case mari.

LECŢIILE DE AICI PENTRU NOI

Toţi oamenii civilizaţi sunt profund interesaţi de guvernele pământeşti şi de succesul lor. Cu toţii ne dorim prosperitate socială şi financiară. Totuşi este încă adevărat că prosperitatea este păgubitoare în măsura în care îi separă pe oameni de orânduirile divine şi de binecuvântările care sunt legate de acestea. Numai dreptatea poate cu adevărat să ridice o naţiune. Fiecare formă de nelegiuire este vătămătoare, oricât de contrar ar putea să pară aceasta la timpul respectiv. Zilele noastre cunosc cea mai mare prosperitate lumească văzută vreodată de pământul acesta. Dar vai! Nu este o zi de prosperitate religioasă. Dimpotrivă, niciodată nu a existat un timp când necredinţa într-un Dumnezeu personal şi în Biblie ca revelaţia Sa să fi fost atât de comună printre oamenii inteligenţi. Edificiile bisericilor noastre devin temple de modă, săli de concert şi de conferinţe, în timp ce adevărata închinare, singura care este plăcută celui Atotputernic, este tare îndepărtată — puţină atenţie i se dă.

Adorarea Mamonei, închinarea la viţelul de aur, sacrificarea vieţilor pentru obţinerea bogăţiei, aparţin zilelor noastre la fel de mult ca în zilele lui Ahab — dar pe o scară mult mai rafinată şi astfel mai înşelătoare şi mai subtilă. Îi afectează atât pe cei săraci, cât şi pe cei bogaţi. Cei săraci adeseori sunt doar ambiţioşi fără succes, prin urmare adeseori plini de amărăciune şi nemulţumire.

În mod continuu observăm că Dumnezeu foloseşte mânia omului pentru a-I aduce laudă. Efectul prosperităţii lui Ahab şi a Izabelei a fost dublu: a ademenit şi a degradat o clasă, în timp ce a trezit şi a separat o altă clasă — cei care L-au slujit pe Dumnezeu în spirit şi în adevăr. Aceştia au părăsit împărăţia celor zece seminţii şi idolatria ei şi s-au identificat cu împărăţia din două seminţii a lui Iuda şi cu închinarea adevărată a acesteia.

Aşa este şi astăzi. Succesul Mamonei, respingerea Bibliei de către Criticii Radicali şi laudele arogante cu capacitatea lor de a ne da ceva mai bun decât Cuvântul lui Dumnezeu, şi în general adorarea Mamonei, îi trezesc pe oamenii mai evlavioşi din zilele noastre să se separe şi să spună în cuvintele lui Iosua: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi. … Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”.

AHAB ŞI IZABELA ÎN ANTITIP

După cum ştiu toţi creştinii care studiază, Izabela, Ahab şi Ilie au fost folosiţi de Domnul ca tipuri, iar experienţele lor au prefigurat lucruri mult mai mari din experienţele Bisericii, Israelul spiritual, pe parcursul Veacului Evanghelic.

Ahab a simbolizat puterea civilă. Izabela a simbolizat un sistem religios. Căsătoria nepotrivită dintre Ahab şi Izabela, contrar Legii Iudaice, a simbolizat căsătoria sau unirea Bisericii cu Statul. Progresul răului prin această unire este portretizat în Cartea Apocalipsei, unde Izabela este menţionată în mod special pe nume (Apoc. 2:20-23). Domnul a acuzat că Izabela antitipică, sistemul bisericesc, a lăsat sau a permis să înveţe şi să seducă poporul Său de la calea dreaptă a trăirii creştine. Aceleaşi Scripturi îl reprezintă pe Ilie, care a fost persecutat de Izabela, prin soţul ei, ca un tip al adevăraţilor credincioşi din acest Veac, persecutaţi de o biserică falsă prin braţul puterii civile.