Se apropie timpuri grele

„Dar să ştii că în zilele din urmă vor fi timpuri grele.” 2 Tim. 3:1.

R4728a W. T. 15 decembrie 1910 (pag. 389-392)

Înţelegând că noi trăim acum chiar în timpurile la care s-a referit apostolul, unii ar putea întreba: Cum se poate aceasta? Nu sunt aceste timpuri, în comparaţie cu timpurile trecute, în special favorabile pentru prosperitatea Bisericii? A existat un timp când focul şi sabia şi ghilotina şi instrumentele de tortură au fost sistematic folosite pentru a extermina pe adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu, când Cuvântul lui Dumnezeu a fost o carte interzisă şi când închisoarea şi temniţa grea au fost răsplata cercetării credincioase a Scripturilor. Şi nu este mai mult Adevăr cuvenit şi înţeles acum decât înainte, cât şi o deplină libertate (dacă omul vrea să o exercite) de a crede şi a învăţa, fie în particular fie în public, oricare crede el că este Adevărul?

Desigur că astfel sunt condiţiile favorabile din zilele noastre. Niciodată, în toată istoria Bisericii, n-a existat o zi cu un astfel de privilegiu şi binecuvântare — o astfel de creştere a cunoştinţei şi a inteligenţei generale, astfel de mijloace pentru răspândirea generală a cunoştinţei şi o astfel de largheţe a libertăţii individuale — a conştiinţei, a vorbirii şi a acţiunii — ca şi astăzi. Spiritul libertăţii este acum larg răspândit în lume, şi deşi vrăjmaşii vicleni care odinioară au pus în lanţuri şi au încătuşat şi întemniţat încă trăiesc şi ar întemniţa ca înainte, ei îşi dau seama cu regret că vulturul şi-a luat zborul cu avânt şi că poate niciodată nu va mai putea fi legat. Dar mână în mână cu toate aceste avantaje, ciudat cum pare, vine şi cel mai mare pericol pentru Biserică. Adevărat, există puţin pericol pentru viaţa fizică sau pentru proprietatea pământească; dar pentru sfinţii adevăraţi acestea sunt de o importanţă minoră, pentru că ei nu-şi socotesc dragă viaţa pământească, dacă prin orice mijloace pot să ajungă la natura şi gloria divină la care au fost chemaţi.

Pericolul din aceste timpuri este pentru natura spirituală a sfinţilor şi pentru moştenirea lor valoroasă în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu, care sunt toate da şi amin în Isus Cristos. Influenţe subtile sunt acum la lucru căutând să reducă şi să stingă viaţa spirituală şi să-i jefuiască pe sfinţi de speranţa lor glorioasă, să înăbuşe pe nevăzute adevăratele temelii ale creştinismului şi astfel să răstoarne efectiv întreaga suprastructură a credinţei creştine din minţile multora, făcându-i astfel să se poticnească şi să-şi piardă moştenirea lor glorioasă ca împreună moştenitori cu Cristos.

Atacurile prezente, fiind de acest caracter subtil, sunt mai precis calculate ca să înşele şi să prindă în capcană, aşa încât dacă cineva îşi permite să nu fie atent pentru un moment, instrumentele Adversarului vor obţine un avantaj pe care îl vor folosi ca să prindă în capcană pe cel imprudent. Şi Dumnezeu va permite astfel de capcane pentru că numai aceia care sunt loiali şi credincioşi, şi de aceea întotdeauna vigilenţi, sunt socotiţi vrednici să scape de puternicele lor amăgiri. „Vegheaţi deci tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului.” Luca 21:36.

Felul în care se apropie aceste timpuri

Apostolul previne Biserica nu numai de certitudinea unor astfel de pericole şi de caracterul lor, ci şi de felul în care acestea se vor apropia. Odată el a spus: „Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, [Aşa a fost marea şi distructiva putere papală.] şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapt. 20:29, 30). Pe unii dintre aceştia Pavel şi Biserica timpurie i-au întâlnit în zilele lor.

Pavel a fost adesea în pericol între fraţi falşi care în privinţa credinţei au naufragiat, şi care s-au împotrivit cu tărie cuvintelor lui — eforturilor lui de a zidi Biserica în credinţa preasfântă (2 Cor. 11:26; 1 Tim. 1:19; 2 Tim. 4:14-17). Şi el arată că de la astfel de fraţi falşi, fraţi care au deviat de la Adevăr şi au devenit învăţători ai doctrinelor false va veni cel mai mare pericol pentru Biserică în aceste vremuri de pe urmă (2 Tim. 2:16-18; 3:5). Şi pentru ca noi să-i putem recunoaşte şi să ne păzim de ei, el i-a descris foarte amănunţit, deşi semnificaţia clară a prevenirii este cumva ascunsă printr-o traducere greşită, care spune după cum urmează:

„Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, insultători, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără afecţiune naturală* [*Manuscrisul Sinaitic, cel mai vechi şi de încredere, omite cuvintele „fără afecţiune naturală”, ca nefiind parte din textul original], neînduplecaţi, defăimători, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine; trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea; ... care totdeauna învaţă şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului”.

Cititorul va observa că descrierea, aşa cum este tradus aici, este nepotrivită; pentru că oameni cu astfel de caracter mârşav nu pot avea niciun fel de formă de evlavie. Citiţi descrierea din nou şi gândiţi-vă: Cum ar putea unul mândru, lacom, hulitor, neînduplecat, neîmblânzit, neiubitor de bine, unul încăpăţânat, trădător, iubitor de plăceri, să aibă vreo formă de evlavie sau să înşele pe cineva în această privinţă? Un astfel de caracter neînduplecat şi un hulitor încăpăţânat nu poate înşela şi să treacă drept un copil al lui Dumnezeu; nici nu ar încerca aceasta. Faptul este că traducătorii noştri nu au înţeles pe deplin limbajul apostolului şi, traducând, ei au folosit cele mai extreme sensuri posibile ale cuvintelor greceşti, şi astfel ilustraţia acestor persoane este exagerată. Astfel, de exemplu, cuvântul grecesc tradus aici „insultători” (vers. 3) este blasfemos, care înseamnă unul care vorbeşte dăunător, sau unul care vorbeşte de rău.

Acum, judecând doar după cuvânt, fără a lua în considerare contextul, nu am şti, în acest caz, dacă vorbirea de rău este dusă până la insulte sau nu; dar aşa cum este legat de context — având în vedere declaraţia ulterioară, că aceştia au o formă de evlavie (vers. 5) dar fără puterea ei reală — trebuie să conchidem că se face referire la acele forme de vorbire de rău mai blânde sau mai subtile, care ar fi compatibile cu formele ipocrite de evlavie, şi de aceea cuvântul nostru englez blasfemie (hulă, n.t.), deşi înseamnă vorbire de rău, este un termen prea puternic prin care să fie tradus aici cuvântul grecesc blasfemos; pentru că semnificaţia deplină şi în general acceptată a cuvântului englez blasfemie este — „A vorbi despre Fiinţa Supremă în termeni lipsiţi de reverenţă şi pietate, a insulta sau a vorbi dojenitor despre Dumnezeu, Cristos, sau Spiritul sfânt — a vorbi rău despre, a rosti insulte sau calomnii împotriva, a vorbi cu reproş despre (ceva, cineva, n.t.)” — Webster.

Tot aşa şi cuvântul apeithes, redat „neascultători”, înseamnă, care nu pot fi convinşi; şi expresia „neascultători de părinţi” ar însemna ca urmare, care nu sunt de aceleaşi convingeri, sau nu sunt de acelaşi gând cum au fost părinţii. Cuvântul anosios redat „fără evlavie”, care înseamnă fără bunătate sau nesfânt, ar fi mai bine redat, ţinând seama de context, prin termenul englezesc mai moderat, fără bunăvoinţă. Cuvântul aspondos redat „neînduplecaţi” (vers. 3) înseamnă ireconciliabil sau de neîmpăcat — adică, încăpăţânaţi sau în ostilitate continuă. Cuvântul akrates redat „neînfrânaţi” înseamnă, mai potrivit, fără putere, sau fără stăpânire de sine. Deşi acest gând se găseşte şi în cuvântul englezesc „neînfrânaţi”, în general i se ataşează un înţeles mai grosolan. Cuvântul anemeros, redat „neîmblânziţi” înseamnă fără moderaţie, crud. Adică, poate fi o manifestare mai mare sau mai mică a lipsei de blândeţe, ajungând în unele cazuri la asprime crudă. Dar, din nou, ideea de asprime sau cruzime nu este compatibilă cu vreo pretenţie de evlavie, aşa cum se sugerează în versetul 5. Cuvântul afilagathos, redat „dispreţuitori ai celor ce sunt buni” (în l. engleză, n.t.) ar fi mai bine redat neprietenoşi cu cei buni.

Revizuit astfel, limbajul apostolului este următorul: „Căci oamenii vor fi iubitori de sine (egoişti), iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, vorbind de rău, nu cu aceleaşi gânduri ca şi părinţii lor (adică, făuritori de noi doctrine), nemulţumitori, fără bunătate, ireconciliabili, aducând acuzaţii false, fără stăpânire de sine, neîngăduitori, neprietenoşi faţă de acei buni — trădători, încăpăţânaţi, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu (adică, preferând voia şi plăcerea lor decât voia şi plăcerea lui Dumnezeu); având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea; ... care totdeauna învaţă şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului”.

„Se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase”

Să se observe de asemenea că aici cuvântul oameni din versetul 2 este accentuat în textul grecesc, după cum se arată în Emphatic Diaglott, indicând astfel că se referă la o clasă specială de oameni, care, după descriere, nu pot fi alţii decât cei menţionaţi în Fapt. 20:29, 30, şi anume, oameni „din mijlocul vostru” (oameni dintre cunoscuţii voştri, oameni pe care până acum i-aţi privit ca membri ai Corpului lui Cristos, şi care încă pretind că sunt ca atare), care se vor scula vorbind lucruri „stricăcioase” (denaturând Adevărul).

Dar de ce, întrebaţi voi, unul, care odată a primit Adevărul ar dori să-l denatureze? Apostolul răspunde că scopul lor este „ca să tragă pe ucenici după ei”. Şi în acest scop, de a trage pe ucenici după ei, aceştia menţin o formă de evlavie, deşi îi tăgăduiesc puterea — singura putere prin care cineva din rasa decăzută poate fi socotit evlavios sau drept în ochii lui Dumnezeu, adică, puterea sângelui preţios al lui Cristos, care ne curăţă de tot păcatul atâta timp cât noi apreciem şi acceptăm această mântuire prin credinţă în sângele Său.

Înţelegând că trăim în zilele din urmă, la care se face referire aici, putem foarte bine întreba: „Există astăzi o asemenea clasă de vrăjmaşi ai Adevărului şi ai Bisericii? Într-adevăr, glasul profeţiei n-a dat niciodată o alarmă falsă, sau să prezică un eveniment nesigur. Timpurile periculoase au venit şi pericolele prezise ne înconjoară. Alături de sfinţii umiliţi, credincioşi, consacraţi, în aceleaşi comunităţi — în aceleaşi mici adunări ale celor care au scăpat de robia Babilonului, în aceleaşi case, şi adesea la aceeaşi masă a Domnului, se dezvoltă de asemenea o clasă care sunt „iubitori de sine” (egoişti), lacomi (de onoruri şi distincţie şi de lauda oamenilor — ambiţioşi), lăudăroşi (ca şi cum creditul pentru Adevărul cuvenit acum şi primit se datorează cumva lor, şi ca şi cum ar avea, de aceea, dreptul să-l schimbe şi să-i aducă amendamente după plăcerea lor), „aroganţi” (de acea cunoştinţă care trebuie primită doar cu umilinţă şi mulţumiri, şi care poate fi păstrată doar în aceste condiţii).

Pentru că lumina noului Adevăr care se deschide a răsărit pe calea lor, fiind în comun cu sfinţii credincioşi, ei nu mai gândesc la fel ca părinţii lor; dar bunătatea lui Dumnezeu manifestată astfel asupra lor, în loc să cultive în ei spiritul de mulţumire şi cooperare, acesta fiind scopul ei, pare să trezească un spirit de mândrie şi ambiţie, care nu ezită prea mult să facă din Adevăr o marfă pentru scopuri ambiţioase, oricât de neînsemnate şi ridicole ar fi acele scopuri. Şi în urmărirea acestei politici ambiţioase, ei ajung treptat să fie „defăimători (împotriva învăţăturii lui Cristos şi împotriva acelora care o cred şi o învaţă), fără bunătate, neprietenoşi faţă de cei buni (care ţin cu tărie Adevărul în dreptate), şi aducând acuzaţii false” (împotriva acestora). Continuând pe această cale, ei par să piardă toată puterea caracterului creştin avută înainte. Devin ireconciliabili cu Adevărul aşa încât nici Scripturile, nici raţiunea, nici exemplul celor credincioşi, nu au putere să-i restabilească. Iubind voia lor mai mult decât voia lui Dumnezeu, ei ajung tot mai mândri şi lăudăroşi de realizările lor — mândri şi încăpăţânaţi. Fiind nesupuşi Capului Corpului, lui Isus Cristos, sunt ambiţioşi să conducă ei înşişi grupări noi, şi astfel devin trădători ai Adevărului.

Ei pretind de asemenea a fi studenţi foarte serioşi ai Cuvântului lui Dumnezeu; şi aşa şi sunt, dar niciodată nu ajung la o cunoştinţă a Adevărului. Ei caută ceva nou în mina lui Dumnezeu, o „descoperire” nouă şi deosebită, care să atragă privirile lungi şi uimite ale multor ucenici curioşi. Dar vai de scopurile lor! Nu există astfel de curiozităţi reale în Cuvântul lui Dumnezeu binecuvântat; dar zelul acestor ambiţioşi este egal cu urgenţa, şi unul după altul adevărurile reale se întunecă, sunt distorsionate şi denaturate spre acest sfârşit ruşinos şi prezentate ca adevăruri nou-descoperite. Iar cei imprudenţi le primesc ca atare, nerecunoscând la început că sunt distrugătoare pentru întregul sistem al Adevărului Divin. Astfel credinţa lor în adevărurile deja învăţate este subminată pe neştiute; sunt prinşi în cursa Vrăjmaşului; şi pe măsură ce aceştia continuă să asculte de aceste influenţe seducătoare, devin tot mai încurcaţi până când, pierzându-şi stabilitatea, se găsesc plutind la întâmplare pe o vastă mare a necredinţei, neştiind încotro plutesc. Ca şi conducătorii lor, ei se poate să reţină forma evalviei, dar i-au pierdut puterea.

Politica lor va fi foarte ispititoare

Dar mai există un aspect care nu trebuie trecut cu vederea, prin care sunt descrişi aceşti învăţători falşi, a căror ambiţie pune în calea sfinţilor atât de multe pericole. Versetele 6 şi 8 descriu, sau mai degrabă ilustrează, felul în care influenţa acestor învăţători va fi adusă asupra Bisericii. Opoziţia lor nu este exprimată în termeni puternici, sfidători, nici accentuată şi impusă cu vehemenţă. Aşa cum se sugerează aici, politica lor este vicleană, înşelătoare, abilă, sub pretenţia evlaviei, a iubirii de adevăr şi a zelului pentru adevăr. Influenţa lor va fi exercitată cumva în felul unei clase vulgare menţionate în versetul 6, care „se introduc prin case şi ademenesc femei uşuratice, împovărate de păcate şi stăpânite de felurite pofte”. Nu că astfel va fi caracterul real imoral al acestor învăţători, ci că politica lor va fi în mod asemănător seducătoare.

Cursul lor real este descris mai amănunţit în versetul 8 astfel: „După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi aceştia se împotrivesc adevărului, oameni stricaţi la minte (corupţi sau abătuţi de la Adevăr), nevrednici în ceea ce priveşte credinţa”. Astfel, ni se arată că împotrivirea faţă de Adevăr se va manifesta printr-un curs subtil, amăgitor, asemănător aceluia adoptat de împotrivitorii lui Moise. Ei s-au opus lui Moise făcând ceva asemănător cu ce a făcut el, punând astfel în confuzie poporul. Dumnezeu i-a dat lui Moise putere pentru a face anumite minuni ca să-i dovedească lui Israel că el era agentul împuternicit Divin. Şi Satan îndată şi-a împuternicit agenţii pentru a imita acele minuni, ceea ce au şi făcut într-o anumită măsură, nu perfect, vrând astfel să pună în confuzie mintea poporului şi să tulbure încrederea lor în Moise şi în conducerea şi învăţătura sa.

Exact aşa este şi astăzi. Efortul studios al învăţătorilor falşi — fraţi falşi care se dezvoltă chiar în mijlocul Bisericii — este să înlocuiască Adevărul cu forme de eroare plauzibile, pentru a tulbura încrederea atât în Adevăr cât şi în toţi învăţătorii Adevărului, ca să tragă ucenici după ei şi după teoriile lor. Şi ca urmare a ademenirilor acestor învăţători falşi şi a necredincioşiei multora faţă de dragostea şi de slujirea Adevărului pe care le-au primit, o clasă din mijlocul Bisericii va încuraja mult ambiţiile acestor fraţi falşi; „căci”, zice apostolul (2 Tim. 4:3, 4), „va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute (lucruri noi şi ciudate), şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor (pofte după ceva nou). Şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme”.

Această clasă nu va fi doar o mică minoritate; deoarece, pentru ca credincioşii să nu fie descurajaţi când vor ajunge faţă în faţă cu aceste lucruri, ei sunt preveniţi (Psa. 91:7) că înainte să se încheie acest conflict, o mie vor cădea alături şi zece mii la dreapta lor. Astfel, înţelegând că Dumnezeu a ştiut totul dinainte şi că împlinirea scopurilor Sale glorioase nu este pusă în pericol nici în cea mai mică măsură de aceste lucruri, ei pot încă să aibă încredere şi bucurie în vederea îndeplinirii glorioase a Planului Său şi în vederea poziţiei promise lor în acest Plan.

„Depărtează-te şi de aceştia”

Dar cum să acţioneze cei credincioşi faţă de aceşti fraţi falşi din mijlocul lor? Să dea mâna cu ei ca înainte şi să le ureze succes? Să-i recunoască drept fraţi în Cristos? Sunt aceştia fii ai lui Dumnezeu? Să umblăm împreună cu ei şi să fim nevinovaţi? Ce spune apostolul să facem? El zice: „Depărtează-te şi de aceştia” (versetul 5). „Să nu aveţi deci părtăşie cu ei. Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii ... şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă dezaprobaţi-le” (Efes. 5:6-11). Şi apostolul Ioan (2 Ioan 10, 11) accentuează sfatul lui Pavel, zicând: „Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi. Căci cine îl salută participă la faptele lui rele”.

Asemenea „oameni răi”, zice Pavel (v. 13), „vor merge din rău în mai rău [tot mai îndrăzneţi şi agresivi, pe măsură ce primesc încurajare de la acea clasă care nu suferă învăţătura sănătoasă şi care creşte rapid], ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (devenind tot mai adânciţi în capcana ţesută de ei înşişi, aşa încât nu se mai pot elibera). Dar totuşi vine timpul când nu vor mai înainta, căci nebunia lor va fi arătată deplin tuturor, cum a fost şi a celor doi oameni Iane şi Iambre, care nu s-au putut împotrivi veşnic învăţăturilor lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu — versetul 9.

Apoi Pavel continuă şi îndreaptă atenţia spre baza încrederii lui Timotei în Pavel ca învăţător credincios al Adevărului Divin, zicând: „Tu însă mi-ai urmărit de aproape învăţătura, purtarea, năzuinţa, credinţa, îndelunga răbdare, dragostea, stăruinţa, persecuţiile, suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia, în Listra. Ştii ce persecuţii am răbdat; şi Domnul m-a eliberat din toate” — versetele 10, 11.

Acestea sunt întotdeauna semnele unui adevărat învăţător. Învăţătura lui va fi aceea care, prin cea mai amănunţită investigare a Scripturilor, se va dovedi şi se va stabili ca fiind cea mai clară, în afara oricărei îndoieli. Felul lui de viaţă va fi în concordanţă atât cu credinţa cât şi cu consacrarea sa Domnului. Scopul lui va fi de zidire a Bisericii în credinţa preasfântă. Credinţa lui va fi pozitivă şi clară — nu doar presupuneri, ci cunoaştere bazată pe Cuvântul sigur al lui Dumnezeu, la care nu este schimbare nici umbră de mutare. Şi iubirea lui pentru Biserică se va manifesta, aşa cum s-a manifestat a lui Pavel, şi aşa cum a fost iubirea lui Moise faţă de Israel, prin îndelungă răbdare, prin îndurarea răbdătoare şi umilită a prigonirilor, atât din partea împotrivirii lumii cât şi din partea fraţilor falşi care se ridică în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Şi astfel de persecuţii nu-i vor lipsi unui adevărat învăţător; pentru că „toţi cei care voiesc să trăiască în evalvie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (versetul 12). Aceasta a fost experienţa oricărui învăţător adevărat pe care Dumnezeu l-a ridicat vreodată pentru eliberarea şi îndrumarea poporului Său. Avem ca mărturie pe Noe, Moise, Pavel şi Luter.

Dar, dragilor, sfatul nostru pentru voi în aceste timpuri periculoase, când eroarea ia cele mai dăunătoare şi mai înşelătoare forme, şi când îşi găseşte cei mai activi agenţi printre fraţii falşi şi surorile false chiar din mijlocul vostru, şi când, de aceea, fidelitatea faţă de Adevăr produce ruperea celor mai gingaşe legături sociale pe care le-aţi cunoscut vreodată, chiar între cei cu care aţi avut conversaţii plăcute pe drumul spre casa lui Dumnezeu — da, în aceste timpuri să ne îndemnăm cu sfatul lui Pavel: „Rămâneţi în lucrurile pe care le-aţi învăţat şi de care sunteţi deplin încredinţaţi, căci ştiţi de la cine le-aţi învăţat”; pentru că este scris (Ioan 6:45), „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”. Oricare ar fi agentul uman de care se foloseşte Dumnezeu pentru a vă aduce la cunoştinţa adevărului, el a fost doar un simplu deget arătător pentru a vă ajuta să-l aflaţi singuri în paginile sfinte; şi cu umilinţă şi credincioşie el n-a pretins altceva decât atât, asigurându-vă că Sfintele Scripturi, spre care el întotdeauna şi continuu v-a îndreptat atenţia, sunt într-adevăr în stare să „vă dea înţelepciune spre mântuire prin credinţa în Hristos Isus”(v.15); şi că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să convingă, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”.

Adevărul preţios este mesajul lui Dumnezeu

De aceea, preaiubiţilor, ceea ce aţi învăţat cu privire la Planul Veacurilor glorios al lui Dumnezeu şi cu privire la locul vostru privilegiat în acel Plan, ca moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus Cristos, Fiul Său, şi cu privire la condiţiile pe baza cărora vă ţineţi de această făgăduinţă scumpă şi care se poate împlini în cele din urmă, şi cu privire la acea mare învăţătură de temelie a răscumpărării noastre din păcat şi moarte prin sângele preţios al „Omului Isus Hristos care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”, pe care stă toată suprastructura Planului minunat şi glorios, ţineţi-vă tare de aceste lucruri, ştiind de la cine le-aţi învăţat. Acest Adevăr preţios este mesajul lui Dumnezeu către voi, nu al omului. O astfel de speranţă înaltă şi glorioasă nu putea intra în mintea vreunui om muritor dacă Dumnezeu nu i-o descoperea prin Spiritul Său, aşa cum a făcut prin credinţă în Cuvântul Său, la timpul Său cuvenit. Totul se găseşte în acel Cuvânt. Căutaţi şi vedeţi voi înşivă; şi nu fiţi fără credinţă, ci credeţi. Aceasta nu vine la voi pe baza autorităţii mizerabile a imaginaţiei deşarte, sau a visurilor, sau a viziunilor îndoielnice, ci pe baza autorităţii celui mai sfânt şi autentic Cuvânt a lui Dumnezeu. Adevărat, este aproape prea frumos ca să-l credeţi, dar nu este el asemenea lui Dumnezeu? Nu ilustrează el amploarea minţii Lui puternice, întinderea minunatei Sale înţelepciuni şi puteri, şi adâncimea iubirii şi harului Său?

De aceea continuaţi în lucrurile pe care le-aţi învăţat şi de care aţi fost asiguraţi (dovedite de voi înşivă din Scripturi), şi nu fiţi dintre cei care îşi întorc urechea de la Adevăr spre basme. Şi observând pe aceia care au o formă de evlavie, dar care, totuşi, prin învăţăturile lor false îi tăgăduiesc puterea, „depărtaţi-vă de aceştia” şi „nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le”.

Noi nu putem sluji la doi stăpâni; nu ne putem alătura cauzei Adevărului şi de asemenea cauzei erorii; nici nu putem să păstrăm prietenia lui Dumnezeu dar şi a celor ce sprijină eroarea. Cine este de partea Domnului? Aceştia să se strângă în jurul stindardului Domnului. Cu toţii vor fi doar o „turmă mică”. Ca şi ceata lui Ghedeon, cei strânşi acum prin proclamarea mesajului Adevărului secerişului trebuie să fie probaţi şi cernuţi până când rămân doar cei loiali, credincioşi, cu sufletul sincer, ostaşi ai crucii curajoşi şi viteji; şi acestora, deşi numărul lor este mic, le vor aparţine laurii victoriei când în final Adevărul şi dreptatea vor stăpâni. Nimeni să nu se laude cu numărul, acum când cele mai înalte interese ale aleşilor lui Dumnezeu sunt toate legate de cei credincioşi care sunt puţini, cărora Tatăl le dă cu plăcere Împărăţia.

„Numără-mi săbiile care aici sunt venite.”

„Doamne, mii şi mii sunt pregătite.”

„O, acestea-s prea multe, şi sunt cu

ele câţiva

Ale căror inimi şi mâini nu-s întărite.

Cel al cărui suflet nu-i înflăcărat,

Să-şi ia cortul şi să se-ntoarcă imediat.

Numără-mi săbiile rămase.”

„Doamne, sute şi sute sunt curajoase.”

Dar astea-s prea multe ca Eu

să înfăptuiesc

Victoria pe care o pregătesc.

Condu-i acuma pe toţi aceştia,

Din apele Marei fiecare să bea.”

„Doamne, cei ce rămân prea puţini sunt,

Iar oştirile vrăjmaşe par de neînvins.

Şi cum poate o mână de oameni ca noi

biruinţă a avea?”

„Când veţi auzi de sus vocea Mea

Sunaţi trâmbiţa! Ridicaţi lumina!

Şi marele Madian se va topi în faţa ta.”