Ceasul întunecat din Ghetsimani

Matei 26:36-46

„S-a apropiat ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoşilor.” Versetul 45.

R 4707b W. T. 1 noiembrie 1910 (pag. 348-350)

După ce Învăţătorul şi ucenicii Săi, ca evrei, au sărbătorit Cina de Paşti, şi după ce apoi a instituit Amintirea morţii Sale cu pâinea şi cu paharul, şi după ce Iuda a mers să-L vândă, Isus şi cei unsprezece rămaşi au părăsit odaia de sus din Ierusalim, au trecut prin cetate până la poartă, şi de acolo au trecut peste Valea Chedron şi au urcat coasta piezişă a Muntelui Măslinilor spre Grădina Ghetsimani. Cuvântul Ghetsimani înseamnă presă de ulei. Tradiţia spune că această grădină aparţinea familiei din care făceau parte apostolii Ioan şi Iacov, şi din acest motiv Domnul şi ucenicii Săi aveau privilegiul să se simtă acolo ca acasă. Sf. Marcu, scriitorul uneia dintre Evanghelii, dar nu unul dintre apostoli, se presupune că a fost membru al aceleiaşi familii. Una dintre relatările despre arestarea Învăţătorului ne spune că printre cei care L-au urmat era şi un tânăr învelit cu o pânză, care a fugit gol când unii membri ai cetei au încercat să pună mâna pe El. Acel tânăr, spune tradiţia, a fost cunoscut după câţiva ani ca sf. Marcu.

Această noapte a fost cea mai memorabilă din experienţa Învăţătorului. El cunoştea perfect semnificaţia fiecărui aspect al Paştilor. Ştia că El era Mielul lui Dumnezeu, în mod antitipic, a cărui moarte trebuia să aibă loc în ziua următoare prin răstignire. Totuşi gândurile Sale erau la ucenicii Săi iubiţi. El trebuia să le dea ultimele cuvinte de încurajare şi învăţătură. Şi aşa a făcut. Trei capitole din Evanghelia lui Ioan relatează întâmplările perioadei dintre părăsirea odăii de sus şi sosirea în Ghetsimani, locul presei de ulei. „Iuda, vânzătorul, ştia şi el locul acela, pentru că Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui” (Ioan 18:2). În Ioan capitolul 14, Învăţătorul le-a spus ucenicilor Săi despre locul unde va merge ca să-l pregătească pentru ei, dar că El va trimite Spiritul Adevărului să fie Mângâietorul lor, şi acesta le va arăta lucrurile viitoare. În capitolul 15, le-a dat pilda Viţei şi a Mlădiţelor şi i-a asigurat că ei nu vor mai fi robi, ci prieteni, „pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. În capitolul 16, le-a explicat că trebuiau să se aştepte la persecuţii, dacă voiau să se împărtăşească de suferinţele Sale şi să fie pregătiţi să se împărtăşească de gloria Sa.

Încă puţin şi nu-L vor mai vedea; apoi încă puţin şi Îl vor vedea. Întreaga perioadă a absenţei Sale, din punct de vedere divin, comparată cu eternitatea ar fi numai puţin timp. Apoi în virtutea „schimbării” învierii, ei Îl vor vedea, pentru că vor fi făcuţi ca El. „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine.” În capitolul 17 este consemnată rugăciunea Sa minunată către Tatăl pentru urmaşii Săi — nu numai pentru apostoli, ci şi pentru toţi aceia care vor crede în El prin cuvântul lor.

În grădina Ghetsimani

Astfel vorbind, au ajuns în Grădină, sau în curtea cu măslini unde se afla presa pentru extragerea uleiului de măsline. Undeva aproape de intrare, opt dintre ucenici au fost solicitaţi să rămână şi să vegheze în timp ce Isus împreună cu preaiubiţii Petru, Iacov şi Ioan au mers puţin mai departe. Şi apoi, dându-Şi seama de imposibilitatea chiar şi a celor mai dragi prieteni ai Săi de a aprecia starea Sa de tristeţe, S-a dus mai departe singur să vorbească cu Tatăl. Ucenicii, nedumeriţi, uimiţi de lucrurile auzite de pe buzele Lui, n-au înţeles adevărata situaţie. Evident ei au gândit că trebuia să fie ceva pilduitor în cuvintele Sale. Voiau într-adevăr să vegheze împreună cu El, dar erau trudiţi şi s-au cufundat în somn. Spiritul era binevoitor, dar carnea era slabă.

Dacă unii se întreabă de ce Învăţătorul a preferat să fie singur în rugăciune atât de adesea, răspunsul este: „Eu singur am călcat în teasc şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine” (Isa. 63:3). Ucenicii şi urmaşii Săi L-au iubit mult. Totuşi El a fost singur, pentru că numai El fusese conceput de Spirit sfânt. Urmaşii Săi nu se puteau simţi atât de binecuvântaţi şi nici nu puteau fi concepuţi de Spirit decât după ce sacrificiul Lui va fi fost sfârşit şi Se va fi înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru ei, să aplice meritul Său atribuit pentru ei; să le permită să se alăture Lui ca jertfe în suferinţele din timpul prezent, ca să poată fi părtaşi împreună cu El şi în slava care va urma.

Sf. Pavel, referindu-se la experienţa Domnului nostru menţionată mai sus, spune că El a adus rugăciuni cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte, şi a fost ascultat cu privire la ceea ce S-a temut. De ce S-a temut? Oare nu toată omenirea se confruntă cu moartea, iar unii dintre ei cu mare curaj şi alţii cu bravură? O, este o mare deosebire între punctul de vedere al Învăţătorului şi al nostru în ceea ce priveşte moartea. Noi ne-am născut muribunzi. N-am cunoscut niciodată viaţa perfectă. Întotdeauna am ştiut că nu există scăpare din moarte. Cu El a fost diferit. Toate experienţele Sale de pe planul spiritual înainte de a veni în lume au fost în legătură cu viaţa, perfecţiunea vieţii. „În El a fost viaţa” necontaminată, pentru că El a fost sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi; viaţa Lui n-a venit de la Adam.

El ştia că fiind perfect avea dreptul la viaţă, dacă trăia în acord perfect cu cerinţele divine. Dar ştia şi că prin legământ special cu Dumnezeu, „un Legământ de jertfă”, fusese de acord să predea toate drepturile Sale pământeşti şi să permită să-I fie luată viaţa. Tatăl Îi promisese o mare răsplată de glorie, onoare şi nemurire prin învierea dintre morţi, dar aceasta depindea de ascultarea Sa absolută în fiecare amănunt — în cuvânt, în gând, în faptă. Întrebarea era: Fusese El absolut loial lui Dumnezeu în fiecare amănunt? Dacă nu, moartea însemna pentru El stingerea veşnică a fiinţei; nu numai pierderea gloriei cereşti promise ca răsplată, ci pierderea a toate. Putem să ne mirăm că n-a înţeles? Ceasul părea atât de întunecat încât a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. El ştia că trebuia să moară. Ştia că moartea era necesară. Dar aici, acum, conturându-se înaintea Lui, a doua zi era o execuţie ruşinoasă ca hulitor, criminal, călcător al legii divine. Era oare posibil ca în ceva, chiar şi în mod vag, să-Şi fi atribuit Sieşi onoarea cuvenită Tatălui? Era oare posibil ca în vreo măsură să Se fi dat înapoi, fie şi numai în mintea Sa, de la deplina ascultare de voinţa Tatălui? Se putea ca această răstignire ca un criminal să însemne pierderea favorii divine? Era necesar să moară astfel? Nu se putea să treacă acest pahar umilitor? Aşa că S-a rugat într-o mare suferinţă. Şi deşi manuscrisele greceşti mai vechi nu conţin afirmaţia că El a transpirat picături de sânge, ştiinţa medicală ne spune că o astfel de experienţă n-ar fi fost imposibilă într-o suferinţă mentală, nervoasă, încordată. Dar remarcăm simplitatea frumoasă a declaraţiei cu care s-a încheiat rugăciunea Sa: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.

Ce credinţă şi încredere copilărească şi frumoasă, chiar şi în mijlocul unei agitaţii încordate! Sf. Pavel ne spune că El a fost ascultat în cele pentru care S-a temut. Cum? Răspunsul lui Dumnezeu a venit prin mâini îngereşti. A apărut un înger şi I-a slujit — I-a slujit în necesităţile Sale. „Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?” (Evr. 1:14). Nu suntem informaţi în ce cuvinte a fost exprimată această slujire cerească faţă de Învăţătorul în singurătatea şi tristeţea Sa, dar ştim că trebuie să fi fost cu deplina asigurare a favorii, simpatiei şi iubirii Tatălui ceresc. El a fost ascultat în privinţa lucrurilor de care S-a temut. A primit asigurarea că era bineplăcut Tatălui; că fusese credincios Legământului Său şi că va avea învierea promisă.

Din acel moment, Învăţătorul a fost cel mai calm dintre toţi cei care au avut vreo legătură cu marile evenimente din acea noapte şi din ziua următoare. Ofiţerii, servitorii, Sinedriul, preoţii, Irod şi războinicii lui, Pilat şi soldaţii lui şi gloata gălăgioasă — toţi erau nervoşi, toţi erau frământaţi. Numai Isus era calm. Aceasta a fost pentru că El avea asigurarea Tatălui că totul era bine între Ei. După cum această asigurare binecuvântată I-a dat curaj Învăţătorului, tot aşa urmaşii Lui de atunci încoace au aflat că, „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Dacă avem pacea lui Dumnezeu domnind în inimile noastre, aceasta întrece orice înţelegere omenească.

Iuda apostatul, nerecunoscător

Lumea este plină de caractere care dezamăgesc în mod jalnic. Toţi eşuăm în multe lucruri. Egoismul, josnicia, perversitatea, mândria etc., marchează familia umană dureros de mult. Dar pe lângă acestea, poate cineva găsi ceva mai reprobabil decât ingratul care-şi trădează cel mai bun prieten?

Lumea are aceeaşi părere în privinţa caracterelor ca acela al lui Iuda. Şi deşi el este un exemplu renumit, nu este nicidecum o excepţie; sunt mulţi. Unii trăiesc în ziua de azi. Dar oricine poate vedea josnicia unei astfel de dispoziţii cu o claritate rezonabilă, va fi în mod sigur ferit de a manifesta un astfel de caracter, oricât de josnică ar putea fi dispoziţia sa. Omul care L-a putut vinde pe Învăţătorul său pentru treizeci de arginţi este pe drept în dispreţul întregii omeniri. Nu numai cei treizeci de arginţi l-au influenţat pe ingrat. Mai curând a fost mândria. El se gândise să fie asociat cu Învăţătorul pe un tron pământesc. Şi-a bazat credinţa pe această aşteptare. Acum acelaşi Învăţător a explicat mai clar că tronul încă nu era în perspectivă, că acesta aparţinea unui veac ce urma acestuia şi că va fi dat numai acelora care se dovedesc loiali şi credincioşi până la moarte. În mintea lui Iuda acest lucru n-a luat cea mai înţeleaptă şi cea mai bună cale. Dispreţuind pe Marele Învăţător, cel înşelat a intenţionat probabil ca predarea să fie numai temporară — o lecţie pentru Învăţătorul ca să nu vorbească aşa, să nu ducă lucrurile prea departe — un imbold pentru El, forţându-L să-Şi folosească puterea pentru a se opune celor care căutau să-I ia viaţa, şi astfel, înălţându-Se, să asigure pentru ucenici partea în Împărăţia pe care o promisese, sau, dacă nu va face aşa, să strice tot planul. Vai, iubirea de bani, iubirea de putere îngâmfă, şi pe unii care devin beţi de ambiţie îi face să delireze. Cât de necesar este ca toţi urmaşii Domnului să-şi aducă aminte mesajul: „Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat!” „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Mat. 23:12; 1 Pet. 5:6.