„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”

„Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” Luca 2:11

R 4714 W. T. 15 noiembrie 1910 (pag. 363-364)

Făgăduinţa lui Dumnezeu că Sămânţa lui Avraam va binecuvânta în cele din urmă toate neamurile a influenţat gândirea lumii, dar mai ales printre popoarele care au trăit aproape de casa lui Avraam, şi la nord şi la vest de acolo, în direcţiile în care a mers mesajul favorii divine. La început evreii s-au gândit la această promisiune ca la una împlinită în ei ca naţiune — că ei puteau fi aprobaţi de Dumnezeu prin ascultare de Legământul Legii, fără ajutor de Sus, şi apoi, ca învăţători ai lumii, ei vor învăţa toate neamurile să păzească această Lege divină şi astfel să aducă lumea la starea binecuvântată, de perfecţiune, favoare divină şi viaţă veşnică. Această speranţă a fost zdrobită când şi-au dat seama că nu puteau împlini Legea şi că mergeau în moarte în loc să ajungă la desăvârşirea vieţii. Nici chiar Moise, servitorul special al lui Dumnezeu, nu a putut şi nu a obţinut binecuvântarea Legii.

Apoi Dumnezeu le-a făcut promisiunea unor lucruri mai bune — un Mijlocitor mai mare şi un Legământ mai reuşit prin acel Mijlocitor. Mijlocitorul Noului Legământ (Ier. 31:31-34) trebuia să fie mai mare decât Moise; aşa cum a spus el însuşi: „Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” (Fapte 3:22, 23). De atunci încolo inimile şi speranţele lor au privit în curgerea timpului când vor fi împlinite prin acest mare Profet lucrurile glorioase nădăjduite.

„DORINŢA TUTUROR NEAMURILOR”

Pe măsură ce popoarele din jur şi cele îndepărtate au auzit de speranţele lui Israel —că la ei va veni un mare Mântuitor, Eliberator, care-i va binecuvânta şi înălţa în lume şi prin ei va binecuvânta toate popoarele, frumuseţea acestui gând a prins rădăcină în toate direcţiile. Mesia a fost mai mult sau mai puţin căutat sub diverse nume, iar gloriile Împărăţiei Sale au fost descrise de poeţii păgâni ca Epoca de Aur.

Aşa s-a întâmplat că atunci când S-a născut Domnul nostru, când a fost făcut trup şi a locuit printre noi, tot „poporul era în aşteptare” — nu a lui Isus, ci a lui Mesia cel promis, care a fost Isus. Aşa a fost că înţelepţii de la răsărit au fost atraşi să vadă şi să se închine celui care s-a născut ca Împărat al iudeilor. De asemenea aşa a fost că, în timpul misiunii lui Isus, nişte greci au venit la ucenici spunând: „Domnilor, am vrea să-L vedem pe Isus”. Ei auziseră de El şi au recunoscut că în anumite privinţe puterea Sa magică implica o legătură cu Mesia mult aşteptat. Şi aşa a fost şi cu mulţimile din Palestina. Au auzit; au ascultat. Au spus: El este acela? Conducătorii au spus: „Nu, acesta nu este Mesia”. Atunci poporul a întrebat: Când va veni Mesia, va putea face lucruri mai mari decât acest om? Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.

Cu toate acestea, puţini au fost gata să-L primească, chiar printre ai Săi — numai „israeliţii cu adevărat”, cărora Dumnezeu, datorită vredniciei inimii lor, le-a descoperit în mod special pe Fiul Său. Acest lucru era în armonie cu profeţia din vechime: „Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său” (Psa. 25:14). Şi cum iarăşi este scris: „Te voi da ca legământ cu poporul” (Isa. 49:8). Nici evreii, nici grecii, nici înţelepţii persani nu au ştiut să aştepte că Mesia va veni mai întâi să Se dea, prin ascultare de Adevăr, ca jertfă vie pentru păcătoşi. Nici unul dintre ei n-a ştiut că trebuia să treacă o perioadă lungă de când Mesia avea să fie om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, de care poporului i-a fost ruşine, până când avea să Se arate în putere şi cu mare slavă pentru a-Şi întemeia Imperiul sub toată întinderea cerurilor, în împlinirea imaginii profetice din Daniel 2:34; 7:13, 14-27.

Puţini înţeleg marele secret al lui Dumnezeu, sau „taina” ascunsă în timpul veacurilor şi dispensaţiilor trecute (Col. 1:26), că în această lungă perioadă a Veacului Evanghelic va fi selectată dintre oameni o „turmă mică” evlavioasă pentru a fi Mireasa lui Mesia şi împreună moştenitoare cu El în domnia Lui Mesianică. Puţini văd că această „turmă mică” a fost aleasă în decursul acestor nouăsprezece secole din fiecare popor, neam şi limbă, şi că ei sunt toţi sfinţi, cel puţin în spiritul minţii lor, şi Îl urmează pe Miel oriunde merge El, păşind în urmele lui Isus. Puţini înţeleg că, de îndată ce aceşti împreună-sacrificatori cu Domnul vor umple măsura de suferinţe stabilită, Împărăţia slavei va fi descoperită şi toată carnea o va vedea împreună şi toţi vor fi binecuvântaţi de ea, iudeul, sămânţa naturală a lui Avraam mai întâi, precum şi neamurile — toate familiile pământului.

UN MÂNTUITOR — CRISTOS, DOMNUL

Profetic, desigur, Copilul din Betleem a fost numit Mântuitor — El trebuia să fie un Mântuitor, Cristosul, Domnul. Dar când a fost copil El nu a fost niciunul din aceştia. A devenit Cristos înainte de a deveni Mântuitor şi Domn. Cuvântul Cristos înseamnă uns. În scopul divin a fost aranjat ca Mesia să fie Marele Preot uns al lui Israel pe un plan mai înalt decât Aaron — după rânduiala lui Melhisedec (Ps. 110:4). Şi fiecare preot trebuia să fie uns pentru funcţia lui înainte de-a o ocupa. În mod asemănător, a fost profeţit că Cristosul va fi marele Împărat, mai mare decât David şi Solomon, care au fost tipurile şi umbrele Lui.

Ungerea lui Isus nu a fost cu untdelemn literal, ci cu ceea ce a reprezentat uleiul de pe capul împăraţilor şi al preoţilor lui Israel — cu Spirit sfânt. El a primit acest Spirit sfânt la botezul Său, Spiritul care a venit asupra Lui şi a rămas cu El, ungându-L pentru marea Sa lucrare de Preot şi Împărat antitipic al lui Israel, care, aşa cum a fost promis de mult, că Mesia îi va binecuvânta pe ei, şi prin ei lumea. Dar fiecare preot a fost rânduit să ofere atât daruri, cât şi sacrificii pentru păcate, şi în aceasta ei de asemenea L-au simbolizat pe Isus, care, sub aranjamentul divin, trebuia să Se dea mai întâi ca jertfă acceptabilă lui Dumnezeu pentru păcatul omenirii — pentru a putea fi Mântuitorul sau Eliberatorul oamenilor de sub blestemul păcatului şi al morţii — pentru a-i putea restabili pe ei şi casa lor pământească la starea glorioasă a perfecţiunii reprezentată în Adam şi în casa lui din Eden. De aceea era necesar ca Isus nu numai să-Şi consacre viaţa serviciului divin şi să fie uns cu Spirit sfânt, dar şi să-Şi dea viaţa, ca sacrificiu chiar până la moarte — şi încă moarte pe cruce. Ca parte a răsplăţii Sale, a treia zi a fost înviat la slavă, cinste şi nemurire.

Fiind glorificat, El era acum pe deplin însărcinat şi împuternicit să stabilească Împărăţia Mesianică mult promisă, dar a aşteptat până când o „turmă mică” va merge pe urmele Lui — până când numărul ales va fi completat şi va împărtăşi slava Sa. Atunci Împărăţia Lui va prelua stăpânirea pământului. Satan va fi legat pentru o mie de ani şi toate binecuvântările minunate promise în Lege şi în Profeţi şi în Evanghelii şi în Epistole vor fi împlinite.

„UN MÂNTUITOR, ŞI UN APĂRĂTOR”

Am văzut cum Fiul lui Dumnezeu a ajuns la Funcţia Preoţească, prin sacrificiul Său; cum a fost uns pentru aceasta, şi de asemenea cum a fost uns pentru a fi marele Împărat şi cum a aşteptat numai timpul potrivit pentru ca Împărăţia Sa să înceapă. Acum întrebăm despre forţa şi semnificaţia cuvântului Mântuitor şi cum Îşi mântuieşte poporul de păcatele lui!

În arabă, cuvântul Mântuitor înseamnă dătător de viaţă. Răscumpărătorul, glorificat ca antitipicul Melhisedec, „un preot pe scaunul Lui de domnie”, va fi Mântuitorul sau dătătorul de viaţă al rasei, pentru al cărei păcat şi pentru a cărei condamnare a murit — „Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”, pe unii în acest Veac şi pe alţii în timpul domniei Sale mesianice. Treptat El, împreună cu clasa evlavioasă a Mireasei Sale, va ridica omenirea din păcat şi moarte la neprihănire şi viaţă veşnică şi va distruge în Moartea a Doua, de unde nu va exista nicio speranţă de recuperare, pe toţi cei care vor refuza binecuvântarea.

Dar Cristosul, Mântuitorul Slavei, Mirele şi Mireasa vor fi împreună Mântuitorul lumii. Răscumpărătorul slăvit Îşi salvează mai întâi Biserica — printr-o mântuire specială şi o Chemare de Sus. Aceştia sunt „aleşii”, chemaţi să sufere cu El şi, dacă sunt credincioşi, să domnească împreună cu El pe planul ceresc. Aceştia sunt trataţi acum pe baza credinţei: ei trec de la moarte la viaţă prin exercitarea credinţei şi prin intrarea lor într-un Legământ cu Dumnezeu, prin jertfă, prin meritul Răscumpărătorului. Mântuirea lor va deveni reală atunci când vor avea parte de învierea Sa, „Întâia Înviere”, şi vor deveni împăraţi şi preoţi ai lui Dumnezeu, ca să împărăţească împreună cu Cristos o mie de ani. Apoc. 20:6.