„Acum, Hristos a înviat.”

Matei 28:1-20

„Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Mat. 28:20.

R4713 W. T. 15 noiembrie 1910 (pag. 362-363)

Scripturile ne dau detalii foarte specifice cu privire la moartea lui Isus şi la îngroparea Sa în mormântul cel nou al lui Iosif, în care nu mai fusese îngropat nimeni înainte, şi cu privire la sigilarea mormântului şi la punerea unei gărzi ca să nu fie furat trupul în timpul nopţii. Dar în timp ce acestea sunt interesante pentru noi, probabil că acum nu au aceeaşi importanţă cum au avut atunci când au fost scrise. De la această distanţă suntem înclinaţi să întrebăm despre caracterul general al ucenicilor lui Isus care au anunţat învierea Lui, mai degrabă decât să întrebăm îndeosebi despre toate detaliile pe care ei le-au enumerat. În general noi spunem: Dacă pentru noi caracterele apostolilor se dovedesc satisfăcătoare, suntem gata să-i credem pe cuvânt cu privire la învierea lui Isus şi la arătările Lui ulterioare. Pe de altă parte, dacă ei erau oameni răi sau nevrednici de crezare, atunci oricâte detalii ar fi cu privire la mormânt, pază, pecetluire etc., n-ar fi pentru noi satisfăcătoare, pentru că oamenii vicleni şi uneltitori ar putea inventa o poveste pentru a se potrivi dorinţelor lor.

Dar n-a fost aşa la timpul morţii şi învierii Domnului nostru. Atunci a fost foarte necesar ca fiecare mic detaliu să fie specificat în mod clar. De exemplu, părţile din trei zile şi trei nopţi n-au fost importante pentru ei, datorită cuvintelor lui Isus pe care ei şi le-au amintit. El a asemănat perioada morţii Sale cu perioada în care Iona a fost în pântecele balenei. Există astăzi unii care sunt dispuşi să se îndoiască de acest fapt şi să pretindă că Isus a murit joi, nu vineri. Dar, desigur, toţi pot fi de acord că pentru noi nu are importanţă în care zi din săptămână a murit, nici câte ore a fost în mormânt, că au fost exact şaptezeci şi două de ore sau mai puţine. Pentru noi întrebarea importantă este: A murit? A înviat dintre morţi? A existat o valoare din punct de vedere divin în moartea Lui ca jertfă, şi cum se poate aplica acea valoare sau merit pentru omenire, şi dacă noi am obţinut partea noastră din ea, în armonie cu termenii stabiliţi divin?

„A înviat a treia zi.”

Suntem de acord cu majoritatea creştinilor de-a lungul secolelor că Isus a fost în mormânt părţi din trei zile şi nopţi; că a murit vineri după amiază şi a înviat dintre morţi duminică dimineaţa devreme. Dar nu ne certăm. Cine vrea, să creadă că a murit joi sau miercuri sau marţi sau în altă zi; acest lucru nu are importanţă. Cel mai important lucru este că „El a şi înviat ... şi mijloceşte pentru noi” (Rom. 8:34). Piatra de la intrarea mormântului n-a fost un bolovan mare cum presupun unii, ci a fost de forma unei roţi — ca o mare piatră de moară. Aceasta se rostogolea pe un şant, dar fiind grea, era împovărător şi dificil pentru femei, aşa cum se sugerează.

Prietenii întristaţi ai lui Isus n-au înţeles atunci ce i-a învăţat El cu privire la răstignire şi la învierea Sa ulterioară. De aceea au fost surprinşi de fiecare întâmplare din experienţa lor în acea duminică dimineaţa plină de evenimente. Îngerul a apărut într-o lumină obitoare ca să nu fie confundat cu un om. El le-a spus femeilor care aduseseră mirodenii pentru îmbălsămarea trupului Domnului că Învăţătorul lor a fost înviat dintre morţi — că nu mai era mort; că Îl vor vedea în Galileea; şi aşa să le spună ucenicilor Săi. Pe drum Isus le-a întâlnit şi li s-a descoperit. Altă relatare ne spune că Maria, separat de celelalte, L-a întâlnit pe Isus singură şi, gândind că este grădinarul, L-a întrebat unde a fost dus trupul. Apoi Isus i s-a descoperit. Recunoscându-L pe Învăţătorul i-a cuprins picioarele ca şi cum îi era teamă că o va părăsi; dar, diferit de felul Său anterior, El a zis: „Nu mă atinge … căci încă nu M-am suit ... la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. În loc să întârzii şi să discutăm, grăbeşte-te să-i spui lui Petru şi celorlalţi despre învierea Mea. Cât de atent a fost Învăţătorul ca Petru să fie amintit pe nume, ca nu cumva să se simtă respins pentru totdeauna pentru că s-a lepădat de El!

Timp de patruzeci de zile Isus a fost cu ucenicii Săi, şi în acel timp S-a arătat de vreo şapte sau opt ori, potrivit diferitelor relatări. Odată S-a arătat ca grădinar. Odată S-a arătat ca un călător la doi dintre ucenici care mergeau spre Emaus. Din nou S-a arătat pe malul Mării Galileii la unii dintre ucenicii care s-au întors la ocupaţia pescuitului. Ei ştiau că este Isus, totuşi era diferit faţă de cum era înainte. Dar citim că n-au avut curajul să-L întrebe despre aceasta. S-a arătat din nou la aproape cinci sute de credincioşi în munţii Galileii, şi în final le-a dat întâlnire celor unsprezece pe muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat şi a dispărut vederii lor — un nor acoperindu-L. Doar de două ori ni se spune că S-a arătat cu urmele cuielor în mâini şi cu rana suliţei în coastă. Şi cu aceste două ocazii ni se spune clar că a apărut deodată în mijlocul lor, uşile fiind încuiate, şi că a dispărut iarăşi dinaintea lor.

Astfel Isus le-a demonstrat ucenicilor faptul că nu mai era mort, ci viu, şi în plus, celălalt fapt la fel de important, şi anume, că nu mai era viu ca om, ci ca fiinţă spirituală. După cum declară sf. Petru: „A fost omorât în trup dar făcut viu în duh” (1 Pet. 3:18). Totuşi, au fost luate toate măsurile ca puterea lor naturală de observaţie să poată înţelege adevărurile spirituale descoperite cu privire la învierea şi înălţarea lui Isus. La zece zile după înălţare, în a cincizecea zi după înviere, a venit Spiritul sfânt şi astfel a demonstrat imediat că Răscumpărătorul trăia şi că S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pe plan spiritual, şi că sacrificiul Său a fost prezentat şi a fost acceptat de Dumnezeu; şi pe baza sacrificiului şi a atribuirii meritului Său ucenicilor, sacrificiile pe care ei le-au prezentat în numele Său au fost acceptate şi au fost concepuţi de Spirit sfânt, ca să poată deveni şi ei Creaţii Noi şi să aibă parte de Împărăţia şi gloria Lui.

Moartea şi învierea Lui erau necesare

Nu are rost să punem în discuţie care eveniment a fost mai important — moartea lui Isus sau învierea Sa dintre morţi. Amândouă au fost la fel de importante. Dacă nu murea, nu exista o bază pentru împăcarea lui Adam şi a rasei lui condamnate la moarte. Dacă nu învia, nu era nimeni care să aplice meritul sacrificiului Său. Dacă nu învia nu exista o chemare a Bisericii în timpul Veacului Evanghelic pentru a fi Mireasa lui Cristos. Nici nu era de folos ca promisa Împărăţie Mijlocitoare să fie stabilită la a doua Sa venire pentru binecuvântarea lui Israel şi a lumii.

Aşa le-a explicat Isus celor doi mergând spre Emaus în ziua învierii Sale, zicând: O, nepricepuţi şi zăbavnici cu inima ca să credeţi tot ce Dumnezeu a spus prin Lege şi proroci! Nu trebuia ca Mesia să moară şi să învie dintre cei morţi ca să poată fi anunţată în numele Său pocăinţa şi iertarea păcatelor? Cum putea fi cineva invitat să vină la Dumnezeu până când nu se deschidea o cale, până când preţul de răscumpărare nu era asigurat? Oricine aude acest mesaj şi-l acceptă, poate fi în mod potrivit invitat să se pocăiască de păcat, să se reformeze şi să ducă o viaţă contrară tendinţelor acestei naturi decăzute, pentru ca, astfel făcând, prin Răscumpărătorul, să poată ajunge la viaţă veşnică. Şi dacă întreabă: Cum este cu lucrurile trecute? Răspunsul este acelaşi. Prevederea lui Dumnezeu este pentru iertarea păcatelor prin meritul sacrificiului singurului Său Fiu conceput.

Cei unsprezece apostoli au fost însărcinaţi: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele” (vers. 19). Aceasta n-a însemnat, cum presupun unii, o poruncă să convertească lumea. A însemnat să facă ucenici dintre oamenii de toate naţionalităţile — şi nu numai dintre evrei, ca înainte. Iar porunca Învăţătorului a fost îndeplinită. S-au găsit în toate popoarele ucenici, urmaşi ai Lui. Dar, după cum Isus n-a zis, convertiţi toate popoarele, nici mesajul Evangheliei n-a făcut aceasta. Cei care acceptau să fie ucenici trebuiau să fie botezaţi cu botezul lui Cristos în numele sau autoritatea Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfânt. În total, aceştia au fost numai o „turmă mică” (Luca 12:32). Dar chemarea lor este „chemarea de sus” la comoştenire în Împărăţia Sa, care în curând va binecuvânta lumea.

Dar chiar şi această permisiune de a face ucenici dintre toate popoarele nu a putut începe, şi nici nu a început imediat. Timp de trei ani şi jumătate după cruce, în împlinirea profeţiei divine, mesajul Evangheliei nu le-a fost dat neamurilor, până când le-a fost deschisă uşa spre Chemarea de Sus de către sf. Petru — Corneliu fiind primul care a intrat pe ea.

Toţi ucenicii lui Isus au fost instruiţi să-L urmeze, să-L ia pe El ca model şi exemplu. Orice învăţături contrare acestora sunt contrare cuvintelor Marelui Învăţător. Şi Învăţătorul a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. El a fost cu urmaşii Săi credincioşi ca să-i binecuvânteze, să-i mângâie, să-i întărească, să aibă părtăşie cu ei, să le păzească cele mai bune interese, chiar dacă adesea cu preţul intereselor lor pământeşti. Şi această promisiune a Cuvântului Său, de îndrumare providenţială, trebuia să continue până la sfârşitul Veacului — atunci El Se va întoarce personal şi oficial ca să înalţe Biserica Sa, să stabilească Împărăţia Sa, să binecuvânteze pe Israel cu aranjamentele Noului Legământ şi astfel să binecuvânteze omenirea.