Acuzat ca hulitor

Matei 26:57-68

„Când era insultat, nu răspundea cu insulte.” 1 Petru 2:23.

R4710 W. T. 15 noiembrie 1910 (pag. 357-359)

Nu putem face ceva mai bun în deschiderea acestui studiu decât să cităm cuvintele D-lui Chandler. El a spus: „Multe încercări remarcabile au caracterizat istoria juridică a omenirii. Procesul lui Socrate înaintea juraţilor din Atena, acuzat de coruperea tineretului atenian, de hulirea zeilor olimpici şi de încercarea de distrugere a constituţiei Republicii Ateniene, este şi acum un capitol sublim şi emoţionant din istoria unui popor minunat.

Procesul lui Alfred Dreyfus este şi acum proaspăt în memoria oamenilor. Republica Franceză este şi acum dezbinată de grupuri rivale. Prietenii lui Dreyfus spun că el a fost un Prometeu înlănţuit de o stâncă înconjurată de ocean în timp ce vulturul exilului se hrănea din inima lui. Duşmanii lui şi acum spun că a fost un Iuda care a trădat, nu pe Dumnezeu sau pe Cristos, ci Franţa şi Patria. Dar toate aceste procese au fost paşnice şi banale în comparaţie cu procesul şi răstignirea ţăranului galileean, Isus din Nazaret.”

Nu este treaba noastră să spunem că evreii au fost pe deplin scuzabili în cursul batjocurilor lor la adresa lui Isus, în provocarea răstignirii Lui de către romani. Pe de altă parte, este potrivit să luăm în considerare tot ce am putea socoti că îmblânzeşte severitatea judecăţii noastre cu privire la nedreptăţile practicate atunci. Şi este de asemenea potrivit să luăm în considerare ce ar părea, din punctul lor de vedere, să fie circumstanţe atenuante. Acest lucru este peste tot recunoscut ca un tratament just. Avocatul, apărând un criminal care se recunoaşte vinovat în privinţa acuzaţiilor împotriva lui, este considerat de către clientul său criminal că îşi face numai datoria când prezintă ceva din circumstanţele cazului său, care ar ajuta să dovedească faptul că el a avut motiv, sau s-a gândit că are motiv, pentru infracţiunea sa.

Uitându-ne la poporul evreu de acum nouăsprezece secole din acest punct de vedere, căpătăm o vedere mai rezonabilă asupra situaţiei decât ar fi posibil altfel. Mai întâi ascultăm cuvintele sf. Petru cu privire la cele întâmplate. El a spus: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. Dacă ar fi ştiut, n-ar fi omorât pe Prinţul vieţii. Fapt. 3:15-17.

Evreii n-au presupus nici chiar pentru un moment că marele Mesia, prezis că va fi Profetul, Preotul şi Regele lor — ca şi Moise, dar mai mare, ca şi David şi Solomon, dar mai mare, ca şi Melhisedec, dar mai mare — Se va arăta ca un „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”. Deşi chiar acele cuvinte au fost scrise despre El de către profet, ele au fost ascunse de ochii înţelegerii lor prin lucrurile glorioase relatate despre El în alte profeţii. Ei au văzut gloriile. Ei n-au văzut, cu ochii înţelegerii, suferinţele. Până astăzi ei interpretează că suferinţele poporului lor sunt acelea care în cele din urmă vor lucra spre avantajul lor. Descrierile profetice nu sunt concentrate sau adunate, ci împrăştiate, „puţin aici şi puţin dincolo”, scrise aşa încât n-au putut fi înţelese atunci; n-au fost înţelese nici de către ucenicii Domnului decât după învierea Sa dintre morţi, când le-a explicat, şi, mai apoi, prin Spiritul sfânt, i-a făcut mai deplin în stare să înţeleagă că aşa a fost scris în profeţii şi astfel se cuvenea ca Fiul Omului să sufere înainte de a intra în slava Sa — înainte de a începe să binecuvânteze pe Israel şi întreaga lume.

Da, astăzi mulţi creştini sunt într-o confuzie la fel de mare ca şi evreii asupra acestei chestiuni. Mulţi au respins în întregime gândul la o domnie a Împărăţiei glorioase a lui Mesia pentru binecuvântarea generală şi ridicarea lui Israel şi a întregii omeniri. Din punctul lor de vedere, dacă „necazurile lui Hristos” erau intenţionate pentru pregătirea căii şi pentru introducerea Împărăţiei Sale de glorie, atunci acest program trebuie să fi eşuat, sau altfel Împărăţia Sa de glorie va fi una cerească şi complet în acord cu rugăciunea învăţată de Domnul nostru, „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Necazul este că ei nu-şi vor da seama că acolo unde se sfârşesc suferinţele lui Cristos, Capul, încep suferinţele „Trupului lui Hristos” — suferinţele „trupului Lui, care este Biserica” — împlinind ce lipseşte necazurilor lui Cristos (Col. 1:24). Imediat ce „Biserica, Trupul lui Hristos” îşi va fi terminat purtarea crucii, după El, urmând în urmele Lui până la sfârşitul călătoriei, atunci vor fi introduse gloriile Împărăţiei. Orbirea lui Israel va fi înlăturată şi binecuvântările Domnului vor începe să umple întregul pământ.

Evreii, care au provocat răstignirea lui Isus, au făcut aceasta în acelaşi spirit care l-a condus pe sf. Pavel — pe atunci Saul din Tars — să provoace uciderea cu pietre a sf. Ştefan. După cum Saul a fost iertat, tot aşa va fi iertat şi Israel; aşa cum spun Scripturile: „Domnul va turna peste ei un duh de îndurare şi de rugăciune” şi atunci vor vedea cu ochii înţelegerii „pe Cel pe care L-au străpuns şi Îl vor plânge” (Zah. 12:10), şi plânsul lor va fi schimbat în bucurie; pentru că, aşa cum Iosif i-a iertat pe fraţii lui, tot aşa acest mare Iosif antitipic de pe tronul pământului va ierta mărinimos pe cei care au provocat răstignirea Sa.

Politica şi egoismul ca religie

Evreii nu sunt atât de diferiţi de alte popoare acum, şi n-au fost nici atunci. Istoria arată că unele dintre cele mai înalte funcţii ale lor au fost deţinute de nereligioşi, datorită influenţei lor politice; astfel marele preot, la prima venire a Domnului nostru, a fost saducheu, care nu credea deloc în promisiunile lui Dumnezeu faţă de Israel, inclusiv în învierea morţilor. La fel şi astăzi sunt mari preoţi, atât printre evrei cât şi printre creştini, care nu cred şi totuşi ocupă poziţii înalte. Printre creştini există Doctori în Teologie care sunt necredincioşi; şi mulţi din cei mai notabili rabini dintre evrei se declară de asemenea total necredincioşi. Noi nu pretindem că asemenea slujitori necredincioşi creştini şi evrei ar adopta cu uşurinţă şi ar sprijini vreo procedură nedreaptă împotriva unui om nevinovat. Nu ştim despre acest lucru. Trebuie să se dovedească, probabil. Ştim însă că atunci când credinţa în Revelaţia Divină şi în supravegherea divină a afacerilor umane se pierde, efectul natural este că aceia care îşi pierd credinţa devin tot mai mult oameni politici şi consideră politica drept extrema înţelepciunii umane, în special în conducerea afacerilor Bisericii şi Statului.

Având dovada istoriei, că în timpul Domnului nostru conducătorii iudaismului erau adepţi ai Criticii Radicale, necredincioşi (saducheii), putem uşor vedea că politica lor era să intre în graţiile împăratului roman şi să caute să ţină poporul de rând în supunere faţă de ei înşişi. Aşa că acestora trebuie să li se fi părut aproape o catastrofă ca un om sărac, deşi născut de viţă nobilă, din familia lui David şi din Seminţia lui Iuda, să adune în jurul Său o mână de pescari anonimi, vameşi etc.; să Se declare Împărat şi să spună că stabilirea Împărăţiei Sale este aproape, şi prin exercitarea unei puteri supranaturale pentru vindecarea bolilor să atragă la standardul Său pe „oamenii obişnuiţi”, dar nu pe cei învăţaţi. Putem bine să ne imaginăm modul lor de gândire, că, dacă acest lucru, popularitatea lui Isus, continua să crească, ajungea curând la urechile Împăratului Roman, şi atunci toate pretenţiile lor la favoruri imperiale vor fi respinse şi ei vor fi socotiţi ca un popor rebel.

Intrarea lui Isus în Ierusalim, chiar înainte de Paşti, călare pe un asin, după obiceiul împăraţilor lui Israel, şi înconjurat de o mulţime care striga „Osana, fiul lui David! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului”, a pus capac la toate, ca să zicem aşa, şi a convins pe aceşti evrei necredincioşi, politicieni, care ocupau funcţii religioase, că ar fi mult mai bine să moară un om nevinovat decât ca întregul popor să intre în dezordine şi să fie în consecinţă nimiciţi de romani. Câţi predicatori americani, judecători, oficialităţi etc., ar fi înclinaţi în această zi luminată să decidă în mod asemănător un astfel de lucru! Şi nu este aceasta metoda care predomină întotdeauna în monarhii? Imaginaţi-vă o astfel de agitaţie în capitala Germaniei, Italiei, Franţei, Austriei, Rusiei, Marii Britanii sau a Statelor Unite. Imaginaţi-vă că după o astfel de paradă, imitaţie cum ar părea, cel adorat ar intra în templu şi ar aplica o lege neglijată de mult timp, şi, exercitându-şi astfel drepturile sale religioase, să presupunem că ar alunga pe schimbătorii de bani şi pe comercianţi din curtea catedralei lor religioase! Ce i s-ar face unei astfel de persoane astăzi? Nu ştim noi că în ţările cele mai civilizate ar fi arestat şi întemniţat, iar în ţările mai necivilizate ar fi bătut sau executat? Deci, când privim situaţia din acest punct de vedere, pierdem orice spirit de antagonism pe care l-am putea avea; acesta se schimbă în compătimire — ca o naţiune religioasă să se lase să cadă în mâinile politicienilor în aşa mare măsură.

Adus înaintea lui Caiafa

A fost mare curaj din partea sf. Petru ca, după ce a tăiat urechea slujitorului marelui preot (dar rana a fost vindecată de Isus), să urmeze pe Învăţătorul său în curtea marelui preot ca să vadă ce se va întâmpla. Judecata a fost noaptea, deşi era împotriva Legii evreieşti ca un prizonier să fie judecat noaptea, pentru orice ofensă serioasă. Dar a existat o scuză. Acesta era un caz special; era necesară graba, pentru că orice era de făcut trebuia făcut repede; chiar în ziua următoare oficialităţile necredincioase au înţeles că Isus avea mare influenţă la poporul de rând. Ei credeau că este un escroc strălucit dar inofensiv. El nu comisese nicio crimă, dar tulbura pacea şi se simţeau pe deplin îndreptăţiţi să-I ia viaţa. Sărbătoarea Paştilor era aproape şi ţinea o săptămână, şi conform Legii lor era interzis să aibă loc orice execuţie în timpul acelei săptămâni. Pe lângă aceasta, ei se temeau de influenţa pe care o putea exercita Isus în timpul săptămânii, când în Ierusalim şi în împrejurimi erau între unul şi două milioane de oameni din toată Palestina. Ei hotărâseră deja că acţiunea lor trebuia să fie scurtă, energică şi decisivă. Acest lucru se hotărâse înaintea arestării. La acel ceas de la miezul nopţii ei erau pregătiţi şi în aşteptare să împlinească planurile lor criminale, pentru binele neamului lor, gândeau ei.

Examinarea a fost numai preliminară, pentru a aduna dovezi care să poată fi văzute rapid într-o sesiune prearanjată în dimineaţa următoare.

A fost acuzat de hulă

Au avut greutăţi în găsirea unei acuzaţii; pentru că, ce făcuse Isus în afară de acte de bunăvoinţă şi rostire de cuvinte de înţelepciune, corectare şi speranţă? Hula era o acuzaţie gravă în codul evreiesc. L-au acuzat de acest lucru pentru că era cel mai uşor de dovedit. El spusese, când era în apropierea templului: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”. „Dar El vorbea despre templul trupului Său.” Unii dintre cei care L-au auzit au înţeles că vorbeşte despre templul literal. Ei au acuzat că aceasta era hulă, fiindcă au trebuit ani pentru construirea templului, iar ca Isus să-l reclădească în trei zile însemna o pretenţie din partea Lui că posedă putere divină. Dar acuzaţia nu părea destul de puternică, nici chiar pentru cei care premeditaseră uciderea Lui. Ei voiau ceva ce să dea constatărilor lor cel puţin o nuanţă de justiţie. Aşa că marele preot s-a gândit să-L facă pe Isus să declare în prezenţa lor şi a spus: Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu! Isus a răspuns că acest lucru era adevărat şi că ei Îl vor vedea în slava şi puterea cerească la dreapta favorii divine. Aceasta, a declarat marele preot, era o dovadă suficientă de hulă. „Iată, acum aţi auzit hula. Ce gândiţi?” Iar consiliul a răspuns că era vrednic de moarte. Mulţimea din curte auzind zarva, oamenii s-au simţit liberi să-L insulte pe prizonier, aşa cum făcuseră şi cu alţii. Ei şi-au arătat dispreţul scuipându-L. Şi-au bătut joc de El lovindu-L şi zicând: Proroceşte-ne, cine Te-a lovit? „Când era insultat, nu răspundea cu insulte.”