A Binecuvânta pe Dumnezeu şi a blestema pe oameni

„Dar limba, niciun om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie aşa fraţii mei!” Iacov 3:8-10.

R4705a W. T. 1 noiembrie 1910 (pag. 339-345)

Aceste cuvinte ale apostolului inspirat sunt adresate fraţilor — nu lumii. De fapt întreaga epistolă este adresată Bisericii. Faptul că la început Iacov se adresează „celor douăspreece seminţii care sunt în împrăştiere” nu contrazice acest lucru. Trebuie să ne amintim că celor douăsprezece seminţii, Sămânţa naturală a lui Avraam, le-a aparţinut iniţial marele Legământ, sau promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam. Deci, prin moştenire naturală, oferta sau propunerea lui Dumnzeu de a binecuvânta lumea a aparţinut Israelului după carne, ca instrumente divine, dacă se vor supune codiţiilor divine. Dar una dintre condiţiile divine a fost ca ei să aibă credinţa lui Avraam, şi nu vor fi consideraţi Sămânţa promisă a lui Avraam fără acea credinţă, din moment ce Avraam urma să fie Tatăl Credincioşilor.

Domnul nostru şi apostolii, în Noul Testament, arată clar cum şi de ce Israelul natural ca naţiune a fost înlăturat de la moştenire sub acel Legământ. Apostolul, ilustrând promisiunea prin rădăcina unui măslin, descrie pe toţi israeliţii ca ramuri care cresc din acea rădăcină şi ne spune că multe din ramurile naturale au fost tăiate, marea majoritate, şi că numai o rămăşiţă au fost găsiţi în posesia credinţei lui Avraam la prima venire, şi care au fost acceptaţi de Domnul nostru ca membri ai casei fiilor. Ioan 1:12.

Apostolul explică mai departe că respingerea celor necredincioşi din Israelul natural a lăsat deschisă calea pentru altoirea unora dintre neamuri, care au avut credinţa lui Avraam, în locul ramurilor tăiate. Şi aceasta vedem că a fost lucrarea acestui Veac Evanghelic — altoind în rădăcina iniţială a promisiunii pe credincioşii dintre neamuri, care odată erau fără Dumnezeu şi nu aveau speranţă în lume, fără drept de cetăţenie în Israel, dar acum au fost apropiaţi, uniţi cu Cristos, şi prin El uniţi cu rădăcina promisiunii avraamice şi moştenitori ai întregii ei bogăţii şi grăsimi. Efes. 2:12, 13; Rom. 11.

Astfel vedem că aceşti Israeliţi Spirituali devin israeliţi adevăraţi din punct de vedere Divin, moştenitorii reali ai Legământului sau promisiunii avraamice; deşi vedem de asemenea că încă trebuie să se împlinească anumite promisiuni pământeşti îndurătoare pentru Sămânţa naturală a lui Avraam, totuşi ei au pierdut, ca naţiune, ca popor, marele premiu; după cum declară apostolul: „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi.” Rom. 11:7.

Astfel deci, celor „douăsprezece seminţii” ale lui Israel li s-au făcut promisiuni care se aplică nu numai lor înşişi, ci şi în special Israelului Spiritual, pe care ei l-au simbolizat; în timp ce alegerea iniţială, sau predestinarea lui Dumnezeu cu privire la Sămânţa Avraamică, de 144.000 sau 12.000 din fiecare seminţie, încă este valabilă; şi, prin urmare, fiecare acceptat dintre neamuri şi altoit în această rădăcină a promisiunii avraamice este socotit că ia locul unei ramuri tăiate din diferite seminţii.

Când Veacul Evanghelic îşi va fi terminat lucrarea, va fi fost găsit un Israel Spiritual — „o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor … al Lui” — vestind virtuţile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată — nici cu unul mai mult sau mai puţin decât numărul iniţial, ales, predestinat — fiind „tăiat” câte un israelit natural pentru fiecare dintre neamuri care a fost „altoit”. În acest fel se vorbeşte despre Biserică în Apocalipsa 7:3-8. Şi despre pecetluirea Bisericii se vorbeşte că sunt atâţia din fiecare seminţie, cu aluzia că toţi aceştia vor fi fost „pecetluiţi pe frunte” înainte ca marele timp de strâmtorare să vină peste lume.

Aşadar, Epistola lui Iacov trebuie să se înţeleagă că este adresată acestor israeliţi adevăraţi, altoiţi în rădăcina promisiunii şi luând locul israeliţilor naturali. Şi cu aceasta sunt de acord cuvintele apostolului Pavel: „Nu toţi cei care se coboară din Israel sunt Israel” (Rom. 9:6, 7). Şi iarăşi: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară şi circumcizie nu este aceea care este pe dinafară, în carne; ci iudeu este acela care este înăuntru şi circumcizie este aceea a inimii” (Rom. 2:28, 29). Şi iarăşi, cuvintele Domnului nostru când se adresează Bisericii: „Ştiu … batjocurile din partea celor care zic că ei sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei”. Apoc. 2:9; 3:9.

Domnul nostru a recunoscut aceeaşi distincţie între israeliţii naturali şi cei adevăraţi. Când l-a primit pe Natanael a declarat: „Iată cu adevărat un israelit”. Aceşti doi Israel, trupesc şi spiritual, au fost simbolizaţi prin Isaac şi Ismael, şi iarăşi, după cum declară apostolul, prin Iacov şi Esau (Rom. 9:8-13, 22-33). În fiecare caz moştenitorul promisiunii a fost fratele mai tânăr, ilustrând faptul că Israelul Spiritual se va dezvolta după Israelul natural şi îi va lua locul ca moştenitor al binecuvântării principale amintite în Legământul Avraamic. Totuşi, trebuie să ne amintim că în fiecare caz în tip s-a dat o binecuvântare şi fratelui mai mare; şi tot aşa este şi în antitip. În timp ce Dumnezeu a stabilit ca Cristos să fie moştenitorul tuturor lucrurilor şi a chemat Biserica să fie Mireasa Lui, să fie comoştenitori în toate lucrurile, totuşi a stabilit ca binecuvântarea să curgă de la aceştia către sămânţa naturală, şi apoi prin aceştia din urmă către toate familiile pământului. Rom. 11:26-33.

Având astfel stabilit că apostolul se adresează Bisericii, să vedem declaraţia uimitoare din textul nostru şi să căutăm să determinăm în ce sens trebuie înţeleasă; hotărând că, dacă aflăm că în vreun sens sau grad ni se aplică nouă individual, sigur vom răspunde repede la învăţătura spiritului şi vom îndrepta o stare atât de rea.

Creştini care blestemă cu limba lor

Putem repede vedea ce vrea să spună apostolul, că poporul lui Dumnezeu binecuvântează sau laudă numele Lui cu limba lor. Ei o fac în rugăciune; o fac în cântările de laudă; fac aceasta spunând Adevărul Său şi mărturisind providenţele Sale faţă de ei. Într-un cuvânt, noi binecuvântăm pe Dumnezeu cu limba, vestind virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

Dar în ce sens vrea să spună apostolul că israeliţii spirituali blestemă pe oameni cu limba lor, şi aceasta atât de obişnuit, atât de larg răspândit încât să fie necesară o mustrare publică? Desigur că niciun creştin nu blestemă pe semenul său prin înjurături şi blesteme profane! Dar nu există alte moduri prin care limba noastră poate fi un blestem şi o vătămare pentru semenii noştri? Trebuie să ne amintim că înţelesul cuvântului englezesc „blestem” s-a schimbat întrucâtva în ultimul secol în felul în care se foloseşte în mod obişnuit, pierzându-şi în general sensul de vătămare şi asumându-şi în totalitate sensul de înjurătură, obscenitate. În limba greacă sunt folosite cuvinte diferite atunci când se face referire la înjurătură, şi anume, anatema şi anatematiso, cuvânt folosit de zece ori în Noul Testament; iar când se referă la o condamnare verbală ca o pacoste sau nenorocire, adică katara şi kataraomai, care are semnificaţia de condamnare, a vorbi împotrivă, a vorbi de rău, a vătăma. Ultimul este cuvântul folosit de apostolul Iacov; de aceea expresia lui înseamnă în realitate: Cu aceeaşi limbă cu care binecuvântăm şi onorăm pe Dumnezeu, vătămăm pe semenul nostru prin vorbire de rău, calomie, etc.

Astfel Domnul nostru, folosind acelaşi cuvânt, a spus: „Binecuvântaţi pe cei care vă blestemă (vă vorbesc de rău)”. Apostolul Pavel, folosind acelaşi cuvânt, sfătuieşte pe poporul lui Dumnezeu, „binecuvântaţi şi nu blestemaţi” — vorbiţi de bine pe alţii dar nu vorbiţi ofensator despre ei. Iarăşi ni se spune că Domnul nostru a blestemat (acelaşi cuvânt grecesc) smochinul zicând: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine” — l-a vătămat, a făcut o declaraţie nefavorabilă dezvoltării lui ulterioare. De asemenea apostolul declară că evreii sub Lege erau sub un blestem — nu că Legea era rea, ci, din cauza imperfecţiunilor cărnii, israeliţii au intrat sub condamnarea (blestemul) Legii. El declară de asemenea că „Hristos ne-a răscumpărat [fiind evrei] din blestemul [condamnarea] Legii, făcându-Se blestem pentru noi” — suferind pentru noi deplina condamnare sau năpastă pe care Legea a impus-o asupra călcătorului (Gal. 3:10-13). El a ilustrat acelaşi gând în legătură cu acest cuvânt, „blestem”, când declară că pământul care face spini şi pălămidă este „aproape să fie blestemat” — nu cu obscenităţi, ci condamnat, ca nepotrivit pentru cultivare, până ce este ars şi buruienile distruse. Mat. 5:44; Rom. 12:14; Marcu 11:21; Evr. 6:8.

Având astfel în minte adevăratul cuvânt şi semnificaţia lui, aşa cum este folosit de către apostol, vedem că în timp ce blestem este o traducere destul de potrivită a cuvântului original, întreaga dificultate este că uzanţa şi educaţia obişnuită din zilele noastre au ascuns din vedere, în mare măsură, această semnificaţie a cuvântului. În mod asemănător, cuvântul rău şi-a pierdut din lărgimea înţelesului şi este aproape invariabil considerat a semnifica imoralitate, răutate, ticăloşie; în timp ce în sensul lui larg se poate folosi pentru a se face referire la orice este nedorit, ce nu este bun, cum ar fi calamităţile etc.

Un rău la care Poporul Domnului este expus cel mai mult

Privind declaraţia apostolului din acest punct de vedere, vedem clar că această acuzaţie se aplică la creştinii de astăzi într-o măsură alarmantă. Câţi sunt cei care rănesc cu limba pe semenii lor, care folosesc aceeaşi limbă ca să aducă laudă lui Dumnezeu. Nu cunoaştem niciun rău la care poporul Domnului să fie mai expuşi decât la acesta. La mulţi bârfa este la fel de naturală ca respiraţia. O fac inconştient. Am cunoscut oameni care au luat cunoştinţă de porunca scripturală împotriva calomniei sau vorbirii de rău, şi care erau atât de tare încurcaţi în legătură cu acest subiect şi atât de inconştienţi de propria comportare, încât îşi declarau dezgustul faţă de calomnie şi în acelaşi timp calomniau. Menţionăm aceasta ca dovadă că acest rău este atât de înrădăcinat în natura umană decăzută încât scapă de sub observaţia noii naturi, uneori ani de zile — şi astfel scapă de corectarea în dreptate pe care o porunceşte Cuvântul Domnului, şi pe care o doresc toţi cei care sunt cu adevărat poporul Domnului.

Multe sunt subterfugiile ciudate pe care natura decăzută le va folosi în încercarea ei de a înăbuşi vocea conştiinţei şi de a menţine folosirea acestui canal al răului — mult timp după ce s-a lăsat de practicile rele care sunt mai puţin obişnuite, mai puţin populare, care sunt în mod mai general considerate ca păcătoase.

(1) Ea va spune: Nu vreau să fac rău nimănui; dar trebuie să am ceva despre care să vorbesc, şi nimic nu ar fi mai interesant pentru prieteni şi vecini decât un subiect care ar avea legat de el mai mult sau mai puţin şi o nuanţă de bârfă (scandal). Dar pentru acest motiv este oare vorbirea de rău, calomnia, potrivită pentru copiii luminii? Desigur că nu. De aceea Scripturile ne instruiesc: „Purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos”; „Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia”; „Nici un cuvânt murdar să nu vă iasă din gură ci unul bun pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care-l aud”. Fil. 1:27; Col. 4:6; Efes. 4:29.

Dar calomniatorul, oricât de rafinate i-ar fi metodele şi cuvintele, bine ştie că nu aduce har ascultătorului, ci aduce rău; ştie că ascultătorul este îmboldit de forţele naturii sale umane decăzute să meargă repede şi să spună mai departe despre scandal; dacă este adevărat sau fals, el nu ştie, şi nici nu ia seama. A aprins în inima sa o flacără a sentimentului carnal care iese de pe buzele sale să „arunce în foc cursul vieţii” altora, care sunt la fel de slabi din cauza căderii. Natura căzută se ospătează şi se desfătează tocmai în aceste lucruri, unii ca aceştia simţind că au multă libertate să facă aceasta, din cauză că se înşală pe ei înşişi cum că moralizează — că vorbesc împotriva păcatului, şi că astfel discutând, şi implicit denunţând aşa-zisa încălcare a altora, ei amintesc lucruri care sunt dezsgustătoare pentru sufletele lor drepte. Vai! Gândirea săracă, slabă şi decăzută a omenirii este în mod serios defectă când sfaturile drepte ale Domnului sunt ignorate.

Este mult de discutat despre bogăţiile harului lui Dumnezeu

Cât despre punctul că ar fi puţin de discutat despre altceva dacă scandalurile ar fi cu desăvârşire eliminate din conversaţiile creştine, şi dacă toţi ar fi să respecte strict porunca apostolului „să nu vorbeacă de rău pe nimeni”, noi răspundem: Nu există oare un domeniu larg de discuţii între creştini, despre subiectul bogăţiilor harului lui Dumnezeu în Isus Cristos Domnul nostru, arătate în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului Divin? În aceste lucruri avem nu numai ceea ce dă har celui care ascultă, ci aduce har şi celui care vorbeşte. Revarsă binecuvântare peste fiecare, în ceea ce priveşte „noua creatură”, şi ajută la omorârea vechii naturi cu dorinţele, gusturile şi poftele ei rele.

Evident aceasta a avut apostolul în minte când a spus că poporul Domnului trebuie să „vestească virtuţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Şi o inimă umplută de spiritul iubirii, spiritul lui Dumnezeu, spiritul Adevărului, spiritul Învăţătorului, în mod sigur va revărsa ceea ce are în ea, căci „din plinătatea inimii vorbeşte gura”. De aceea, o gură rea, o gură care răneşte pe alţii, fie pe membrii tovarăşi ai „Corpului lui Cristos” fie pe aceia din afară, arată o inimă rea, implică o inimă care nu este curată. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. 1 Pet. 2:9; Mat. 12:34; 5:8.

(2) O altă scuză oferită de alţii pentru a bârfi despre treburile altora este: Pot vorbi despre lucruri religioase celor înclinaţi spre lucruri religioase, dar când sunt cu oameni lumeşti, sau cu unii religioşi pretinşi pe care nu-i interesează temele religioase, trebuie să fiu agreabil şi să mă acomodez, şi trebuie, cel puţin, să ascult bârfele şi ştirile lor. Şi dacă nu particip la o astfel de conversaţie voi fi considerat foarte ciudat şi oamenii nu vor dori compania mea. Da, răspundem noi, dar aceasta trebuie să fie una din ciudăţeniile „sfinţilor”. Ei trebuie să fie diferiţi nu doar de lume, ci şi de cei care cu numele pretind a fi religioşi. Religia lor nu trebuie să fie numai de suprafaţă şi numai o zi pe săptămână şi numai când sunt îmbrăcaţi într-un anumit fel, ci trebuie să fie din inimă, legată de toate lucrurile vieţii, de fiecare zi şi de fiecare moment. A urma strict porunca divină îi va separa într-adevăr pe aceştia de unii care acum sunt prietenii lor şi care iubesc astfel de lucruri rele — care ne sunt interzise nouă care am devenit fii ai lui Dumnezeu şi care am primit spiritul înfierii, spiritul iubirii.

Calea spre glorie, onoare şi nemurire este una îngustă

Că Domnul nostru a înţeles şi a învăţat că această cale spre glorie, onoare şi nemurire este una îngustă este evident. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Şi iarăşi: „Luptaţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află”. Dacă, prin urmare, nereuşita ta de a fi un vizitator sau vecin sau prieten distractiv este din cauza fidelităţii tale ca „nouă creatură” faţă de legea lui Cristos, Iubirea — care „nu face rău aproapelui”, nici în cuvânt nici în faptă — atunci ai într-adevăr motiv de bucurie, pentru că atunci suferi ceva, ai o pierdere pentru Cristos, pentru dreptate. La început pierderea poate va părea mare, dar dacă o înduri pentru Cristos, în ascultare de legea Lui dreaptă a Iubirii, curând vei putea spune împreună cu apostolul că astfel de pierderi sunt „întristări uşoare” care nu sunt vrednice să fie comparate cu binecuvântările compensatoare. Fil. 3:7, 8; 2 Cor. 4:17.

Motivul vostru de bucurie este că aveţi făgăduinţa Domnului că o astfel de suferinţă va lucra spre bine. Întovărăşirea cu cei care nu caută să umble potrivit minţii spiritului ci potrivit „mersului lumii acesteia” este vătămătoare pentru sfinţi, pentru cei care caută să umble în armonie cu mintea cea nouă. Acestora le va fi mult mai bine fără astfel de tovarăşi şi prieteni, şi în măsura în care ei sunt separaţi de aceştia, vor găsi o părtăşie mai apropiată cu Domnul însuşi şi cu al Său Cuvânt, precum şi cu toţi cei ce sunt membri adevăraţi ai Corpului şi sub îndrumarea Spiritului.

În armonie cu acestea, Scripturile declară în mod clar că prietenia acestei lumi înseamnă vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iac. 4:4). Dumnezeu a pus înadins lucrurile în aşa fel încât poporul Său să aleagă, şi să piardă fie prietenia şi părtăşia divină, fie prietenia şi părtăşia lumii; pentru că lucrurile pe care le iubeşte Domnul sunt neplăcute celor lumeşti, iar acele lucruri pe care cei lumeşti le iubesc, fapte rele, gânduri rele, vorbiri de rău, sunt o urâciune în ochii Domnului, iar cei care iubesc şi practică astfel de lucruri pierd părtăşia Lui — nu sunt de spiritul Lui. „Dacă n-are cineva duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Rom. 8:9.

(3) Un alt mod prin care unii creştini, de altfel buni, evită această chestiune şi se îndreptăţesc în această greşeală obişnuită a omenirii, este să se limiteze (cred ei) la lucruri adevărate. Dar ei niciodată nu ştiu cât de des natura lor iubitoare de bârfă le perverteşte judecata şi-i conduce să accepte ca adevărate unele lucruri despre care ei ştiu puţin sau nu ştiu nimic. Aceştia nici nu sunt dornici să ştie mai mult după ce au răspândit o calomnie cu pecetea veridicităţii pe ea. Să afle că este neadevărat i-ar dovedi „martori mincinoşi” şi le-ar da bătaie de cap ca să îndrepte minciuna. Mândria minţii naturale obiectează şi refuză să creadă adevărul în astfel de circumstanţe. Astfel un rău conduce la altul.

Cum se ascunde gustul degradat în spatele conştiinţei

Aceştia vor spune: „O, eu niciodată nu spun ceva decât dacă ştiu sigur că este adevărat — din propria mea observaţie sau cunoştinţă. Orice nu ştiu că este adevărat sunt întotdeauna atent aşa să declar şi zic: Am auzit asta şi aceea, sau, mi s-a spus asta şi aceea; astfel că nu garantez că este adevărat. Astfel sunt sigur că întotdeauna evit să vorbesc de rău pe cineva”. Probabil că nu există o amăgire mai obişnuită în acest subiect decât este în exprimarea aceasta. Gustul degradat se ascunde în spatele conştiinţei şi declară că a spune adevărul este întotdeauna corect, şi de aceea Dumnezeu nu poate socoti că a spune adevărul ar fi o defăimare, ci condamnând vorbirea de rău şi defăimarea ca fapte ale cărnii şi diavolului, El se referă numai la afirmaţiile false, neadevărate.

Aceasta este o mare greşeală; defăimarea rămâne defăimare, fie că ceea ce se spune este adevărat fie că este fals, şi aşa este privit nu numai de legile lui Dumnezeu, ci şi de legile oamenilor civilizaţi. Este adevărat, conform legilor umane, dacă ar fi un proces pentru calomnie şi s-ar dovedi că acuzaţiile făcute de către calomniator sunt întrucâtva adevărate, probabil aceasta ar fi considerată de către Curte şi juraţi o circumstanţă atenuantă şi probabil ar reduce mult suma din verdictul pentru daună. Defăimarea este ceva ce se spune cu scopul de a dăuna altuia, fie că este adevărat fie că este fals, şi legile omeneşti sunt în acord cu legea lui Dumnezeu că a face astfel daună cuiva este greşit.

Cu alte cuvinte, legile divine şi omeneşti sunt în acord că o primă greşeală nu o justifică pe a doua. Legea omenească spune: Dacă s-a comis o greşeală, cel păgubit poate apela la Curtea de Justiţie să caute reparare sau pedepsirea celui ce a făcut răul; dar cel păgubit n-are voie să-şi facă singur dreptate, fie atacându-l prin forţă fizică, fie prin folosirea armei mai subtile, limba, să-i asasineze reputaţia cu pumnalul otrăvit al invidei şi răutăţii. Este adevărat, mulţi calomniatori nu sunt niciodată urmăriţi în justiţie; este de asemenea adevărat, ziarele din Statele Unite scapă de multe ori de a plăti mari amenzi pentru calomnie, prin scuza că ei nu publică defăimările din răutate ci pur şi simplu ca ştiri, care, pretind ei, aparţin pe drept publicului, ca şi în cazul politicienilor, când aceştia caută votul poporului pentru poziţii publice de încredere. Apoi iarăşi, persoanele publice, ştiind că multe din afirmaţiile false din partea presei opoziţiei vor fi recunoscute în mod potrivit ca falsităţi, consideră că e o tactică bună a lăsa defăimările obişnuite să treacă neurmărite de justiţie. Efectul este o creştere treptată a defăimării printre oameni, care în mod sigur le va face rău lor înşişi precum şi instituţiilor lor; pentru că funcţionarii guvernamentali şi curţile de justiţie, şi orice persoană cu influenţă care vine sub astfel de defăimări (în general neadevărate, credem noi), îşi pierde influenţa bună asupra claselor de jos, care sunt astfel încurajate spre o mai mare desconsiderare a legilor cu fiecare zi, şi de pregătire pentru perioada anarhiei despre care Scripturile ne spun că este aproape.

Legea iubirii ne porunceşte să „nu vorbim de rău pe nimeni”

Dar Legea lui Dumnezeu, Legea lui Cristos, merge mult mai departe şi mai adânc în astfel de lucruri decât o fac legile omeneşti; pentru că ea are de-a face nu cu oameni, ci cu „noi creaturi în Cristos” — transformaţi prin înnoirea minţii lor şi în relaţie de Legământ specială, legaţi prin legea Iubirii care „nu face rău aproapelui”, în nici o împrejurare, sub nici o provocare, ci, din contră, întoarce „bine pentru rău”, „binecuvântare pentru blestem”.

Legea Iubirii porunceşte tăcere tuturor celor care recunosc acea lege şi pe Dătătorul Legii, zicând, „Să nu vorbească de rău pe nimeni” (Tit 3:2). Ea merge mai departe şi se declară împotriva gândurilor rele, suspiciunilor rele, presupunerilor rele împotriva aproapelui. Ea declară că, dacă iubirea ne umple inimile, ea nu numai că va împiedica conduita rea şi cuvintele vătămătoare, ci va împiedica până şi gândurile rele — „Iubirea nu se gândeşte la rău”. Noua creatură care o posedă poate fi convinsă de rău numai dacă există dovezi indiscutabile. Într-adevăr, ca să imprime acest subiect şi importanţa lui pentru El, Marele Învăţător le spune elevilor din şcoala Sa: Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi. Eu vă voi judeca (Mat. 7:1). Şi iarăşi le spune să se roage Tatălui zicând: „Ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit” (Mat. 6:12). Iarăşi le spune: Dacă întreţineţi în inimă resentimente împotriva altora, Tatăl Ceresc nu vă va ierta. Mat. 18:35.

Ah! Într-adevăr, un creştin modelat după Domnul, un absolvent al şcolii lui Cristos şi pregătit să înveţe pe alţii, este unul curat nu numai pe dinafară, ci şi înăuntru — separat, spălat cu apa instruirii divine, de josnicia şi murdăria cărnii. El nu mai este sclav păcatului, stăpânit de dorinţele şi slăbiciunile cărnii sale decăzute şi a spiritului ei lumesc, aducând roadă în nedreptate — mânie, răutate, ură, ceartă, defăimare, vorbire de rău (Col. 3:8; 1 Pet. 2:1, 2). Din punctul lui înalt de vedere, al aprecierii legii divine, creştinul avansat vede că în ochii Domnului ura este omor, calomnia este asasinat, distrugerea numelui bun al aproapelui este jaf şi hoţie. Şi oricare din aceste lucruri dacă se face în Biserică, printre cei care declară că sunt poporul Domnului, este un rău dublu — asasinarea şi jefuirea unui frate. Comparaţi 1 Ioan 3:15 şi Mat. 5:21, 22.

Inima naturală este inşelătoare şi deznădăjduit de rea

A spune ceva defăimător sau vătămător împotriva altuia şi apoi a adăuga, „Nu ştiu dacă este adevărat sau nu”, ar însemna că cel care vorbeşte este condus de un spirit rău, nu de Spiritul lui Cristos, spiritul iubirii — el vrea să rănească sau să blesteme pe semenul său, este nerăbdător să facă aceasta. El s-ar simţi cumva împiedicat de a spune ceva ce ar şti că este absolut neadevărat, dar îi place să vorbească de rău şi se bucură să ştie că poate s-o plimbe cu limba prin gură ca pe o bucăţică dulce şi de aceea vorbeşte chiar despre acele scandaluri despre care nu ştie că sunt adevărate, şi încearcă să se scuze cu o justificare cum este cea de mai sus.

Într-adevăr, Scriptura declară cu forţă că inima naturală este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Cei care vorbesc astfel şi încearcă să-şi justifice purtarea greşită, fie n-au intrat niciodată în şcoala lui Cristos, fie sunt încă doar în clasa copiilor şi nu ştiu că spiritul lor este un spirit de ucigaş, şi nu spiritul iubirii frăţeşti. O, dacă toţi creştinii adevăraţi ar învăţa cât de cuprinzătoare este această lege a Iubirii în legătura ei nu numai cu Dumnezeu, dar şi cu semenii lor; ce înfrânare a limbii ar însemna, ce grijă în vorbire! Aşa cum a spus David: „Voi veghea asupra căilor mele ca să nu păcătuiesc cu limba”. Iar cel care veghează asupra limbii pune un păzitor asupra inimii sale înşelătoare şi o poate cunoaşte şi stăpâni mai bine, pentru că „din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Ier. 17:9; Psa. 39:1; Mat. 12:34.

Singura excepţie de la această regulă, „Să nu vorbească de rău pe nimeni”, ar fi atunci când am vedea că este absolut necesar a face cunoscut un rău — când descoperirea răului ar fi împotriva dorinţei inimii noastre şi o facem numai din necesitate — din iubire pentru alţii, care, dacă n-ar fi informaţi, ar putea fi păgubiţi. De exemplu, legea ţării cere ca, dacă am şti că s-a comis un omor, să nu fie considerată o defăimare a face cunoscute funcţionarilor legii faptele (nu suspiciunile) pe care le-am observat, ci din contră, să fie considerată o datorie. Tot aşa, dacă am şti despre unele slăbiciuni ale unui frate sau ale unei surori, şi ne-am da seama că un alt frate sau soră sunt pe cale să fie puşi într-o situaţie periculoasă datorită acelei slăbiciuni, ar putea fi datoria noastră să facem cunoscut persoanei sau adunării expuse la vătămare, atâta din cunoştinţa noastră despre fapte (nu suspiciuni) cât ar fi necesar ca să prevină vătămarea prin acea slăbiciune. Aceasta n-ar fi vorbire de rău, ci din contră, ar fi vorbire dintr-un motiv bun, cu intenţia de a feri acea parte de o ispită extraordinară şi a feri cealaltă parte de vătămare. Iar înainte de a spune ceva despre situaţie trebuie ca noi înşine să ne convingem pe deplin că motivul nostru este unul bun şi nu unul rău; că suntem pe cale de a ne folosi limba pentru a binecuvânta şi nu a vătăma. Şi chiar şi atunci, îndemnaţi de spiritul iubirii şi bunătăţii faţă de fratele slab cât şi faţă de alţii, să evităm a spune chiar şi un singur lucru care n-ar fi necesar în cazul de faţă.

„Oare din aceeaşi deschidere a izvorului tâşneşte şi apă dulce şi apă amară?”

Dar unii vor obiecta la limitarea acestei libertăţi la cazurile cunoscute în mod categoric, şi vor susţine că datorită faptului că o cunoaştere absolută în general fiind limitată, puţin s-ar putea spune. Noi răspundem că aceasta este în armonie cu Legea Divină — „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Tu n-ai vrea ca aproapele tău să-şi folosească mintea şi limba în presupuneri rele şi în defăimări împotriva ta şi nici tu să nu-i faci aşa. Legea ţării nu cere să spui nici cu un cuvânt mai mult decât ştii (din ce cunoşti personal) împotriva aproapelui tău; ea nu cere să spui suspiciunile şi presupunerile tale rele. Şi din contră, legea Domnului porunceşte ca niciunul care este sub legea iubirii să nu pronunţe nici măcar o suspiciune împotriva aproapelui; şi dacă în afara cunoştinţei se impune o suspiciune asupra minţii printr-un concurs de împrejurări, mintea nouă, cu bunăvoinţa ei înnăscută, imediat să contrabalanseze suspiciunea prin sugestia posibilităţii unei informări sau interpretări greşite şi întotdeauna să acorde celui aparent vinovat prezumţia de nevinovăţie.

Altul va obiecta: „O! N-am atâta timp de pierdut pentru a ajunge la fapte. Viaţa este prea scurtă! Păi, nu mi-ar rămâne timp deloc pentru propriile mele treburi dacă ar fi să caut cu grijă faptele, aşa încât să pot vorbi întotdeauna din cunoştinţă şi niciodată din auzite!”

Chiar aşa! Lecţia pentru tine este să urmezi regula scripturală: „Să nu vorbeşti de rău pe nimeni”.

(1) Pentru că nu ai timp să ajungi la fapte, şi foarte probabil îţi lipseşte capacitatea să judeci fără părtinire, chiar dacă ai avea toate faptele înaintea ta.

(2) Pentru că, dacă ai Spiritul lui Cristos, iubirea, locuind din belşug în tine, vei prefera să nu spui nimănui faptele, chiar dacă ai avea tot lanţul de dovezi. Vei detesta chestiunea cu atât mai mult, în măsura în care faptele cunoscute sunt nefavorabile. Atunci care trebuie să fie starea celor pe care-i gâdilă urechile după scandal şi ale celor ale căror limbi se desfătează în scandal ca de o bucăţică dulce, şi sunt nerăbdători să răspândească o veste rea despre care nu au nicio cunoştinţă — numai denaturat, din auzite. Cea mai generoasă părere despre aceştia este că ei au puţin din Spiritul lui Cristos; că sunt deficienţi în dragostea frăţească şi niciodată n-au învăţat cu adevărat „regula de aur”.

Apostolul întreabă: „Oare din aceeaşi deschidere a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară?” Forma acestei întrebări sugerează răspunsul, nu; fie este doar apă bună, fie doar apă sălcie. Evident el vrea să sugereze să aplicăm aceeaşi regulă la inima şi la gura noastră: Cum este posibil, dacă inima noastră a fost înnoită, ca gura noastră să scoată dulceaţă iubitoare către Dumnezeu şi duşmănie amară, invidie, ură, ceartă către sau despre semenii noştri?

Comoara minţii noi într-un vas pământesc

Scriptural există doar un singur mod în care putem înţelege declaraţia anterioară. Acesta este arătat de apostolul Pavel (2 Cor. 4:7): „Dar comoara aceasta (noua inimă, noua minte, noua natură) o purtăm în nişte vase de lut”. Nu înseamnă că creştinii au două naturi, deoarece acest gând este contrar învăţăturii Bibliei. Nu poate fi recunoscut niciun amestec de naturi; de aceea natura noastră umană a fost îndreptăţită prin credinţă în sângele lui Isus, o renunţare la păcat şi o consacrare la moarte, pentru ca în schimb să putem avea natură spirituală şi să devenim „creaţii noi în Isus Cristos”. Noua creatură însă este numai în embrion şi are numai mintea nouă care locuieşte în ea şi îşi propune să reglementeze şi să stăpânească trupurile muritoare, care sunt socotite moarte în ceea ce priveşte voinţa cărnii.

De aceea, când gura noastră aduce laudă din inimă lui Dumnezeu care ne-a binecuvântat, ne-a ridicat picioarele din oribila groapă şi din mocirlă, şi ne-a pus pe stânca Isus Cristos şi ne-a pus în gură o cântare nouă, lauda noastră implică faptul că mintea nouă stăpâneşte atunci, că inima nouă se revarsă în trupul muritor şi iese prin buzele noastre spre binecuvântare şi edificare, spre mângâierea şi încurajarea celor care ascultă. Astfel, izvorul din inima noastră scoate ape dulci, aducând cu ele viaţă, binecuvântare, împrospătare. Dar când limba noastră vorbeşte de rău pe cineva, fie că este adevărat sau fals, implică faptul că noua natură este, cel puţin temporar, biruită de vechea natură; înseamnă că un alt izvor acţionează şi foloseşte limba, gura, ca să scoată cuvinte de răutate sau ură sau invidie sau ceartă sau ocară sau vorbire de rău — blestemând sau vătămând pe alţii în oarecare măsură, mai mare sau mai mică.

Aceasta înseamnă că aici carnea nu este ţinută în supunere, moartă, îngropată, ascunsă. Astfel de stare, prin urmare, implică o dezvoltare spirituală înceată sau un regres — o cădere din partea „noii creaturi”. Toţi aceştia trebuie să-şi amintească, după cum declară apostolul Pavel: „Destul că în trecut aţi făcut voia neamurilor”. Din nou el spune: „Să nu daţi păcatului mădularele voastre ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu ca vii din morţi cum eraţi; daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii”. 1 Pet. 4:3; Rom. 6:13.

„Curăţiţi aluatul cel vechi”

Din acest punct de vedere ne putem consola, dacă, uitându-ne înapoi, ne dăm seama că în cazul nostru au ieşit din aceeaşi gură laude lui Dumnezeu şi vătămare şi defăimare şi calomnie şi vorbire de rău, sau oricare din aceste înclinaţii rele, faţă de semenii noştri. Prin urmare, aceasta nu dovedeşte că inimile noastre n-au fost într-adevăr îndreptăţite şi sfinţite de Spiritul sfânt al înfierii; aceasta nu dovedeşte că nu suntem fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi Spiritului Său. Dovedeşte însă că suntem într-o stare întristător de nepotrivită — bolnavi spiritual şi având nevoie de ceva să ne cureţe; după cum spune apostolul: „Curăţiţi aluatul cel vechi (răutate etc.) ca să fiţi o plămădeală nouă (nestricăcioasă, curată)” sau o frământătură nouă — reprezentanţi potriviţi ai Corpului lui Cristos. 1 Cor. 5:7.

Putem fi siguri că până când „noua creatură” nu câştigă o victorie deplină asupra cărnii, nu vom fi câştigători ai marelui premiu care este promis doar „celui care va birui”. Totuşi biruinţa nu va fi prin aducerea cărnii la perfecţiune, ci prin aducerea inimii la perfecţiune — a voinţei, a intenţiei. Cât despre lipsurile cărnii, unele din ele, fără îndoială, în ciuda oricărui efort din partea noastră ca să le eradicăm, vor continua cu noi atâta timp cât suntem în carne. Perfecţiunea la care biruitorii trebuie, prin urmare, să spere şi spre care să ţintească, pe care să o aştepte şi să o atingă, este perfecţiunea voinţei, a inimii, a intenţiei — „Ferice de cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu”.

Mai mult, slăbiciunile şi defectele noastre fizice diferă nu numai în fel, ci diferă şi în intensitate. Unii sunt prin natură mai înclinaţi spre gentileţe, bunătate etc.; alţii, până la timpul când au fost acceptaţi de Cristos, se poate să fi avut vase pământeşti foarte necivilizate, grosolane, brutale, dure. Şi în timp ce influenţa comorii dinăuntru, „mintea nouă”, se va asigura să exercite în fiecare caz o influenţă de schimbare, de transformare a vasului pământesc, nu putem aştepta o schimbare la fel de mare la unii ca şi la alţii. Nu ne putem aştepta la o corectare în dreptate atât de completă a omului dinafară acolo unde asprimea, grosolănia, lipsa de bunătate sunt, ca să zicem aşa, înrădăcinate, cum am aştepta de la cei născuţi cu simţuri fine.

În timp ce recunoaştem această deosebire între „vasele pământeşti”, noi, fiecare desigur, trebuie să depunem cele mai mari străduinţe să ni le corectăm pe ale noastre proprii. Trebuie să ne amintim că relaţia noastră în Corpul lui Cristos nu este după carne, ci după Spirit; de aceea, după cum declară apostolul, nu ne mai cunoaştem după carne, cu slăbiciunile şi imperfecţiunile ei, cu tendinţele naturale greoaie şi dizgraţioase. Ne cunoaştem unii pe alţii doar după Spirit, după intenţii, după inimă — în calitate de „noi creaţii”, nu de creaturi vechi. 2 Cor. 5:16.

Aceasta ne va face foarte compătimitori cu imperfecţiunile cărnii unii altora, atâta timp cât avem asigurarea că această carne nu reprezintă în realitate pe fratele nostru, mintea sa, voinţa sa. De aceea trebuie să fim blânzi faţă de toţi, „cu bunătate şi îndurare unul faţă de altul”, aşa încât departe de a dori să ne jignim unul pe altul, sau să ne rănim unul pe altul, sau să ne devorăm unul pe altul cu limba, vom compătimi unul cu altul, ne vom face bine unii altora, şi prin cuvinte de har şi mângâiere, sau prin sfat şi dojană, spuse cu iubire, ne vom „zidi pe credinţa preasfântă” — în asemănarea Domnului şi Învăţătorului nostru.

Continuând cu acest subiect, apostolul arată că sunt două feluri de înţelepciune, una cerească şi una pământească, şi că tot poporul Domnului trebuie să le discearnă şi să caute ca înţelepciunea lor să fie cerească. Sugestia apostolului este că pot fi unii împreună cu Biserica, unii care s-au socotit a fi în Biserică, dar care se poate să se fi asociat cu Biserica din motive de înţelepciune lumească — unii care au observat faptul că există o înţelepciune logică în învăţăturile Scripturii pe care ei o admiră şi pe care o pot întoarce, poate, spre avantajul lor. Aceştia, sugerează el, vor fi înclinaţi să fie nestăpâniţi, să-şi arate înţelepciunea şi să se „îngâmfe” cu ea, şi în timp ce pe dinafară recunosc caracterul potrivit al harurilor creştine, bunătatea frăţească, gentileţea, umilinţa, răbdarea, iubirea, în inima lor au pizmă amară şi ceartă — se ceartă să obţină nume şi faimă — invidiind pe cei care lor li se pare că au mai multe din acestea.

Aceştia, sugerează apostolul, vor găsi că le este greu, ba chiar imposibil, să evite a blestema (a vorbi de rău, rănind) pe fraţi. Va fi atât de natural pentru ei încât nu vor putea să le evite, pentru că nu au inimi curate — nu au inimi regenerate. Dacă inimile lor au fost regenerate, atunci ei s-au întors ca scroafa să se tăvălească în mocirlă — ca un câine la ce vărsase. Sfatul apostolului către aceştia care află că au în inimă simţăminte de invidie şi amărăciune, este că ei nu au niciun motiv să se înalţe sau să se laude, ci din contră, ar trebui să recunoască faptul că, având această stare rea în inimă, nici măcar nu sunt creştini şi să înceteze a minţi împotriva adevărului — să înceteze a acţiona fraudulos, cu ipocrizie — să înceteze a pretinde că au inimi înnoite, sfinţite în Isus Cristos.

El le spune acestora clar că înţelepciunea lor, cunoştinţa lor, nu este de la Dumnezeu, nu este de la Spiritul sfânt — „Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi [va urma] orice lucru rău”. Iac. 3:15, 16.

Pare evident că deşi condamnarea apostolului Iacov se aplică oricui care pretinde a fi israelit adevărat, el totuşi îşi îndreaptă remarcile în special către cei care se pretind a fi învăţători în Biserică, să aibă înţelepciune în măsură considerabilă. Şi cuvintele lui ne aduc aminte de cuvintele apostolului Pavel; când vorbeşte despre diferitele daruri împărţite în Biserică, pare că el indică spre pericolele pentru cei cu o cunoştinţă mare, şi, ca o ilustraţie a acestui principiu pe care îl prezintă Iacov, el zice:

„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste”

Chiar dacă aş putea vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea iubire, ar însemna că am devenit o aramă sunătoare sau un chimval răsunător, făcând într-adevăr zgomot, dar fără să fiu simţitor — nu aş avea nici parte nici soartă cu cei care posedă Spiritul lui Cristos. Chiar dacă am darul prorociei şi înţeleg toate tainele şi am toată cunoştinţa, şi chiar dacă am toată credinţa şi nu am Iubire, nu sunt nimic; şi chiar dacă îmi dau toate bunurile ca să hrănesc săracii, sau să-mi dau trupul să fie ars şi nu am Iubire, nu-mi foloseşte la nimic. 1 Cor. 13:1-8.

Astfel apostolul arată clar că nu cunoştinţa şi oratoria sunt probele vitale, ci Iubirea, care pătrunde în inimă şi care se lărgeşte în afară prin tot cursul vieţii, şi stimulează şi conduce trupurile noastre muritoare, este proba reală — dovada reală a relaţiei noastre divine. El arată că cei care au primit daruri de la Dumnezeu înainte de a veni într-o relaţie potrivită cu Dumnezeu, ar putea deveni aramă sunătoare şi chimvale răsunătoare, şi astfel să nu fie „nimic” dacă-şi pierd iubirea, dacă pierd Spiritul lui Cristos; deoarece „dacă n-are cineva Spiritul lui Cristos nu este al Lui”.

Este bine ca poporul Domnului să remarce cu grijă aceste instrucţiuni divine, primile de la doi dintre cei mai importanţi apostoli, şi să-şi aducă aminte că oricât de valoroase ar fi, nici oratoria nici cunoştinţa nu trebuie să fie considerate între „fraţi” ca dovezi sigure că sunt pe calea cea dreaptă, şi nici că influenţa lor n-ar putea fi vătămătoare în loc să fie de ajutor. Caracteristica principală ce trebuie căutată la oricine este acceptat ca servitor al Bisericii, pentru a sluji în lucrurile sfinte, să fie înainte de toate spiritul Iubirii. Nu vrem să spunem că cunoştinţa şi capacitatea trebuie în întregime ignorate, ci vrem să spunem că acestea trebuie să fie considerate ca secundare, şi nu de importanţă principală, aşa cum este întotdeauna tendinţa.

Alegeţi dintre voi oameni sfinţi, plini de Spirit sfânt, care să aibă în grijă interesele spirituale ale diferitelor grupuri ale poporului Domnului. Şi pentru o explicaţie divină a modului în care se va manifesta acest Spirit sfânt, despre calităţile care, prin urmare, trebuie căutate la servitorii Bisericii, vedeţi 1 Corinteni 13:4-8 şi de asemenea 1 Petru 1:22, 23; 2 Petru 1:1-13. Pentru propriul lor bine, cât şi pentru binele Bisericii, toţi cei care, având alte calităţi, dau dovadă de îngâmfare şi că doresc să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu (Biserica), sau care manifestă invidie, ceartă, amărăciune, vorbire de rău — aceştia trebuie evitaţi pentru că dau dovadă de un spirit greşit, care nu vine de sus, ci este pământesc, trupesc, diavolesc. Ei sunt învăţători nesiguri şi probabil vor face mai multă pagubă decât bine, oricare ar fi cunoştinţa pe care o posedă.

„Înţelepciunea care vine de sus”

Continuând, apostolul nu lasă nicio îndoială cu privire la ce se referă, pentru că el arată în mod clar cursul şi roada înţelepciunii cereşti, zicând: „Dar înţelepciunea de sus este mai întâi curată” — adevărată, onestă, sinceră, nu pusă la suprafaţă, nu ca o haină de lumină pentru a înşela şi a acoperi egoismul, răutatea, ura, cearta; ea nu face compromisuri cu păcatul, necurăţia, sub nicio formă.

Este „paşnică.” Departe de a fi certăreaţă, cicălitoare, „noua minte” doreşte pacea; ea se va „lupta pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, dar nu se va lupta doar de dragul luptei, de dragul certei; din contră, mintea cea nouă este înclinată spre pace, ar prefera, atât cât este posibil, să cedeze un punct neesenţial dintr-o controversă; ea îşi iubeşte împotrivitorii şi compătimeşte cu dificultăţile lor.

Este „blândă” — nu grosolană sau brutală, nu aspră în faptă, cuvânt sau ton; şi dacă vasul pământesc prin care ea vorbeşte are înrădăcinate din natură aceste asprimi, „natura nouă” le regretă, se străduieşte împotriva lor şi caută să le cucerească; şi acolo unde răneşte pe alţii este gata, binevoitoare, bucuroasă să ceară iertare şi să înlăture durerea.

Este „uşor de înduplecat”. Este uşor de abordat, nu trufaşă, nu dispreţuitoare, nu dură sau nemiloasă; totuşi este fermă în chestiuni de principiu; principiile nu pot fi distorsionate sau modificate; ele aparţin lui Dumnezeu. Dar în timp ce afirmă principiile, acest spirit al înţelepciunii îşi arată dispoziţia spre moderaţie, prin recunoaşterea oricărei trăsături bune a celui care se împotriveşte, şi arătând motivul pentru care nu este posibilă nicio modificare în legătură cu legile şi principiile divine.

Este „plină de îndurare şi de roade bune.” Îşi găseşte plăcerea în toate lucrurile provocate de iubire şi bunătate; îi place să ajute pe alţii; îi place nu doar să arate îndurare faţă de animalele necuvântătoare care se află în grija sa, ci se bucură îndeosebi să arate îndurare în relaţiile ei cu fraţii în legătură cu greşelile lor. Este plină de îndurare şi în familie — nu este prea pretenţioasă, ci generoasă, blândă, binevoitoare. Este generoasă şi cu cei împotrivitori şi cu cei gâlcevitori — nu doreşte să impună o victorie, chiar şi pentru adevăr, până la un punct care să fie dăunător, jignitor, neîndurător pentru împotrivitor.

Este „fără părtinire”. Iubeşte binele, adevărul, acolo unde se găsesc acestea; şi se împotriveşte neadevărului, necurăţiei şi nesfinţeniei, fie că acestea se găsesc printre prietenii săi sau printre vrăjmaşi. Dreptatea ei este de felul cel mai strict, temperată de îndurare; nu va aproba o greşeală la un frate pentru că acesta este frate, ci îl va mustra cu blândeţe şi smerenie, amintindu-şi că toţi sunt expuşi asalturilor lumii, ale cărnii şi ale Diavolului. Nu va trece cu vederea o virtute la un vrăjmaş, şi nu va ezita să o recunoască. Adevărul este standardul ei, nu prejudecata, nu spiritul de partidă, nu sectarismul.

Este „nefăţarnică”. Este totalmente onestă; nu are nevoie să simuleze iubirea pentru că ea este iubire; nu are nevoie să-şi pună un paravan amabil şi să înăbuşe simţăminte de mânie, invidie şi ceartă, pentru că ea nu este invidioasă, nu se ceartă. Astfel de lucrări ale cărnii şi ale diavolului, prin harul lui Dumnezeu, au fost recunoscute ca fiind pământeşti, trupeşti, diavoleşti, şi au fost respinse, iar inima a fost îndreptăţită, curăţită, sfinţită pentru Dumnezeu, înnoită în gândire, intenţie, voinţă, şi acum este plină de comoara Spiritului sfânt.

Cu aceste gânduri în minte, să ne păzim cu toţii, dragi cititori, mai serios decât oricând împotriva vechii naturi şi a încercărilor ei subtile de a câştiga control asupra limbilor noastre. Să apreciem tot mai mult, în noi şi în alţii, această înţelepciune cerească a cărei activitate este prezentată de apostol cu atâta forţă. Cu cât sunt mai importante, mai influente mădularele noastre, cu atât mai serios trebuie să ne străduim să le ţinem în totală supunere faţă de Domnul, ca servitori ai Săi. Picioarele noastre sunt mădulare folositoare, consacrate Domnului; le putem folosi în multe misiuni de milă, spre gloria numelui Său şi spre folosul poporului Său. Mâinile noastre sunt de asemenea folositoare, dacă sunt deplin consacrate serviciului Domnului. Urechile noastre sunt de asemenea folositoare în serviciul Său, să auzim pentru El, să refuzăm să ascultăm răul şi astfel să-l aprobăm, şi să dăm un exemplu bun altora. Ochii noştri sunt o mare binecuvântare de la Domnul, şi ei de asemenea trebuie feriţi de rău, de plăcerea ochiului şi de mândria vieţii, şi trebuie să fie instrumente sau servitori ai dreptăţii, văzând binele, apreciind binele şi ajutând binele, şi ajutându-ne pe noi să cunoaştem voinţa Dumnezeului nostru.

„Limba este … aprinsă de focul gheenei”

Dar dintre toate mădularele noastre, cea mai influentă este limba. Influenţa limbii întrece influenţa tuturor mădularelor noastre la un loc. De aceea, stăpânirea ei în seviciul Domnului este cea mai importantă lucrare a poporului Domnului cu privire la trupurile lor muritoare şi la serviciul acestora pentru Domnul. Câteva cuvinte de iubire, de amabilitate, de ajutorare — de câte ori au schimbat întregul curs al vieţii omului! Da! Cât de mult au avut de-a face chiar cu modelarea destinului naţiunilor! Şi cât de adesea cuvinte rele, necuviincioase, defăimătoare, au făcut nedreptate mare, au asasinat numele bun etc! După cum declară apostolul, limba este în stare să aprindă tot cursul vieţii — stârnind patimi, conflicte şi duşmănii nebănuite la început. Nu-i de mirare că el declară că o astfel de limbă este „aprinsă de focul Gheenei” — Moartea a Doua!

Servitorii publici ai Bisericii sunt într-o anumită măsură în mod special „limbile” ei, şi câtă influenţă exercită ei pentru bine sau pentru rău, pentru binecuvântarea şi zidirea poporului Domnului, sau pentru vătămarea lor — blestemând. Cât este de necesar ca toţi servitorii-limbă ai Corpului Domnului să fie aceia şi numai aceia care sunt de spiritul Său. Influenţa lor se extinde nu doar către cei care sunt în Biserică, ci în măsură considerabilă sunt purtători de cuvânt auziţi şi afară. Şi acelaşi principiu se aplică la fiecare membru individual al Bisericii când îşi foloseşte acest mădular, limba. O poate folosi înţelept sau neînţelept, cu înţelepciune cerească sau cu înţelepciune pământească. O poate folosi pentru ceartă şi pentru dărâmarea credinţei şi a caracterului fraţilor, în răsturnarea iubirii şi a încrederii, sau o poate folosi pentru zidirea acestor haruri ale Spiritului.

Cât de mulţi au dovedit adevărul cuvintelor apostolului — că limba are mari ocazii de a pângări tot Corpul, Biserica, şi a aprinde cursul vieţii prin agitarea patimilor şi înclinaţiilor rele ale naturii căzute! Cât de puţini din poporul Domnului şi-au cucerit limba în măsura de-a o aduce în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu ca să poată sluji spre bine, şi numai spre bine, pentru toţi cei cu care vin în atingere! Dragi fraţi, să fim în întregime hotărâţi ca prin harul divin (promis să ne ajute) să fim martorii unui progres considerabil în stăpânirea celui mai important mădular al corpului nostru, aducându-l în completă supunere, ascultare şi serviciu pentru Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor — pentru Cel „care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.