Aprecierea lui Dumnezeu diferă de cea a lumii

R4703a W. T. 15 octombrie 1910 (pag. 333-334)

Dragă frate Russell:

Îţi cer opinia despre corectitudinea unui gând care se găseşte într-unul din Rapoartele de la Convenţie sub următoarea formulare:

„Când sfântul Isus a murit, a fost ca victimă a Păcatului, care pentru moment părea învingător. Într-adevăr, El nu putea muri dacă nu I-ar fi fost atribuit păcatul; pentru că toate promisiunile de sănătate, prosperitate şi viaţă care erau prin Lege erau ale Sale. Legea zicea: «Omul care va practica lucrurile acestea va trăi prin ele» (Rom. 10:5). Astfel a devenit o necesitate ca Domnul nostru să fie socotit păcătos, ca să poată muri pentru popor. Din acest motiv nu vedem că este posibil ca membrii Bisericii să moară decât dacă, asemenea Lui, sunt socotiţi păcătoşi.”

Ştiu faptul că Domnul Isus nu ar fi murit (Raportul spune, „nu putea să moară”) dacă nu ar fi existat păcat pentru care să facă ispăşire. Dar dacă Domnul nostru a murit, aşa cum s-a sugerat mai sus, mi se pare că moartea Lui trebuia să fie o moarte ca pedeapsă şi nu una ca sacrificiu. Putea El să moară atât ca pedeapsă cât şi ca sacrificiu? Mie mi se pare că nu. Dacă Domnul Isus a murit cu o moarte ca pedeapsă, atunci mi se pare că nu ar fi avut drepturi de viaţă rămase în contul Său ca să le dea fie Bisericii fie lumii.

Aştept cu nerăbdare răspunsul tău, pentru că, dacă afirmaţia de mai sus este corectă, atunci am înţeles foate greşit atât Scripturile cât şi Volumele.

Fratele tău iubitor în dragul nostru Răscumpărător. W. W. M.

Răspuns:

Dragă frate M.: Mă bucur să văd că faci o deosebire atentă în studierea Scripturilor. Aceasta este o lecţie pe care trebuie s-o înveţe toţi prietenii dragi în Adevăr — să nu accepte necondiţionat tot ceea ce citesc într-un Raport de la Convenţii, nici tot ce ar spune chiar şi un peregrin. Acelaşi principiu, bineînţeles, este valabil şi cu privire la propriile noastre prezentări, orale sau tipărite. Tot ceea ce primim ca hrană spirituală trebuie bine mestecat înainte de a o asimila. Avem mare încredere în toţi fraţii angajaţi în serviciul de Peregrini; altfel ei nu ar reprezenta Societatea. Totuşi, nu trebuie să fim socotiţi răspunzători de fiecare expresie a lor. Credem că ei sunt întru totul bine intenţionaţi, dar perfecţiunea va fi atinsă doar dincolo de văl. Acum despre întrebarea ta.

Nu putem să sprijinim în totalitate formularea pe care o citezi tu. Toţi cei din Biserică mor ca victime ale păcatului, în sensul că păcatul şi moartea sunt menţionate într-un mod personificat în Scripturi. Păcatul i-a animat pe toţi cei care se opun Adevărului şi persecută pe Domnul şi pe urmaşii credincioşi în urmele Sale. Dar nu putem fi de acord cu gândul că moartea Domnului nostru a fost o moarte ca pedeapsă. O Scriptură ar putea fi considerată că sprijină acest gând, şi anume, cuvintele: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El l-a făcut păcat pentru noi”. Dar noi înţelegem că această Scriptură înseamnă că Domnul nostru, care n-a cunoscut păcat, a fost făcut o jerfă pentru păcat pentru noi. Ne amintim de asemenea Scriptura care declară că, „după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului”. Şarpele într-adevăr este simbolul păcatului. Dar ne putem gândi doar la un singur mod în care Domnul nostru a fost văzut ca şarpe — în sensul că El a trecut prin toate experienţele prin care trebuia să treacă un păcătos. Astfel a suferit ca un păcătos, şi pentru păcătos, aceeaşi pedeapsă care s-ar fi putut cere de la orice păcătos. Dar, în timp ce în ochii oamenilor El era răufăcător, păcătos etc., în ochii adevăraţilor Săi urmaşi şi în ochii Tatălui era chiar reversul tuturor acestora.

Ceea ce Isus a făcut, El a declarat clar: Şi-a depus sau Şi-a predat viaţa, pentru că aşa a putut împlini cel mai bine scopurile Tatălui. Nu Şi-a dat viaţa fără rost, nici n-a murit condamnat ca păcătos, nici nu Şi-a pierdut-o; şi nici evreii sau soldaţii romani nu I-au luat viaţa contrar permisiunii Sale. El a predat-o de la Sine. Dacă ar fi murit ca păcătos în ochii lui Dumnezeu, cu păcatul imputat Lui de către Tatăl, n-ar fi avut nimic de dat pentru răscumpărarea lui Adam şi a rasei sale — n-ar fi putut deveni regeneratorul lor în „timpurile restabilirii”.

Susţinem că singura vedere potrivită despre moartea Domnului este că aceasta a fost o manifestare a ascultării absolute de voinţa Tatălui. Acea ascultare extremă a fost răsplătită cu natura divină şi cu înălţarea glorioasă prin înviere. Slăvitul Răscumpărător înviat n-a mulţumit Dreptatea şi n-a plătit nimic pentru nimeni decât după ce S-a înălţat. Atunci a atribuit din meritul Său tuturor celor care, în timpul acestui veac, vor accepta chemarea şi atragerea Tatălui pentru a deveni membri ai Corpului Său. Acestora le-a atribuit destul din meritul Său pentru a completa deficienţele cărnii lor, pentru ca ei să poată, asemenea Lui, să prezinte lui Dumnezeu jertfe sfinte şi acceptabile, şi pe baza aceasta să fie concepuţi la plan spiritual. Mai târziu viaţa umană a Domnului nostru, nepierdută, nedată încă, va fi dată pentru Israel şi pentru lume, anulând păcatele tuturor oamenilor şi asigurând Tronul Mijlocitor al Veacului Milenar pentru binecuvântarea lui Israel, prin Mijlocitorul lui, şi de asemenea a tuturor familiilor pământului prin Israel şi sub Noul Legământ (al Legii) al lui Israel.

Remarcăm a doua întrebare a ta cu privire la afirmaţia noastră din Turnul de Veghere din 1 Martie pag. 88, coloana a doua, unde prezentăm că „puţina vreme” a lui Satan va fi după ce Mesia va fi predat Împărăţia Tatălui. Este adevărat că în urmă cu câţiva ani nu eram aşa de în clar cu aceasta cum suntem acum — eram mai puţin siguri. Marele Mijlocitor într-adevăr „va nimici din mijlocul poporului” pe toţi cei care nu-L vor asculta de-a lungul Veacului Milenar, aşa că la predarea Împărăţiei Sale, la timpul când Îşi va părăsi poziţia de Mijlocitor, omenirea va fi perfectă. Mijlocitorul se va retrage dintre Dumnezeu şi om şi se vor aplica probele Divine pentru a-i dovedi, demonstra pe cei credincioşi din inimă. Sentinţa pentru cei neloiali va fi: „Din cer s-a coborât un foc şi i-a mistuit”. Aceasta indică o probă şi o pedeapsă a Dreptăţii Divine asemănătoare celei venite asupra tatălui Adam. Aceasta n-ar fi posibil atâta timp cât Împărăţia Mijlocitoare ar stăpâni. Totuşi, înţelegem că Domnul nostru va fi reprezentantul Tatălui în legătură cu acea manifestare a Dreptăţii Divine care va urma Mijlocirii Sale, tot aşa cum a fost reprezentantul şi agentul Tatălui înainte de a veni în lume ca să fie Răscumpărătorul nostru.