„Vrei să spunem să se coboare foc?”

Luca 9:51-56

„Când se împlineau zilele în care urma să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat hotărât faţa, să meargă la Ierusalim.” (Vers. 51)

R4701 W. T. 15 octombrie 1910 (pag. 330-331)

Studiul din această săptămână face referire la o întâmplare care a avut loc cu ocazia călătoriei Domnului nostru din Galilea la Ierusalim, chiar înainte de răstignirea Sa. Ştia că-I sosise ceasul; că viaţa Sa de jertfă timp de trei ani şi jumătate trebuia să fie împlinită. Marele Învăţător era plin de curaj. „Nici un om dintre popoare nu era” cu El în sensul aprecierii compătimitoare a situaţiei. Adevărat, El îi informase pe cei doisprezece cu privire la împlinirea lucrării Sale şi că era aproape, dar lor le era greu să creadă toate lucrurile scrise în Lege şi în profeţiile cu privire la El. Mintea lor în mod natural pricepea lucrurile glorioase spuse despre Mesia. Ei erau atât de preocupaţi gândindu-se la Împărăţia glorioasă şi la asocierea glorioasă a lor cu El în acea Împărăţie, încât n-au remarcat celelalte profeţii care, la fel de clar, preziceau suferinţa şi ruşinea. În mod asemănător, ei au trecut cu vederea propriile cuvinte ale Învăţătorului cu privire la moartea Sa. Gândeau că El vorbeşte în mod figurativ, exagerat. Iar Petru chiar a încercat să-L mustre, zicând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva!”

Refuzat de samariteni

O altă relatare sugerează că Iacov şi Ioan au vizitat cetatea samariteană pentru a cumpăra pâine şi provizii pentru grup. Samaritenii i-au recunoscut şi au întrebat: Va recunoaşte Marele Învăţător pe samariteni şi le va vindeca bolnavii, sau îi va trata aşa cum sunt trataţi în general de către evrei — cu asprime? Ei credeau acestea din urmă. Apostolii le-au spus deschis că Marele Învăţător era trimis doar la poporul evreu şi că nu Se va opri să vindece bolnavii lor, pentru că nu era trimis decât „la oile pierdute ale casei lui Israel”.

Natural că samaritenilor nu le-a plăcut aceasta şi s-au supărat. Ei au zis: Foarte bine. Cumpăraţi pâine de la poporul pe care-l învăţaţi şi ai căror bolnavi îi vindecaţi.

Sf. Ioan şi sf. Iacov s-au mâniat foarte tare. Nu era Isus cel mai mare Învăţător? Nu era El Mesia? Şi ca atare nu avea El dreptul să hotărască voia lui Dumnezeu cu privire la cine să primească binefacerile Lui şi cine nu? Au venit la Isus şi, povestindu-i circumstanţele, au întrebat: „Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?”

De ce spirit sunteţi

Ascultăm cu atenţie răspunsul Învăţătorului. Aşa cum odată şi noi am văzut chestiunea programului divin, ni se părea corect ca Marele Învăţător să le fi spus apostolilor: Nu-i nimic dragi ucenici; aşteptaţi puţin şi toţi acei samariteni vor muri şi Tatăl Meu Ceresc îi va da pe mâna diavolilor să fie chinuiţi veşnic. Ceea ce propuneţi voi, ca să le fie arsă cetatea şi pe ei în câteva minute, este nimic în comparaţie cu chinul veşnic. Apreciez, dragii mei ucenici, spiritul vostru, că este asemenea lui Dummezeu; că vreţi să faceţi cu toată puterea această ardere şi prăjire şi vă apreciez pentru asta. Continuaţi să copiaţi în acest fel pe Dumnezeul vostru şi să produceţi suferinţă cât de multora puteţi dintre semenii voştri care nu gândesc exact ca voi.

Acesta a fost răspunsul Marelui Învăţător? Mulţumim lui Dumnezeu: Nu! Învăţătura Lui a fost tocmai contrară — compătimitoare, iubitoare, blândă. Şi El a avut Spiritul Tatălui şi l-a înţeles şi l-a urmat în mod perfect. Răspunzând la întrebarea lor, citim: „Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască”.

„Un mântuitor şi un apărător”

Limba vorbită în Palestina în zilele lui Isus era siriana. Unul din titlurile Marelui Învăţător este Mântuitorul. Şi aceasta în limba siriană înseamnă „Dătătorul de viaţă”. Întreaga lume era destul de osândită înainte de a veni Isus. El n-a venit s-o osândească (s-o condamne) mai mult, ci ca prin El să poată avea viaţă! Ioan 10:10, 3:17.

Viaţă! Nu aveau ei viaţă? Nu. Toată viaţa umană a fost pierdută prin neascultarea tatălui Adam. Şi ca rezultat toată omenirea moare. Era necesar un Dătător de Viaţă, un Mântuitor din moarte (nu din chinul veşnic).

Prima lucrare a Mântuitorului este lucrarea de răscumpărare de la Calvar. A doua lucrare a Lui este alegerea Bisericii ca să fie împreună moştenitori în Împărăţie. A treia lucrare va fi mântuirea lui Adam şi a întregii sale rase din păcat şi moarte — din toată degradarea mintală, morală şi fizică, venită prin neascultarea tatălui Adam şi prin copiii săi născuţi în păcat şi concepuţi în nelegiuire de mamele lor.

Mântuirea Bisericii este o lucrare mare! Cât de credincioşi trebuie să fim dacă am auzit, dacă ochii noştrii au văzut, dacă inimile noastre au gustat harul lui Dumnezeu, în acest privilegiu de a deveni membri ai Miresei lui Cristos. Totuşi, nu putem presupune că mântuirea a puţini oameni aleşi este scopul lui Dumnezeu în crearea lumii şi în răscumpărarea lumii. Din contră, despre această „turmă mică” aleasă se vorbeşte ca despre „cele dintâi roade ale creaturilor Sale” (Iac. 1:18; Apoc. 14:4). Aceasta implică o roadă ulterioară mult mai numeroasă. În timp ce Dumnezeu nu-Şi propune să mântuiască din moarte la viaţă veşnică pe nimeni contrar voinţei individului, îşi propune totuşi ca fiecare creatură pierdută în Adam şi răscumpărată de Isus să fie adusă la o cunoştinţă clară a Adevărului, ca să poată fi mântuită. El intenţionează ca numai cei care persistă cu încăpăţânare voită să fie pierduţi; şi pierderea lor va fi pierderea vieţii — după cum declară apostolul, „pierzare veşnică”.