Trei întrebări ispititoare

Matei 22:15-22; 34-46

„Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Vers. 21

R4686a W. T. 15 septembrie 1910 (pag. 301-302)

Fariseii şi Saducheii din zilele Domnului nostru erau liderii religioşi. Ei au format, cum s-ar zice, un trust sau o federaţie, şi rareori se atacau unii pe alţii, deşi doctrinele lor erau diametral opuse. Fariseii recunoşteau pe Dumnezeu, pe profeţi şi Legea, şi credeau într-o viaţă viitoare printr-o înviere din morţi, şi credeau în venirea lui Mesia ca să înalţe naţiunea lor şi prin ea să binecuvânteze lumea. Saducheii nu credeau nimic din toate acestea — erau agnostici, Critici Radicali. Ei scoteau ce era mai bun din viaţa prezentă, îndoindu-se de vreo existenţă viitoare. Fariseii I se împotriveau lui Isus pentru că El nu-i recunoştea, ci îi critica şi arăta ipocrizia pretenţiilor lor de a fi perfecţi şi sfinţi în ţinerea Legii, şi îi mustra pentru lipsa lor de compătimire cu cei săraci şi mai puţin pretenţioşi.

Saducheii I se împotriveau lui Isus pentru că, din punctul lor de vedere al necredinţei, El era un înşelător. Dar nici chiar ca înşelător, ei nu s-ar fi străduit să I se împotrivească decât că observau că Îi creştea influenţa la popor — o influenţă care, mai curând sau mai târziu, ei se temeau că va conduce la ceva tulburare a păcii şi la o influenţă nefavorabilă asupra purtării Imperiului Roman faţă de evrei. Aşa că în timp ce atât Fariseii cât şi Saducheii se împotriveau lui Isus, împotrivirea era din motive diferite.

Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim şi strigătele mulţimilor, „Osana, fiul lui David”, Mesia! a trezit invidie în mintea Fariseilor. Dar în Saduchei a produs o teamă că oamenii obişnuiţi ar putea deveni atât de agitaţi încât să implice naţiunea lor în ceva ceartă cu Imperiul. Fariseii s-au străduit să îndepărteze simpatia poporului de la Marele Învăţător şi, în acest scop, au căutat să-L prindă cu vorba punându-I întrebarea:

„Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”

Ei gândeau că dacă Isus va spune: Nu este legal, atunci n-ar avea nicio problemă ca să-L aresteze ca un conducător al răscoalei şi astfel să-l oblige pe Pilat să-L dea la moarte. Mai gândeau că dacă Isus va răspunde că era legal să plătească bir Cezarului, prin aceasta Îşi va înstrăina simpatia mulţimilor care au strigat „Osana!” după El; pentru că evreii gândeau, aproape superstiţios, că ei ca Împărăţie a lui Dumnezeu nu trebuiau să plătească zeciueli vreunei Împărăţii pământeşti — că ar fi lipsit de respect a face astfel, decât dacă erau forţaţi. Remarcăm cu câtă viclenie au vrut să-L prindă în cursă pe Învăţător prin lauda adusă cinstei Lui, zicând: „Învăţătorule, ştim că eşti om al adevărului”. Şi nu numai atât, dar au încercat şi să-L impresioneze că Îl apreciază ca Învăţător — că El învăţa lumina, Adevărul, cu orice preţ. Aşa că au spus: „Înveţi calea lui Dumnezeu în Adevăr!” Şi mai departe şi-au întărit poziţia zicând: „Pentru că nu cauţi la faţa oamenilor”.

Aceste complimente prefăcute aveau intenţia să-L prindă în cursă, dar El a răspuns prompt: „Pentru ce mă ispitiţi, făţarnicilor?” De ce vă ascundeţi adevăratele scopuri sub masca susţinerii Adevărului? „Arătaţi-mi moneda pentru bir”. Aceasta era, literalmente, moneda în care trebuia plătită taxa. Ei i-au dat un dinar, plata obişnuită a lucrătorului pentru o zi, corespunzând ca valoare cu aproximativ şaptesprezece cenţi din zilele noastre. Isus a întrebat: „Chipul acesta şi inscripţia de pe el, ale cui sunt?” Ei au răspuns: „Ale Cezarului”. Isus le-a zis: „Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Nu-i de mirare că şireţii Farisei aveau dificultăţi să ştie cum să-L prindă prin cuvintele Lui! Chiar din contră, ei au fost prinşi; pentru că toate vorbele de laudă au rămas ca apreciere pentru El în minţile oamenilor obişnuiţi.

Soţia căruia va fi?

Apoi Saducheii, agnosticii, au încercat să-L prindă în cursă pe Marele Învăţător, punându-I una din întrebările lor de rezervă. Şapte fraţi, fiecare la rândul lui, s-au căsătorit cu aceeaşi femeie şi toţi au murit înainte să moară ea. La înviere a cărui nevastă va fi ea? Ei n-au întrebat: A cărui nevastă va fi ea în cer sau în Purgatoriu sau în chin veşnic, pentru că nici evreii şi nici Isus n-au avut astfel de învăţături. Fariseii şi Isus au învăţat învierea morţilor, şi împotriva acestei învăţături au pus Saducheii întrebarea lor sarcastică.

Remarcaţi maiestatea răspunsului Învăţăto­rului: „Vă rătăciţi, necunoscând nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”. Nu înţelegeţi învăţătura Scripturii cu privire la astfel de lucruri şi prin întrebarea voastră ignoraţi marea putere Divină, care la înviere va fi exercitată şi va îndrepta toate dificultăţile situaţiei. Apoi Marele Învăţător a continuat şi i-a informat că aceia care vor ajunge (treptat) la înviere, aceia care vor ieşi complet afară din starea de păcat şi moarte, „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” ci vor fi fără gen, aşa cum sunt îngerii. Astfel presupusa întrebare mare şi fără răspuns a Saducheilor a căzut la pământ şi ignoranţa le-a fost expusă.

Care este porunca cea mai mare?

După aceea unul dintre doctorii în Lege a vrut să prindă în cursă pe Domnul cu o întrebare de o relativă importanţă despre poruncile divine, întrebând care considera El că era cea mai mare poruncă dintre toate. Marele Învăţător a împărţit prompt cele zece porunci în două, după Lege (Deut. 6:5), şi a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta”. Aceasta este prima şi cea mai mare (principala) poruncă. Şi a doua este asemenea ei — „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! De aceste două porunci depind toată Legea şi Prorocii”. Ce putea spune juristul despre un astfel de rezumat al Legii? Nu i-a rămas nimic de spus. I s-a răspuns ca niciodată înainte.

Apoi Isus a început să întrebe

Marele Învăţător i-a întrebat pe Farisei: „Ce gândiţi voi despre Mesia? Al cui fiu este?” Ei au răspuns: „Al lui David”. Apoi Învăţătorul a întrebat: „Cum atunci David, în Duh (profetic), Îl numeşte Domn, zicând: Domnul a zis Domnului meu: Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale? Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?”

Bineînţeles că întrebarea era prea adâncă pentru Farisei. Marele Învăţător putea să răspundă la toate întrebările lor, dar ei nu puteau răspunde la ale Lui. Cât de frumos şi clar putem vedea că Mesia, după trup, a fost născut din linia lui David, dar că scopurile lui Dumnezeu n-au fost cu totul împlinite prin Mesia după trup — că El Şi-a dat trupul de sacrificiu şi a fost înviat din morţi pe planul gloriei, onoarei şi nemuririi, „mai presus de îngeri”, „de orice stăpânire, de orice putere”. Noi înţelegem că în zilele când era în trup El a fost Fiul lui David, dar în slava Sa este Domnul lui David, prin aceea că David va primi prin El, la timpul cuvenit, nu numai învierea din morţi, ci şi binecuvântarea de a participa în Împărăţia Mesianică. Tatăl lui Mesia în trup va deveni astfel fiul lui Mesia în glorie, a cărui viaţă pământească va fi preţul restabilirii pentru întreaga lume, inclusiv pentru David. Aşa este scris: „Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; îi vei pune prinţi [conducători] în toată ţara” Psa. 45:16.

O ilustraţie cu un prinţ pământesc

La o reuniune din Berlin, Germania, se spune că un Colonel a întâlnit un tânăr ofiţer care nu-i era cunoscut şi a cărui singură decoraţie era un medalion mare fixat în pietre preţioase. Colonelul a întrebat: „Locotenente, ce este aceea de pe piept?” Tânărul a răspuns modest: „Un ordin, colonele!” Colonelul a zis: „Nu este un ordin prusac, pentru că nu ştiu de un astfel de ordin”. „Este un ordin englez, colonele”, a răspuns tânărul. „Şi cine a putut să ţi-l dea?” a întrebat colonelul. Răspunsul a fost: „Bunica mea”. Colonelului i-a venit ideea că tânărul glumea cu el şi l-a întrebat: „Şi cine ar putea fi bunica ta?” Spre surprinderea şi uimirea lui răspunsul a fost: „Regina Victoria a Angliei”. Era un prinţ deghizat. Şi aşa a fost Isus, Marele Împărat al Gloriei deghizat. „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.” Ioan 1:10.