Unele întrebări interesante

R4696 W. T. 1 octombrie 1910 (pag. 316-318)

Moise şi Legământul Legii

Întrebare — Oare Moise nu era sub condamnarea adamică?

Răspuns — Dacă el a fost un membru al naţiunii evreieşti, atunci a fost în această relaţie specială de legământ cu Dumnezeu. Adam, când a păcătuit, şi-a pierdut starea de legământ cu Dumnezeu şi a fost condamnat la moarte. Dumnezeu a făcut un nou aranjament cu Sămânţa lui Avraam, că va intra în legământ cu ei ca şi cum ar fi perfecţi; şi în acest scop, Moise a devenit mijlocitorul lor. Avem toate motivele să presupunem că Moise a fost atât participant în acest aranjament, cât şi mijlocitorul lui. Aşa că noi presupunem că Moise a fost sub Lege, aşa cum au fost şi urmaşii săi, iar acest Legământ, prin aranjamentul lui, an de an în mod continuu, nu numai că îi punea la început în această stare de îndreptăţire tipică sau în relaţie de legământ cu Dumnezeu, ci le dădea un an întreg acea stare favorabilă; şi numai la sfârşitul anului, când perioada pentru care era făcut sacrificiul se termina, nu mai erau în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Atunci ei se îmbrăcau în sac şi cenuşă şi, ca şi restul lumii, erau păcătoşi, sub condamnare, dar sub o condamnare mai mare decât restul lumii pentru că aveau în plus condamnarea Legii.

Deci noi înţelegem că dacă Moise ar fi putut ţine Legea sub acel Legământ, Dumnezeu ar fi fost obligat să-i dea viaţă veşnică după promisiune — „omul care le va împlini va trăi prin ele” (Lev. 18:5). Dumnezeu n-a spus nimic despre Cristos sau despre a crede în Cristos sau ceva de genul acesta, ci doar că acela care va face aceste lucruri va avea viaţă veşnică. Aşa că noi credem că această promisiune s-a aplicat la Moise şi la toţi israeliţii de sub Lege, şi încă se mai aplică la evrei. Şi credem că Dumnezeu dădea viaţă veşnică oricui putea împlini aceste lucruri perfect, dar această ofertă le-a fost făcută numai evreilor. Ei erau în afara condamnării adamice în acest sens de probă; nu în sensul că erau scăpaţi, pentru că din moment ce ei purtau fără schimbare aceleaşi imperfecţiuni ca şi restul copiilor lui Adam, nu puteau face ceea ce ar fi dorit să facă; după cum spune apostolul: „ca să nu faceţi ceea ce aţi dori”. Aşa că ei ca popor au avut o condamnare pe care alte popoare n-au avut-o. Adam individual a fost condamnat la moarte. Copiii Săi nu au avut individual acea condamnare. Ei au fost născuţi în „închisoare” — în această stare de moarte. Dar în cazul evreilor, Dumnezeu i-a tratat ca şi cum ar fi fost separaţi de restul lumii.

A fost ca şi cum ei ar fi zis: „Doamne, noi n-am făcut nimic rău; de ce nu ne dai o şansă?”

„Vă voi da o şansă; vă voi da să ţineţi Legea Mea”.

„Ce ne vei da dacă vom ţine Legea Ta în mod perfect?”

„Vă voi da viaţă veşnică”.

„O vom ţine. Suntem de acord să ţinem Legea Ta, iar Tu să fii de acord să ne dai viaţă veşnică”. Aşa că aceşti copii ai lui Adam, evreii, ca şi restul lumii, n-au fost înainte în încercare individuală, şi de aceea n-au fost condamnaţi personal, ci doar au împărtăşit efectele condamnării lui Adam — toţi aceşti evrei au fost puşi acum în încercare de viaţă, şi, când au eşuat, aceasta a însemnat o pedeapsă specială asupra lor, pentru că au avut o încercare individuală şi au eşuat. De aceea, vedem că era necesar ca evreii, sub această a doua condamnare sau sub această încercare şi condamnare individuală, să fie toţi sub Moise ca Mijlocitor, aşa încât Cristos să poată lua locul acestui Mijlocitor şi să facă ceva pentru acest popor. Moise a fost doar tipul Mijlocitorului mai bun. De aceea, deoarece ei au fost în acel Mijlocitor, care a fost numai un tip al lui Cristos, Dumnezeu le-a arătat într-un mod tipic ce va face pentru ei în curând, când Cristos va fi Mijlocitorul Noului lor Legământ (al Legii) — Ier. 31:31.

—————————

Îndreptăţire prin credinţă

Întrebare — Va fi cineva dintre neamuri îndreptăţit prin credinţă în timpul Veacului Milenar?

Răspuns — Înţelegem că îndreptăţirea prin credinţă se aplică în veacul prezent şi pentru mântuirea noastră — mântuirea Bisericii — care este numită „mântuire prin credinţă”, în contrast cu mântuirea care a fost oferită evreilor în Veacul lor, mântuirea prin fapte, sub Legământul Legii, şi de asemenea în contrast cu mântuirea care va fi oferită evreilor şi lumii în Veacul viitor, care va fi o mântuire prin fapte sub Noul Legământ (al Legii). Cu alte cuvinte, acest Veac Evanghelic este singurul Veac în care credinţa ţine locul perfecţiunii. Este adevărat, bineînţeles, că niciun evreu nu putea fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin ţinerea Legământului Legii, dacă nu credea în Dumnezeu; şi este la fel de adevărat că nimeni nu va fi îndreptăţit sub aranjamentul Noului Legământ decât cel care va crede în Dumnezeu şi va fi în armonie cu aranjamentele care atunci vor fi deschise tuturor. Totuşi, aceasta nu o va face mântuire prin credinţă, ci mântuire prin fapte — faptele Legii.

Faptele Legii n-au putut să mântuiască pe evrei în timpul Dispensaţiei Iudee, pentru că ei n-au putut ţine Legea şi pentru că nu s-a făcut nici un aranjament printr-un mijlocitor eficient ca să-i ridice din degradare, dar s-a pregătit pentru viitor un astfel de aranjament, pentru tot Israelul şi pentru toţi care vor intra sub acest aranjament în Veacul Milenar. Ei vor fi făcuţi în stare să facă fapte. Vor fi ajutaţi să iasă din degradarea lor. Astfel citim în Apocalipsa că marea va da afară pe morţii ei, mormântul va da afară pe morţii care sunt în el, şi că vor sta toţi în faţa marelui tron alb în timpul Veacului Milenar şi vor fi judecaţi după lucrurile scrise în carte; atunci ei vor fi judecaţi după faptele lor. Declaraţia distinctă făcută cu privire la noi este că noi nu suntem judecaţi acum după faptele noastre, ci după credinţa noastră. Deci, în Veacul Milenar va exista credinţă şi fapte şi există credinţă şi fapte şi în acest Veac Evanghelic; dar credinţa din Veacul Milenar va fi proporţional mai puţin merituoasă, pentru că totul va fi foarte clar şi uşor de crezut, şi astfel nu credinţa va fi cea care va fi răsplătită în mod special, ci faptele. În acest Veac, credinţa ocupă locul cel mai important şi noi nu suntem răsplătiţi după faptele noastre, pentru că nu am avea nicio faptă care să fie răsplătită. Ci credinţa este cea care va fi răsplătită.

Credinţa şi faptele se aplică în ambele veacuri, dar într-un veac este răsplătită credinţa, iar în celălalt veac vor fi răsplătite faptele. În unul, credinţa este standardul sau dovada că cineva este vrednic sau nevrednic, iar în celălalt faptele vor fi standardul sau proba că cineva este vrednic de viaţă veşnică sau nu.

Galateni 3:8 pare să arate foarte special că referinţa este la neamuri care sunt îndreptăţite prin credinţă şi nu prin fapte; astfel, noi înţelegem că acest text se aplică la Veacul Evanghelic în sensul că Dumnezeu a văzut dinainte că în acest Veac Evanghelic va îndreptăţi prin credinţă anumite persoane dintre neamuri, exact cum a intenţionat să îndreptăţească pe unii evrei prin credinţă. Neamurile niciodată n-au fost sub Legea faptelor, dar sunt acceptaţi sub aranjamentul Evanghelic, prin credinţă.

—————————

Cum să determinăm voinţa Domnului

Întrebare — Presupunând că cineva are în minte o lucrare care el crede că este condusă de Domnul, şi totuşi alţii care sunt la fel de consacraţi Domnului ca şi el par să creadă că poate să nu fie conducerea Domnului, există vreo cale prin care el poate să se asigure că are dreptate?

Răspuns — Noi credem că o regulă bună este, atunci când cineva nu este sigur care este calea bună, să stea pur şi simplu şi să aştepte, dacă în acea chestiune se poate proceda astfel. Dar dacă este un lucru care nu poate fi amânat ci trebuie hotărât pe loc, n-ar fi bine să aştepte; dar în multe cazuri ar fi bine doar să stea şi să aştepte.

De exemplu, un domn ne-a întrebat dacă să construiască o casă sau nu. Noi nu ne-am grăbit să-l sfătuim, şi el a insistat să-i spunem gândul nostru. După ce ne-a spus toate condiţiile, l-am sfătuit să n-o construiască şi i-am arătat motivele noastre. Noi n-am încercat să-i impunem vederile noastre, ci l-am lăsat. Este bine să ne amintim să nu ne îngrijorăm prea mult pentru lucruri care nu sunt pentru noi a le decide; ne-am feri astfel de multe probleme. În orice lucru însă, care este pentru noi să-l hotărăm, trebuie să folosim foarte multă grijă şi judecată şi să încercăm să găsim voia Domnului cu privire la acel lucru.

În cazul când oamenii au opinii diferite despre lucruri, noi credem că este bine ca cineva, dacă resposabilitatea este a lui, să audă ce au de spus alţii şi apoi să analizeze chestiunea cu cât se poate de multă înţelepciune şi judecată, şi să acţioneze după cea mai bună judecată a sa, luând în considerare motivele prezentate de prietenii săi, ţinând însă minte că responsabilitatea deciziei îi aparţine.

—————————

Credinţa darul lui Dumnezeu

Întrebare — Este credinţa darul lui Dumnezeu?

Răspuns — „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”. Apostolul pare să sugereze că harul este favoarea lui Dumnezeu; de fapt, cuvântul „har” are semnificaţia de dar, sau favoare. Mântuirea noastră este prin favoare divină — nu din vreo necesitate din partea lui Dumnezeu, nu pentru că Dreptatea ar fi cerut aceasta, nu pentru că cineva ar fi putut cere aceasta de la El, ci este propria Lui prevedere milostivă, îndurătoare, şi această mântuire în cazul nostru este prin credinţă. Şi credinţa nu este de la noi, nu vine de la sine. De aici noi gândim că atunci când apostolul spune „nu vine de la noi”, el se referă la credinţă. Totuşi, credinţa, într-un sens foarte important, este a persoanei; noi suntem îndemnaţi „să avem credinţă în Dumnezeu”. Unul nu poate avea credinţă pentru altul. Persoana trebuie să exercite propria credinţă în Dumnezeu; şi totuşi în acest text ni se spune că credinţa noastră este de la Dumnezeu.

În ce sens poate fi de la Dumnezeu? Răspundem că este de la Dumnezeu în sensul că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl. Credinţa noastră trebuie să aibă un fundament, trebuie să aibă o bază. Trebuie să avem cunoştinţă despre un lucru pentru a avea credinţă în el. Noi avem cunoştinţă despre Dumnezeu şi această cunoştinţă care ne este dată ca un har sau o favoare ne aduce la punctul unde putem exercita credinţă. Credinţa, într-o mare măsură, se bazează pe cunoştinţă. Cunoştinţa descoperă caracterul lui Dumnezeu. Descoperirea divină ne face cunoscute anumite lucruri cu privire la scopurile lui Dumnezeu, iar noi vedem că scopurile astfel prezentate sunt în armonie cu caracterul lui Dumnezeu şi aceasta ne face să credem promisiunile; şi crezându-le, putem să ne conformăm lor; şi aceasta este credinţa.

Deci, credinţa noastră, în timp ce este de la noi în sensul că trebuie s-o exercităm, este de la Dumnezeu în sensul că El dă elementele necesare din care se compune această credinţă.

—————————

Este Biserica o Preoţime Împărătească acum?

Întrebare — Este Biserica în trup o preoţime împărătească?

Răspuns — Noi recunoaştem că nu suntem o preoţime împărătească în sensul deplin al cuvântului, pentru că încă nu suntem siguri că vom fi din preoţime în final. Trebuie mai întâi să ne întărim chemarea şi alegerea.

Va trebui să se stabilească dacă vom fi în „Turma Mică” sau în „Marea Mulţime” — Preoţi sau Leviţi — sau dacă vom fi cel puţin vrednici de viaţă. Din moment ce acest lucru este în proces de stabilire şi nu va fi deplin stabilit decât la moartea noastră, rezultă că nu suntem în funcţia de preoţi în deplinul sens al cuvântului, ci candidaţi pentru această preoţime, şi temporar recunoscuţi ca preoţi şi socotiţi ca preoţi — la fel cum uneori se poate să fi întâlnit un domn care a fost nominalizat pentru postul de Guvernator. Ca un compliment, i-aţi putea spune: „Bună dimineaţa, D-le Guvernator”. El nu este încă în mod real guvernator. Acest lucru va fi hotărât de alegeri, dar înainte de a fi ales ar putea fi potrivit sau politicos să-l numiţi Guvernator. Aşa este şi cu noi. Sperăm să ne asigurăm chemarea şi alegerea; ca să fim din acea preoţime împărătească în sensul deplin al cuvântului, şi într-un sens suntem acum membri în Corp prin aceea că deja am primit conceperea de Spirit, fiind recunoscuţi de Domnul ca ambasadori ai lui Dumnezeu. Aceasta este o recunoaştere, într-un sens al cuvântului, a funcţiei noastre preoţeşti, pentru că aceşti preoţi sunt „ambasadori”, şi în măsura în care ne purtăm ca ambasadori ai lui Dumnezeu, în acea măsură suntem preoţi ai lui Dumnezeu — de probă, şi nu deplin după felul lui Melhisedec, cum vom fi când va veni schimbarea noastră şi vom fi asemenea Domnului nostru.