Privelişte din turnul de strajă

R4688 W. T. 1 octombrie 1910 (pag. 307-310)

Semnele restabilirii continuă

Guvernul Statelor Unite face experimente cu un nou tip de grâu găsit recent în Palestina de către dr. Aaronsohn. Se fac experimente în districtele aride din Vestul îndepărtat unde grâul obişnuit n-a crescut din lipsă de umiditate. Se pretinde că noul grâu este cel mai vechi dintre toate soiurile de grâu — este grâul original sau sălbatic, părintele din care au ieşit toate celelalte soiuri de grâu. Pierdut de mult timp, acum vine din nou în faţă. Dr. Aaronsohn a declarat că el crede că nu numai grâul dar şi ovăzul, orzul şi secara sunt originare din Siria şi Palestina. El pretinde că grâul părinte sau sălbatic îndură cele mai aspre condiţii climatice, rezistând la mai mult frig şi mai multă căldură decât alte varietăţi şi trăieşte aproape fără umezeală. El pretinde de asemenea că acesta nu este atacat de dăunătorii care atacă celelalte soiuri. Ce vor gândi prietenii noştri evoluţionişti despre aceasta — că grâul părinte este mai bun decât oricare dintre copiii lui.

Grâul este mâncarea de bază a lumii, şi, folosit cu lapte, asigură practic tot ce este esenţial pentru întreţinerea corpului uman; de aceea, pe măsură ce Noua Dispensaţie va fi introdusă, chestiunea grâului va fi una importantă. Dr. Aaronsohn spune: „Mi se pare că suntem îndreptăţiţi să sperăm că vom produce soiuri de grâu mai bine adaptate regiunilor semi-aride din Algeria, Tunis, Siria, Egipt şi Turkestan, cât şi celor din America. Dacă obţinem soiuri care să ne permită să mărim producţia cu un buşel pe acru [aprox. 50 kg la hectar, n.t.] pe aceste terenuri întinse, producţia totală de grâu a lumii se va mări substanţial”.

Grâul minune şi secara minune

Cu câţiva ani în urmă am amintit de grâul minune descoperit în Virginia, care provenea dintr-un grâu care s-a găsit că creştea singur. Două boabe din acest grâu i-au fost date Editorului, care la rândul lui le-a dat unui frate în Adevăr, care ne-a spus că cele două boabe de grâu au produs 1.312 boabe, care semănate au produs 2.26 kg — un bob dând cincizeci de tulpini sau fire de grâu bine dezvoltate. Fratele a plantat grâul minune alături de ceva grâu obişnuit şi ne spune că spicul grâului minune are între 7-12 centimetri lungime şi între trei şi cinci boabe înfrăţite, în timp ce grâul obişnuit are spicul de 5-7 centimetri lungime.

Un alt frate a obţinut ceva din grâul minune şi din prima recoltă a trimis Editorului cam 9 kg. Acest grâu a fost încredinţat unui alt frate, un fermier, care tocmai a trimis Editorului 100 de dolari din venitul de pe urma grâului, cu următorul mesaj:

„După cum îţi aminteşti, am obţinut şi eu 9 kg din grâul minune de la un frate în Adevăr ca donaţie pentru tine (pentru că el auzise de grâul minune prima dată din Turnul de Veghere). Acesta a fost semănat pe o parcelă de jumătate de acru (0,2 ha) de teren rămas. Pe celaltă jumătate învecinată a fost semănat un buşel (27 kg) de grâu obişnuit pentru comparaţie. Semănatul a avut loc în mijlocul a şapte săptămâni de secetă. Toamna târziu şi primăvara devreme grâul minune era foarte firav în comparaţie cu grâul obişnuit. Oricum, în luna mai amândouă terenurile păreau cam la fel, cu excepţia că grâul minune era mai culcat la pământ. La sfârşitul lui iunie grâul minune era mult mai gros şi cu 30 cm. mai înalt decât grâul obişnuit, şi cu o săptămână mai târziu în ce priveşte coacerea. Nefiind încă treierat, nu pot acum, când scriu aceste cuvinte, să spun nimic despre producţie, dar sunt mulţumit că grâul minune va fi mai mult decât dublu faţă de cel obişnuit.

Boabele par a fi asemenea celor ale grâului roşu obişnuit. Cu greu aş putea face diferenţa. Culoarea grâului minune este ceva mai tare. Îţi voi trimite o fotografie cu 12 spice şi cu cel mai mare spic, atât din grâul minune cât şi din grâul obişnuit. Fratele Kuesthardt a făcut publicitate grâului în ziarul său, iar banii trimişi ţie sunt rezultatul vânzării cu 1 dolar la 45 gr.

Fratele tău în Cristos, J.A. Bohnet.

________________

Rabinul Sale este un Congregaţionalist ideal

Presa publică scrie următoarele despre sentimentele exprimate de către un proeminent Rabin evreu:

„Ortodoxia, aşa cum este cunoscută astăzi, cu doctrinele, crezurile şi dogmele trinităţii, a împărtăşirii, a cerului şi a iadului, a primit un ghiont puternic de la Rabinul Samuel Sale, de la Congregaţia Evreiască Shaare Emeth, la o cuvântare în faţa unui corp de slujitori creştini, ţinută la întrunirea Slujitorilor Congregaţionali de la Prima Biserică Congregaţională.

Remarcile Rabinului Sale au adus o linişte de mormânt printre ascultătorii săi, iar declaraţiile lui despre „religia universală” au creat senzaţie.

Conform vederilor Rabinului Sale, Maiestăţii sale Satan, strălucind de-a lungul veacurilor ca o figură a ticăloşiei şi a răului, i se dă un rol nou, în care el este numai o forţă negativă şi devine un servitor al lui Dumnezeu, nu un rival, în activităţile oamenilor. Cerul este declarat a nu fi un loc de preferat pentru viitor, ci o stare realizabilă aici, acum şi pentru totdeauna. Iadul este abolit, ca nefiind o stare justificată pentru cei ce nu se califică pentru fericirea veşnică. Adam şi Eva sunt eliberaţi de responsabilitate în ceea ce priveşte păcatul originar. Se zice că Biblia este o culegere la fel de mare ca Iliada lui Homer sau ca Odiseea, şi este la fel de imperfectă ca acestea. Nu este o carte de inspiraţie plenară, afirmă Doctorul Sale, pentru că singurul sul al Legii sau al Cuvântului lui Dumnezeu vrednic de încredere este conştiinţa inteligentă a omului.

Rabinul Sale le neagă evreilor privilegiul de a fi poporul ales, decât în propria lor estimare. Creştinismul, aşa cum este cunoscut astăzi, cu doctrinele lui fundamentale, trinitatea, împărtăşirea şi dificultăţile metafizice, Doctorul Sale l-a clasificat ca o excrescenţă ulterioară, şi total străin de simplitatea înălţătoare a umilului Nazarinean.

Crezurile învinuite ca bariere

Presupunerile geloase ale crezurilor şi dogmelor, cu insistenţele lor despre ocazii, convenţii şi artificialităţi, sunt învinuite de Dr. Sale ca bariere care împiedică realizarea religiei ideale — aceea vestită în scrierile profetice — adorarea lui Dumnezeu în serviciul omului.

Cu o înfăţişare serioasă, Dr. Sale a zâmbit solemn la ideea tradiţională că Dumnezeu Şi-a descoperit legile la început exclusiv evreilor. El crede că era foarte natural ca evreii să întreţină această idee. Alegându-şi cuvintele încet şi gânditor, a spus: „Dumnezeu nu S-a descoperit nici lui Israel, nici vreunui om de vreun crez, sectă sau naţionalitate, ci omului i S-a descoperit Dumnezeu. Nu în suluri, nu în Biblie este Cuvântul Său infailibil, ci în conştiinţa inteligentă a fiecărei persoane”.

Când a încheiat, a fost un moment de linişte din partea audienţei, iar Doctorul Albert H. Jordan s-a ridicat şi a spus:

«A fost minunat».

«Am vrea să te facem Congregaţionalist, Doctore Sale», a adăugat un slujitor.”

***

„Conştiinţa inteligentă a persoanei” a fost într-adevăr scrierea iniţială a lui Dumnezeu a Legii Lui — în primul om perfect, creat în asemănarea Făcătorului său. Dar Biblia spune cu adevărat că toţi copiii lui Adam sunt pătaţi de păcat şi de pedeapsa lui cu moartea. Dar ce zicem despre oamenii care au doar conştiinţă neinteligentă? Şi ce zicem despre miile de grade de conştiinţă neinteligentă — toţi oamenii! Dumnezeu a dat acestora în Biblie o religie descoperită! Numai cei inteligent inconştienţi de ignoranţa lor o dispreţuiesc.

________________

Federaţia Bisericii este la uşă

În timp ce lumea religioasă aştepta desfăşurarea înceată a măsurilor denominaţionale care să aducă Federaţia Bisericii în vreo doi ani sau mai mult, unii slujitori activi din diferite părţi grăbesc lucrurile prin metodele lor proprii. Cea mai recentă dintre aceste mişcări, cât şi cea mai apropiată de noi, este descrisă în The New York World după cum urmează:

„Slujitorii protestanţi din New York au făcut un pas care poate duce, speră ei, la un Protestantism unit în New York şi în cele din urmă în toată America. Întâlnirea s-a ţinut la invitaţia Federaţiei Bisericilor, şi cei o sută de slujitori prezenţi erau dintre baptişti, congregaţionalişti, discipoli, adventişti de ziua a şaptea, episcopali, quakeri, luterani, metodişti, moravieni, presbiterieni, penticostali nazareni, swedenborgieni reformaţi, unitarieni, universalişti şi trei slujitori care au zis că nu aparţin nici uneia dintre acestea.

Aceasta, cea mai neobişnuită întâlnire religioasă ţinută vreodată în oraşul New York, a fost numită conferinţă clericală. Au fost reprezentate cartierele Bronx, Brooklyn şi Manhattan. A fost prima întâlnire, dar s-a anunţat că se va continua cu întâlniri regulate lunare, cu excepţia sezonului de vară.

Printre slujitorii prezenţi au fost cei mai importanţi conducători din toate grupările amintite. Toţi cei opt vorbitori au susţinut că de atunci înainte protestanţii vor face front comun. Episcopul Greer din Biserica Episcopală a prezidat.

Episcopul Greer este optimist

«Auzim câteodată», a spus el, «că bisericile eşuează. Nu este adevărat. Bisericile sunt pline, unele dintre ele aglomerate, iar proporţia bărbaţilor care le frecventează este mai mare ca oricând. Ştim bine cu toţii de păcatul care predomină în mijlocul nostru. Dar întotdeauna a predominat. Câştigul este că bisericile acum ştiu că există şi fac ceva ca să-l scoată afară.»

Vorbind pentru Presbiterieni, Rev. Dr. George Alexander, moderator al Presbiteriului din New York, a declarat că ei stau gata să-i întâlnească pe episcopali la jumătatea drumului. Episcopul Greer l-a amintit pe moderator pe nume, zicând că ar vrea să aibă privilegiul să-şi pună mâinile peste un astfel de conducător cum este acesta. Răspunzând, veteranul conducător presbiterian a spus că el n-ar avea nimic serios împotrivă. În mod sigur nu-i va face rău, şi s-ar putea să-i facă bine. El a admis că sunt unii presbiterieni în New York care susţin ceea ce le place să numească principiile lor, dar a adăugat că unii care au principii puţine le fabrică din propriile prejudecăţi.

Rev. Nehemiah Boynton din Brooklyn, vorbind pentru congregaţionalişti, a enumerat chestiunile politice, sociale, de amuzament, de odihna Sabatului, de muncă şi de altele asupra cărora, zicea el, protestanţii se pot uni.

O listă puternică de vorbitori

Între alţi vorbitori au fost şi Rev. Dr. J. B. Remensnyder, care a vorbit pentru luterani; Rev. Dr. F. Mason North care crede că metodiştii se vor alătura din inimă; Rev. Dr. Swift de la Societatea Americană de Tratate care s-a minunat cât de multe corpuri religioase sunt «dispuse să-şi sacrifice numele lor astfel încât cauza lui Cristos să poată avansa».

În încheiere, Episcopul Greer a spus că următorul lucru este să audă de la reprezentanţii fiecărei grupări de la conferinţă care sunt obstacolele lor în calea unei cooperări. Episcopul crede că în America timpul este copt pentru unitate şi a declarat că Biserica Episcopală este gata să ajute.

Participarea la conferinţă se va lărgi mult până când, dacă e posibil, va include pe toţi slujitorii protestanţi din marele oraş. Unitarienilor şi universaliştilor nu li se dă de obicei cuvântul la asemenea întâlniri, dar au fost prezenţi câte trei bărbaţi din fiecare grupare.”

„Icoana Fiarei”

Aici avem exact ceea ce căutam şi aşteptam din 1881 când am anunţat că Federaţia Bisericilor Protestante este arătată în Biblie ca o trăsătură proeminentă a secerişului acestui Veac Evanghelic. Atunci am arătat că încercarea de a organiza Protestantismul, făcută pentru prima dată în 1846 prin Alianţa Evanghelică, se va împlini curând. Am indicat spre Scripturile care arată că această Federaţie Protestantă va fi atât de asemănătoare cu Instituţiile Romano-Catolice încât să merite să fie numită „Icoana” ei, şi că „icoana” deja exista într-o stare dezorganizată, aşa cum este reprezentată prin termenii ortodoxiei protestante şi prin cooperarea acesteia cu catolicismul. Am arătat că lucrul important pe care-l aşteptăm şi care este necesar puterii şi activităţii „Icoanei” protestante este „viaţa” pe care o va primi de la Sistemul Episcopal Protestant.

Până în prezent denominaţiile protestante au ezitat să numească pe cineva sau ceva eretic, cu excepţia că fiecare probabil a făcut aceasta ocazional în propria lor sectă. Există o puternică dorinţă de a formula un crez care să aibă sprijinul tuturor şi care să permită denunţarea a tot ce se găseşte în afara lui. Dar modul în care să se facă aceasta n-a fost până acum clar, fiindcă replica ar putea fi: Cu ce autoritate vă instalaţi ca judecători a ceea ce este otodox sau neortodox? Ce aveţi mai mult decât propria voastră opinie despre învăţătura Bibliei? Aveţi vreo autoritate mai mare decât alţii? Dovediţi asta.

Frica de a fi astfel luaţi la întrebări a exercitat un efect salutar până în prezent, cu excepţia celor ignoranţi. Dar când diferiţi slujitori din alte denominaţii vor fi acceptat în număr considerabil rânduirea din nou ca slujitori de către episcopii episcopali, lucrurile vor fi diferite. Validitatea altei rânduiri va fi rapid pusă la îndoială. Autoritatea aşa-numitei „Rânduiri Apostolice” va da un presupus drept de autoritate, demnitate şi putere. După ce slujitorii proeminenţi din diferite denominaţii se vor supune unei astfel de rânduiri noi, „luminile mai mici” vor alerga la ea. Biserica Episcopală a oferit acest lucru cu ani în urmă în condiţii lejere, şi singura obiecţie la acceptarea ei a fost că aceasta implica faptul că până acum slujitorii protestanţi n-au avut autoritate divină, aprobare, putere sau rânduire de a predica Evanghelia ca ambasadori ai lui Dumnezeu.

„Un orb călăuzeşte pe un alt orb”

Situaţia devine încordată. Marii slujitori îşi dau seama că, având propriile învăţături şi cele din colegii în priviţa Criticii Radicale şi a Evoluţiei, creştinii inteligenţi pierd repede credinţa în Biblie. Aceşti slujitori înţeleg că aceasta plasează societatea într-o poziţie periculoasă — că fără credinţă în ceva autoritate mai înaltă civilizaţia se va îndrepta repede spre anarhie. Ei simt că este nevoie să înlocuiască Biblia cu ceva — nevoia de o voce care să se adreseze poporului cu autoritate. Scopul dorit, cred ei, poate fi asigurat cel mai bine prin Federaţia Bisericilor şi prin venirea tuturor slujitorilor Evangheliei sub rânduirea Episcopală. Atunci, cred ei, vom prezenta lumii un mare sistem şi un front îndrăzneţ, şi vom impune ascultare de vocea Bisericii şi de vocea lui Dumnezeu care vine prin „succesiunea apostolică” — exact cum fac şi catolicii — o „icoană” blândă a catolicismului, dar plină de puterea şi vigoarea lui.

Scripturile arată că atunci când această putere şi vigoare catolică şi autoritate a „succesiunii apostolice” vor fi simţite de către cei din Federaţie, un spirit de autocraţie şi persecutare a orice este contrar Federaţiei şi Catolicismului, a cărui „icoană” are să fie, va fi impus tot mai sever, energic şi fără milă, pe măsură ce masele se vor acomoda Mişcării Federaţiei şi-i vor împărtăşi spiritul de mărire, demnitate, putere, autoritate — un spirit foarte diferit de cel inspirat de Învăţător şi de Apostoli, în umilinţă, gentileţe, răbdare, îndelungă răbdare, bunătate frăţească, iubire.

Departe de noi gândul că domnii care au participat la întâlnirea descrisă mai înainte sunt animaţi de toată rea-voinţa vicioasă pe care Scripturile o arată că va rezulta în cele din urmă. Chiar din contră, ei nu prea îşi dau seama de sfârşitul drumului pe care intră. Este cazul unui orb care conduce pe un alt orb. După cum arată Scripturile, groapa este înaintea lor — groapa anarhiei, chiar lucrul pe care ei doresc să-l evite. Scripturile ne arată că prosperitatea „Icoanei” Federaţiei Protestante va fi pentru puţină vreme atât de mare, atât de pronunţată, şi aroganţa ei va deveni atât de mare, încât simpatia maselor va fi în întregime înstrăinată şi schimbată în amărăciune. De aceea Scripturile ne arată că apogeul va veni deodată, pe neaşteptate, „într-un ceas”. Apoc. 13:15-17.

________________

Este lumea mai bună?

„Comentând asupra declaraţiei Dr. C.W. Eliot, că „lumea s-a refăcut în cincizeci de ani”, Thomas E. Watson, publicistul şi omul de stat din sud, răspunde cu întrebarea: «Este nou-făcuta lume de astăzi o lume mai bună decât cea de acum cincizeci de ani?» Dl. Watson răspunzând la propria lui întrebare scrie:

«Pare să fie un fapt că un mare număr de oameni s-au depărtat de vechea credinţă în chestiunea religiei. Mi se pare că acesta este un adevăr indiscutabil; dar un om care-şi pierde credinţa în creştinism devine de aceea un om mai bun? Este fiul sau nepotul batjocoritor al puritanului din New England un specimen mai înalt, mai nobil decât a fost părintele lui pios? Este fiul lipsit de credinţă al predicatorului un cetăţean mai folositor decât tatăl predicator?

Şi iarăşi, suntem noi un popor mai onest, mai cumpătat decât au fost americanii de acum cincizeci de ani? Care este semnificaţia socială şi morală exactă a cincizeci sau şaizeci de mii de divorţuri care sunt acordate anual de justiţie? Ce greutate trebuie dată faptului că Preşedintele Roosevelt a numit o comisie care să investigheze condiţiile existente în căminele oamenilor de la oraş, şi că acest raport, făcut oficial după o investigare minuţioasă, a descoperit o astfel de stare îngrozitoare a lucrurilor încât guvernul a decis că ar fi bine să nu fie publicat?

Iarăşi, care este adevărata semnificaţie a sumei uimitoare cheltuite pe băutură? Şi ce implică imensa varietate şi ingeniozitate a dispozitivelor inventate pentru a ne împiedica de a fura? De fiecare dată când intri într-un magazin eşti obligat să-ţi reaminteşti faptul că proprietarul nu are încredere în angajat şi angajatul nu are încredere în proprietar.

În casa de marcat, în sistemul de colectare a preţului biletelor din autobuze şi trenuri, în înregistrarea şi verificarea de la hoteluri, în sistemul elaborat al băncilor, în seifurile scumpe care te asigură împotriva spărgătorului, a tâlharului şi a hoţului mărunt — de fapt în orice direcţie priveşte ochiul nostru la lumea afacerilor, inevitabil vom vedea cum comerţul se face cu ideea că fiecare om va fura dacă va avea ocazia, şi toată tendinţa sistemului ingenios, elaborat şi în continuă schimbare este ca să înlăture şansa de a fura. Tot sistemul preventiv exclamă: „Fiecare din noi va fura dacă nu ne veţi supraveghea!” A fost atâta de rău acum cincizeci de ani?»

Nu putem fi de acord cu Dl. Watson că vrea să recomande ce era în trecut, că oamenii în general nu sunt mai bine situaţi decât au fost cu o jumătate de secol în urmă. Aici scriitorul, care aproape a ajuns la şaptezeci de ani, a văzut mult progres în dezvoltarea vieţii şi traiului oamenilor, mult mai mult decât ar fi putut îndrăzni să-şi imagineze cea mai optimistă imaginaţie din zilele copilăriei lui.

Dl. Watson, care, apropo, este baptist înfocat şi se ţine cu tenacitate de „vechea credinţă”, vrea să ştie dacă învăţăturile religioase liberale de astăzi l-au făcut pe americanul de azi un cetăţean mai folositor decât tatăl lui ortodox. Noi credem că da. Ne amintim încă de timpul când exista un război continuu între sectele rivale. Catolicii erau condamnaţi de către protestanţi, iar protestanţii erau la fel de ocărâţi de către catolici. Liberalismul a schimbat aceasta”. The Sunday Call.

***

Există două laturi în aproape fiecare chestiune — câteodată trei. Cele două laturi sunt discutate mai sus. Cea de-a treia, care le aduce în armonie pe ambele, şi care noi credem că este Adevărul, este aceasta:

Standardele morale din lume în general s-au îmbunătăţit în multe privinţe. Lumea în general este mai inteligentă, mai deschisă la minte şi mai binevoitoare decât în trecut. În direcţia religiei se pare că vedem o comparaţie nefavorabilă. Lumina şi libertatea din zilele noastre au înclinat multe din cele mai bune minţi din lume spre Critica Radicală, Evoluţie şi spre diferite alte doctrine contrare Scripturilor. Ca urmare, credinţa creştină este slabă iar caracterul creştin veritabil devine rar. Domnul nostru S-a rugat: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”. Şi aflăm că nu poate exista sfinţire fără Adevăr. Astfel declinul creştinătăţii este din cauza îndepărtării de standardul divin. Este adevărat, de fapt, că multe din lucrurile crezute de părinţii noştri erau nescripturale. Este adevărat, de fapt, că multe din sentimentele lumii de astăzi sunt mai sănătoase, mai clare şi mai logice şi mai evlavioase.

Dacă părinţii noştri ar fi prezentat numai erori, pierderea lor ar fi fost mai curând benefică decât altfel. Totuşi, împreună cu erorile ei aveau adevăruri scoase din acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, iar credinţa lor era aşezată pe o temelie sigură, chiar dacă era cu lipsuri, imperfectă. O credinţă cu lipsuri este mai bună decât nicio credinţă. Şi de aceea, din acest punct de vedere, ziua de astăzi este mai puţin favorabilă decât cu cincizeci de ani în urmă. Nu ne aşteptăm ca prof. Eliot sau vreun alt Critic Radical fără credinţă în Biblie să vadă chestiunea din punctul nostru de vedere. Nici nu încercăm. Partea noastră este să facem tot ce putem pentru stabilirea credinţei şi s-o curăţim de toate inconsistenţele şi erorile „veacurilor întunecate” — pentru restabilirea credinţei la simplitatea şi puritatea ei iniţială. În măsura în care reuşim în noi înşine sau în alţii, ştim că rezultatul va aduce binecuvântare şi sfinţire, sub care toată lumina şi binecuvântarea acestui timp prezent vor fi de ajutor pentru o apropiere de Dumnezeu potrivită şi pentru aprecierea caracterului şi a Cuvântului Său.