Când se vor sfârşi ocaziile de slujire?

R4683 W. T. 15 septembrie 1910 (pag. 296-297)

S-a pus adesea întrebarea: Dacă după ce uşa ocaziei de a intra pe „calea îngustă” se va fi închis şi cineva se va găsi încă în acord de inimă cu Domnul şi cu Planul Său dar va fi oprit de la orice ocazie de slujire, ar trebui să creadă că şi-a asigurat chemarea şi alegerea?

Răspundem că nu credem că acest fapt ar constitui o bază sau o garanţie pentru a trage concluzia că acela şi-a asigurat chemarea şi alegerea. S-ar putea considera mai degrabă ca un indiciu contrar, totuşi credem că în astfel de circumstanţe nu trebuie să fim descurajaţi, ci să gândim că dacă inimile noastre au continuat loiale faţă de Domnul, acum numai suferim o probă a credinţei, şi cursul potrivit ar fi să stăm tari în credinţă, în spiritul cuvintelor lui Iov: „Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El”. Se pare că Domnul doreşte ca poporul Lui să rămână continuu în dragostea Lui şi a făcut aranjamentul ca starea noastră în El, pacea inimii noastre, să depindă de credincioşia faţă de conştiinţă şi datorie, sau mai degrabă credincioşia noastră faţă de datorie, potrivit conştiinţei noastre.

Evident, starea pe care Domnul o doreşte cel mai mult este ca noi să ne ţinem aproape de El zi de zi; să ne asigurăm că nu trece nicio zi în care nu ne-am străduit să facem voia Domnului, şi că, dacă n-am reuşit să împlinim voinţa divină, potrivit concepţiei pe care o avem despre acea voinţă, să ducem îndată chestiunea în rugăciuni şi cereri la Tronul Harului până când ne dăm seama de iertarea şi împăcarea divină. Trăind astfel zi de zi putem fi siguri că rămânem în dragostea lui Dumnezeu şi putem simţi în fiecare zi că în ceea ce priveşte ziua respectivă ne-am „întărit chemarea şi alegerea”; că rămânem în acea stare care ne va asigura „premiul” la sfârşitul căii.

A adus cereri către Cel care putea

să-L scape din moarte

Dar dacă în vreun grad ni s-ar părea că suntem separaţi de Domnul şi de iubirea Lui şi nu ne dăm seama de favoarea Lui, nu trebuie să tragem concluzia că nu ne găsim în starea potrivită, de acceptare deplină din partea Lui, fiindcă ştim că Domnul nostru, apropiindu‑Se de sfârşit, a avut o considerabilă teamă de felul acesta. El S-a temut că n-a împlinit toate condiţiile, şi „cu strigăte mari şi cu lacrimi” a făcut cereri „către Cel care putea să-L scape din moarte”, şi „a fost ascultat din pricina evlaviei Lui”. S-a temut că n-a fost credincios; S-a temut că în vreun fel, neintenţionat, n-a reuşit să Se conformeze cerinţelor divine.

Şi iarăşi, ne amintim că în ceasul morţii a fost voia Tatălui ca El să aibă experienţa unei separări complete şi a ascunderii feţei Tatălui, încât în agonia Lui a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”Ce am făcut încât să‑mi fie oprită părtăşia cu Tine? Aşa că, dacă lucrul acesta a fost adevărat despre El, poate fi adevărat despre oricare dintre ucenicii Săi; de aceea, conştiinţa noastră ar putea să nu fie întotdeauna un îndrumător sigur în privinţa a ceea ce ar constitui o stare acceptabilă pentru Domnul. Apostolul Pavel, după ce se referă la faptul că alţii s-ar putea să ne judece greşit şi că era un lucru mic să fie judecat de fraţii lui sau de vreun alt om, continuă: „Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec”. Îmi dau seama că nu sunt competent să judec nici măcar propriul meu caz. Este Unul care mă judecă, chiar Dumnezeu.

Aşa este şi în experienţele noastre. Am găsit că unii au o conştiinţă foarte sensibilă, care în mod continuu sunt înclinaţi să se mustre pe ei înşişi că greşesc mereu, că tot timpul fac ceva greşit. Pare să fie starea lor normală să simtă aşa. Astfel de persoane pot uşor să greşească cu privire la identificarea cazului lor. Alţii, exact opusul acesteia, se simt în mod continuu mulţumiţi de ei înşişi, deşi nu sunt în armonie deplină cu Domnul. Astfel, cei care sunt peste măsură de conştiincioşi şi cei cărora le lipseşte conştiinciozitatea în judecarea propriului caz, ar trebui să îndrepte aceste deficienţe ale conştiinţei lor, încât să poată ajunge la o judecată corectă, să poată fi în armonie cu judecata divină.

Creşterea creştinului

este necesară

În acelaşi timp trebuie să ne amintim că tot ceea ce putem noi face pentru a ne face acceptabili când mergem la Domnul, va fi exercitarea şi cultivarea credinţei. Credinţa noastră nu trebuie să fie în noi înşine, pentru că o astfel de credinţă este numai încredere în sine. Trebuie să înţelegem că noi nu avem nimic cu ce să ne lăudăm înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că greşim continuu; că nu este posibil ca cineva să se ridice la standardul perfect; de aceea trebuie să fim continuu în atitudinea reprezentată în rugăciunea Domnului, „ne iartă nouă greşelile noastre”, fiind siguri că am greşit şi căutând între timp să reducem aceste încălcări, să fim atât de credincioşi încât acestea să devină tot mai puţine în ochii Domnului cu fiecare zi.

Dar din propria noastră experienţă credem că ideea potrivită ar fi: „Am trăit eu astăzi cum am ştiut mai bine, este socoteala mea corectă cu Domnul, şi există ceva ce pot face mai bine mâine decât astăzi în lumina experienţelor de astăzi? Pot să fiu mai înţelept, pot să fiu mai puternic, pot să fiu mai jertfitor?” Când facem tot ce putem trebuie să ştim că Domnul nu aşteaptă de la noi mai mult decât aceasta.

Ne amintim o remarcă făcută de un frate la o convenţie. El a spus: „Fac tot cât pot eu de bine şi mă încred în Domnul”. Ne amintim ce am spus, că noi gândeam că aceasta era o mărturie minunată — ca cineva să poată spune, sincer, că face cât poate el de bine să facă. Personal, noi nu ştim niciodată când am făcut cât s-a putut de bine. Întotdeauna încercăm în ziua următoare să vedem dacă putem face mai bine; dar dacă cineva a ajuns la punctul unde a făcut tot cât a putut de bine, cu siguranţă a făcut bine. Uneori simţim că am făcut cel mai bine, totuşi foarte rar încheiem o zi în care să ajungem la concluzia că am făcut cât s-a putut face de bine în fiecare caz, în fiecare amănunt al zilei; şi astfel încercăm să notăm acele puncte în care am fi putut face mai bine, ca să avem folos de acele experienţe în zilele următoare.

Dar dacă inimile noastre au fost loiale Domnului şi L‑am servit după cea mai bună capacitate a noastră, străduindu-ne să aducem fiecare cuvânt, fiecare faptă şi fiecare gând în supunere deplină la voinţa lui Dumnezeu — dacă aceasta a fost străduinţa noastră, atunci putem să fim mulţumiţi că Dumnezeu este mulţumit de noi; că suntem în starea pe care El a declarat-o acceptabilă; că suntem pe cale să câştigăm marele „premiu” pe care El îl are de dat. Dar nu ni se garantează pentru ziua următoare, ci numai pentru acel moment; şi astfel Domnul vrea ca noi să trăim moment de moment şi să ne dăm seama de binecuvântarea Sa moment de moment, şi să nu gândim că al nostru caz este hotărât şi încheiat. Atunci întrebarea noastră să nu fie, „Ne vom simţi mulţumiţi cândva în viitor?” ci mai degrabă, „Care este experienţa mea acum, în acest moment?” Ajunge fiecărei zile probele şi dificultăţile ei.

„În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”

Se pune de asemenea întrebarea: Ar trebui să presupunem că nu va rămâne nimeni de această parte de văl mult timp după ce lucrarea Secerişului este în întregime încheiată?

Gândul nostru este că vor exista privilegii de serviciu chiar până aproape de încheierea timpului de strâmtorare; că nu va exista o perioadă lungă de aşteptare în care să nu avem ocazii de serviciu. Bineînţeles că aceasta este o simplă ipoteză; nu ne vine în minte nimic din Scriptură care spune aceasta în mod sigur, dar există atât de multe moduri de a servi încât cu greu ne putem imagina că toate ocaziile de serviciu vor fi oprite. Dacă am fi opriţi de la serviciu public ar rămâne încă mult serviciu, sau ocazii de serviciu, în mod particular. Cu greu ne putem imagina să se ridice o astfel de stare în lume încât să ne oprească de la toată slujirea, publică sau particulară, până când timpul de strâmtorare va fi atât de extins peste lume încât să oprească afacerile şi toate celelalte. Aşteptarea noastră este ca aproape toţi sfinţii să fie duşi până când timpul de strâmtorare va fi atât de intens încât să nu fie nicio ocazie de servciu de niciun fel.

Totuşi, pentru a ilustra, să presupunem că din ceva motive s-ar închide poşta, sau s-ar ivi o altă situaţie care să ne separe practic de lume în general, totuşi am avea ocazii de a ne servi unii altora, şi mulţi din poporul Domnului au aflat că cele mai severe încercări ale lor au venit din serviciul făcut celor mai apropiaţi lor. Am cunoscut cazuri în care soţii găseau că le era mult mai uşor să le servească altora decât propriilor familii, soţiei şi copiilor. Am cunoscut cazuri în care era la fel cu soţia şi cu copiii. Uneori cele mai severe încercări se pot găsi foarte aproape, acasă, şi în consecinţă ocaziile noastre cele mai bune de serviciu pot fi foarte aproape, la îndemână. Astfel noi credem că atunci când va veni timpul ca toate ocaziile de serviciu să fie oprite, va însemna că sfârşitul este aproape şi că timpul de strâmtorare este sosit; şi dacă vreunul din noi am fi aici în aceste condiţii, ne‑am teme că am fi din „marea mulţime” şi am avea parte de „timpul de strâmtorare”.

Dar, pe de altă parte, nu ştim în ce măsură această strâmtorare care va fi peste „marea mulţime” poate fi într-o anumită măsură şi peste „turma mică”. Mulţi din „turma mică” pot să intre în mult din strâmtorare. Ştim că toată Biserica, „turma mică” şi „marea mulţime”, va suferi multă strâmtorare. Scripturile spun despre „turma mică”: „În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”, şi prin multe necazuri cei din „marea mulţime”, deşi nu vor reuşi să obţină un loc în clasa Împărăţiei, vor fi făcuţi potriviţi pentru poziţia lor; aşa că vor fi multe necazuri pentru ambele clase. Probabil că acestea vor fi necazuri din afară. Nu suntem competenţi să spunem acum; nu vedem clar ce a vrut să spună Domnul când a zis: „Vegheaţi ... ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului”. Nu ştim dacă a vrut să spună că trebuie să fim socotiţi vrednici să scăpăm de toate aceste necazuri din afară care vin peste lume în general şi să stăm literal în picioare înaintea Fiului Omului, în sensul că vom fi schimbaţi, Noi Creaturi desăvârşite dincolo de văl, sau dacă, pe de altă parte, poate a vrut să spună, „vegheaţi” în cursul vieţii voastre şi fiţi atât de credincioşi Domnului încât să fiţi socotiţi vrednici să staţi în picioare şi să nu cădeţi în ziua prezenţei Fiului Omului, scăpând de acele lucruri care vin peste lume, în sensul de a nu avea neliniştea minţii care va fi peste lume atunci când veţi fi în unele dintre necazuri împreună cu ei.