Unele întrebări interesante

R4666a W. T. 15 august 1910 (pag. 267-270)

De ce Iov şi alţii nu au fost preoţi?

Întrebare: Deoarece preoţii trebuiau să aducă jertfe şi deoarece nimeni nu putea fi preot decât dacă era chemat de Dumnezeu, cum se face că unii dintre Vrednicii din Vechime, Iov şi alţii, care nu erau preoţi, au adus jertfe?

Răspuns: Jertfele pe care aceştia le-au adus nu erau jertfe pentru păcat. Ei nu aduceau jertfe după tipurile Legii, ca jertfele din Ziua Ispăşirii, de exemplu. Întregul aranjament al Legii evreieşti, prin care jertfirea a fost luată din mâinile unei persoane şi pusă în mâinile preoţilor, a fost un nou punct de pornire în procedurile lui Dumnezeu.

Avraam, noi ştim, a adus jertfe înainte de stabilirea Preoţiei. Timpul exact în care a trăit Iov nu-l ştim. Ştim doar că a fost Iov din Uz şi a umblat înaintea lui Dumnezeu cu o inimă perfectă; dar credem că suntem îndreptăţiţi să presupunem că n-a trăit în timpul dispensaţiei Legii, cu jertfele ei tipice. Dacă aceasta este adevărat, atunci cursul lui a fost în deplin acord cu cel al lui Avraam, când a adus jertfe. Când Avraam a fost oprit de a-l jertfi pe fiul său, el a jertfit berbecele prins în tufiş, cum l-a îndrumat Domnul.

Ceea ce au făcut aceşti patriarhi în chestiunea aducerii jertfelor a fost evident un semn din partea lor că apreciază pe Dumnezeu şi că era necesară o jertfă pentru păcat, exact cum Abel a adus pârga turmei sale şi a jertfit‑o lui Dumnezeu, deşi el n-a fost chemat să fie preot; dar niciuna dintre aceste jertfe n-a fost acceptată în acelaşi sens în care au fost acceptate jertfele sub Lege. Niciuna dintre aceste jertfe nu i-a făcut perfecţi pe cei care le aduceau, nici n-a făcut ispăşire pentru altcineva; ele erau doar cum ar fi o rugăciune, manifestarea unei dorinţe bune a inimii şi a aprecierii lui Dumnezeu şi o dorinţă de a‑L respecta, şi o recunoaştere a faptului că păcatul cerea o ispăşire. Deci, când Domnul a arătat cum trebuia făcută această ispăşire a păcatului, El a ilustrat lucrarea acestui Veac Evanghelic. A stabilit un preot ca să-L reprezinte pe Domnul Isus şi preoţi subordonaţi ca să reprezinte Biserica. O lucrare de jertfire era făcută într-o anumită zi a anului — Ziua Ispăşirii — reprezentând lucrarea acestui Veac Evanghelic în care sunt aduse aceste „jertfe mai bune” pentru păcat; şi sub acest mare aranjament nimănui nu-i este permis să ofere jertfa decât unui preot, Dumnezeu indicând astfel că lucrarea este în întregime sub supravegherea şi îndrumarea Sa.

———————

„Morţii tăi — Trupurile mele moarte”

Întrebare: Ce se înţelege prin „Morţii Tăi vor trăi, trupurile mele moarte se vor trezi”? — Isaia 26:19.

Răspuns: Se pare că adăugarea câtorva cuvinte (în l. engleză, n.t.) de către traducători a cauzat dificultăţi în legătură cu acest text. Ei au introdus cuvintele ca să facă pasajul clar, aşa au gândit, dar în loc să-l clarifice l‑au făcut confuz, nereuşind să vadă că morţii lui Dumnezeu sunt cei care sunt membri ai Corpului lui Cristos.

Omiţând cuvintele „împreună cu” şi „oameni” (în l. engleză, n.t.) pasajul se citeşte destul de potrivit. „Morţii Tăi vor trăi; trupul meu mort va ieşi afară”, referindu-se astfel, credem noi, la învierea Bisericii, Corpul lui Cristos, poporul deosebit al Domnului. Şi acesta este un semnal general, ca să zicem aşa, pentru binecuvântarea întregii omeniri. La timpul potrivit toţi morţii vor fi treziţi. Mai mult, vor fi treziţi nu la suferinţă şi chin, ci să cânte. Vor ieşi afară ca să înveţe despre bunătatea lui Dumnezeu, despre pregătirile Sale îndurătoare, şi se vor folosi de aceste pregătiri, în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”. „Treziţi-vă şi cântaţi, cei ce locuiţi în ţărâna” pământului.

———————

Când a devenit Domnul nostru reprezentarea exactă a Tatălui

Întrebare: Când a devenit Cristos reprezentarea exactă a lui Dumnezeu, după cum este relatat? Evrei 1:3.

Răspuns: Desigur, Domnul nostru Isus a fost exact asemenea persoanei Tatălui înainte de a veni în lume; totuşi, El a lăsat gloria aceea, a devenit om — „S-a umilit”. Din acest punct de vedere S-a rugat: „Şi acum, Tată, preamăreşte‑Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Există o glorie a naturii umane pe care Domnul nostru a posedat-o când era om, „omul Isus Cristos” — un om perfect în asemănarea lui Dumnezeu. Totuşi, apostolul în textul de mai sus nu s-a referit la existenţa Sa pre-umană, nici la gloria Sa pământească pe când era om perfect, ci la gloria pe care a atins-o la învierea Sa, după cum declară apostolul, spunând: „De aceea şi Dumnezeu L‑a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” (Fil. 2:9, 10). Acesta, credem noi, a fost timpul special la care s-a referit apostolul.

Nu trebuie să înţelegem că El a început să ne cureţe de păcate când a lăsat gloria cerescă, nici când S-a consacrat, nici când a murit pe cruce. În toate aceste suferinţe Domnul nostru Şi-a demonstrat vrednicia de a fi înălţat nespus de mult. Împlinind Legea şi jertfindu-Şi viaţa, Domnul nostru a avut viaţă umană, natură pământească şi drepturi pământeşti, pe care le-a putut da. El nu le-a pierdut prin păcat. Ele au fost ale Lui pentru a le da. Când S-a „suit la înălţime” (Efes. 4:8), a prezentat meritul Său ca mulţumire pentru păcatele noastre, păcatele urmaşilor Săi, pentru a le curăţi sau şterge, nu numai ale acelora care erau în aşteptare în camera de sus la Cincizecime, ci şi ale tuturor din aceeaşi clasă de-a lungul acestui Veac Evanghelic, până când va fi găsit întregul număr al „aleşilor”.

———————

Marea Mulţime sau Vrednicii din vechime

Întrebare: Vrednicii din Vechime vor avea prioritate la înviere faţă de Marea Mulţime din acest Veac Evanghelic?

Răspuns: În lumina a ceea ce am discutat recent în Turnul de Veghere, este evident că meritul lui Cristos este atribuit Bisericii în timpul acestui Veac Evanghelic — pentru toţi aceia care încearcă să fie din Biserică; este folosit să se atribuie acelora care doresc să devină jertfitori şi care se consacră lui Dumnezeu ca să se poată prezenta ca jertfe acceptabile şi astfel să devină membri ai clasei spirituale şi comoştenitori cu Cristos. Aceasta se aplică atât la „marea mulţime” cât şi la „turma mică”. Se aplică tuturor celor care sunt concepuţi de Spirit sfânt, pentru că n-ar putea fi concepuţi de Spirit sfânt decât prin atribuirea meritului lui Cristos jertfei lor pământeşti.

Urmează deci, ca un fapt necesar, că înainte ca meritul morţii lui Cristos să poată fi aplicat pentru Vrednicii din Vechime sau pentru Israel, sub aranjamentul Noului Legământ pentru Israel şi pentru lume, acesta trebuie să fie eliberat în ceea ce-i priveşte pe toţi cei cărora acum le este atribuit cu scopul de a le da ocazia să ajungă la starea spirituală. Aceasta ar dovedi în concluzie, credem noi, că clasa „marii mulţimi” va fi înviată înainte de a fi înviaţi Vrednicii din Vechime.

———————

„Încingeţi-vă coapsele minţii voastre”

Întrebare: Ce semnifică acest text?

Răspuns: În timpurile vechi, când se purtau haine largi, brâiele erau purtate în mod constant din două motive; un motiv era să-şi încingă hainele — de exemplu, noi uneori cântăm, „Strânge-ţi haina de nuntă în jurul tău”. De aceea, brâul era folositor la ţinerea hainelor în locul sau în poziţia lor potrivită, aşa încât să nu arate dezordonat şi să nu-l facă să se împiedice şi să cadă. Apoi, în al doilea rând, brâul era folosit pentru efectul lui asupra coapselor în timpul muncii. De exemplu, când cineva era angajat într-o muncă obositoare, cum ar fi ridicarea unei greutăţi mari, purtarea unei sarcini grele sau alergarea în concurs, muşchii abdomenului jucau un rol important.

Chiar şi când vorbim, găsim că muşchii abdomenului se contractă şi ne dă astfel mai multă forţă şi putere vocii. S-a observat acest lucru în orice fel de muncă manuală, şi aceşti muşchi devin relativ rigizi. De aceea, obiceiul între muncitori, chiar şi azi, este să poarte o curea. Când au de lucru extrem de greu mai strâng cureaua — adică, o trag cu câteva găuri, făcând-o mai strânsă în jurul mijlocului, scopul fiind să sprijine muşchii abdomenului şi să-i facă în stare să îndeplinească mai multă muncă cu mai puţină oboseală; iar când se odihnesc, slăbesc cureaua.

Acesta pare să fie aici gândul special al apostolului — „încingeţi-vă coapsele minţii voastre”. După cum sunt coapse în corp şi au partea lor importantă de îndeplinit şi noi le întărim în timpul lucrului sau când este necesar, tot aşa este şi cu mintea noastră. Noi, care ne-am devotat să fim poporul Domnului, să facem serviciul Său, ne dăm seama că mintea noastră trebuie întărită. Trebuie să fim curajoşi. Trebuie să fim fortificaţi împotriva oricărei dispoziţii la moleşeală.

Când ne angajăm să ne încingem coapsele minţii înseamnă că ne-am hotărât asupra unui curs de activitate; odihna şi uşurinţa le punem deoparte şi ne angajăm într-o lucrare importantă care ne dăm seama că ne cere toată puterea care o avem. Creştinul are o mare sarcină înaintea lui, să-şi dea viaţa în serviciul Domnului, să împlinească tot ce este în stare să împlinească în privinţa folosirii ocaziilor pe care Domnul ni le-a pregătit nouă ca servi ai Lui, urmaşi ai Lui, ca să putem da o bună mărturie când ne va chema să dăm socoteală; ca să putem spune: Mi-ai dat doi talanţi; sau, mi-ai dat cinci talanţi şi am câştigat doi; sau, Mi-ai dat cinci talanţi şi am câştigat încă cinci pe lângă ei.

———————

De ce a fost interzis serviciul lui Dumnezeu?

Întrebare: De ce i-au interzis ucenicii omului pe care l-au găsit scoţând afară draci? De ce nu l-au lăsat să continue şi să facă tot ce poate să-i scoată afară? Care a fost baza obiecţiei lor?

Răspuns: Evident, apostolii, când au fost trimişi, au avut sentimente foarte asemănătoare cu acelea care predomină azi. Prietenii noştri catolici, de exemplu, ar spune: Voi nu aveţi numirea apostolică; de aceea nu puteţi predica. Nu puteţi servi în calitate religioasă. Prietenii noştri episcopali ar părea să spună: Nu, Episcopul episcopal n-a pus peste voi mâinile sale sfinte.

Puţină dispoziţie de aceeaşi natură manifestă aproape toate denominaţiile: Ce autoritate aveţi? Aşa că ucenicii, găsind un om care scotea afară draci în numele lui Isus, au spus: Ce autoritate ai tu să scoţi afară draci? Isus nu te-a trimis ca unul din cei doisprezece; nu te-a trimis ca unul din cei şaptezeci; n-ai ce căuta în această lucrare.

Răspunsul Domnului nostru le-a arătat că ei se aflau sub influenţa unei vederi greşite. În timp ce ei erau special însărcinaţi să facă minuni, dacă altcineva putea face aceleaşi lucruri, nu era misiunea lor să-l oprească sau să obiecteze în niciun sens al cuvântului, ci mai curând să aibă o vedere mai largă, de simpatie, şi să spună: Dragul meu prieten, văd că scoţi afară draci. Faci o lucrare bună. Noi ne bucurăm că-i poţi scoate afară, pentru toţi sărmanii oameni pe care-i uşurezi. Faptul că n-ai urmat cu noi arată că nu-L cunoşti pe Învăţătorul nostru şi noi ne-am bucura să vii şi să-L cunoşti.

Şi aşa credem că trebuie să fie şi cu noi. Oricând găsim pe unii făcând o lucrare bună, ajutând lumea în vreun sens al cuvântului, fie prin menţinerea unei misiuni sau prin ajutorarea păgânilor, fie prin ajutorarea unui băiat care vinde ziare sau prin altă activitate, ajutând să se opună păcatului sau să se uşureze suferinţa, noi trebuie să simpatizăm în măsura în care vedem că au inimi bune, intenţii bune, dorinţe bune. În loc să lucrăm împotriva lor sau să-i împiedicăm în vreun fel, noi să le spunem un cuvânt de încurajare şi să încercăm să-i conducem spre lumină mai mare. Aceasta nu înseamnă că trebuie să urmăm împreună cu ei şi să lăsăm însărcinarea noastră specială de învăţare a Adevărului pe care Domnul ne-a dat-o, dar înseamnă că nu trebuie să obiectăm la folosirea de către Domnul a diferitelor mijloace pentru împlinirea lucrării Sale. Nu trebuie să gândim că numai noi avem privilegiul de a ne angaja în lucrarea Sa; că avem drepturi exclusive asupra lucrării Sale şi putem împiedica pe alţii să facă ceea ce ei sunt în stare să facă şi se bucură să facă.

———————

Lucrători neacceptaţi de Isus

Întrebare: Domnul nostru a spus că mulţi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N‑am prorocit noi în numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Şi El declară mai departe că le va spune acestora: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” ( Mat. 7:22, 23). Cum să înţelegem aceasta în armonie cu declaraţia de mai sus a Domnului nostru, că ucenicii Săi nu trebuie să oprească pe acela care nu urmează cu ei, dar scoate draci în numele Său?

Răspuns: Noi am înţelege că Dumnezeu poate permite oamenilor să facă anumite fapte bune, ei nefiind potriviţi pentru clasa Împărăţiei, nefiind deplin supuşi Domnului Isus şi Conducerii Sale, nefiind deplin învăţaţi şi folosiţi de El. Ei ar putea exercita o anumită măsură de credinţă şi Domnul poate să-i recunoască în acea măsură, dar El nu garantează că oricine are puterea să facă miracole şi să predice în public va primi un loc în Împărăţie. De aceea nu avem libertatea să spunem că fiecare angajat în lucrarea misionară sau în ajutorarea săracilor va fi în Împărăţie. Acela poate că face un lucru bun; dar poate să nu fie din acea clasă specială pe care o caută Domnul acum. Noi nu trebuie să obiectăm la lucrarea cuiva, dacă este o lucrare bună. Nu este pentru noi să intervenim în ceea ce face el, pentru că Domnul poate singur să Se îngrijească de lucrarea Sa. Lucrarea noastră este să ne îngrijim de noi înşine, deşi nu trebuie să-i recunoaştem sau să cooperăm cu acei care credem că asociază eroarea chiar şi cu fapte bune. Noi nu trebuie în nici un sens să ne folosim influenţa în a ajuta răul.

Trebuie să ne situăm pe poziţia de a lăsa Domnului conducerea propriilor Lui treburi, intereselor cauzei Sale în general. El este pe deplin capabil să Se îngrijească de toate. Trebuie să vedem ca inimile noastre să fie supuse în totalitate, şi minţile noastre, voinţele noastre, să fie sub Conducerea Domnului; voia Lui să se facă în noi şi sacrificiile noastre să nu fie făcute pentru a fi văzute de oameni, ci să fie făcute pentru Dumnezeu; astfel vom avea aprobarea Sa în ziua aceea. Pe aceştia El spune că va fi bucuros să-i recunoască şi să-i mărturisească înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi sfinţi.

———————

Caracterul va determina felul învierii?

Întrebare: Din punct de vedere scriptural, caracterul morţii persoanei indică felul învierii sale?

Răspuns: Argumentul apostolului (1 Cor. 15) cu privire la înviere este că Dumnezeu va da fiecărei seminţe propriul ei fel de corp. „Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc” (1 Cor. 15:44). La înviere, omenirea în general va învia în corpuri naturale — „ce este născut din carne este carne” şi ce se naşte din carne moare sau „adoarme” pentru un timp, şi va fi trezit „carne”. Ce este născut din carne şi ulterior conceput de Spirit sfânt este socotit Nouă Creatură, şi când Noua Creatură adoarme, ea doarme ca fiinţă spirituală — doarme aşteptând schimbarea învierii. În acest caz schimbarea învierii este arătată de către apostol astfel: „este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”; dar cine nu este conceput de Spirit sfânt, bineînţeles, nu-şi va schimba natura în mormânt. Nu există schimbare în mormânt, nici în bine nici în rău. „Oriîncotro ar cădea copacul … în locul unde cade, acolo rămâne” (Ecles. 11:3); învierea va fi după caracterul persoanei. Dacă a devenit Nouă Creatură în Cristos, va fi înviat sau făcut perfect ca Nouă Creatură la înviere. Dacă este om bun firesc, va fi înviat om bun firesc; dacă este om rău va fi înviat om rău firesc; dacă este unul dintre Vrednicii din Vechime, noi înţelegem că va fi înviat om perfect.

———————

Începutul preoţiei lui Melhisedec

Întrebare: Când a devenit Domnul nostru Preot după rânduiala lui Melhisedec?

Răspuns: Domnul nostru a intrat în preoţia lui Melhisedec individual, personal, la înviere, când, după cum declară apostolul, Dumnezeu a zis, „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evr. 1:6). În acest sens individual a devenit El Preotul Melhisedec, deşi numai „Capul” era deja format. Deoarece inteligenţa este în cap, putem vedea cum capul poate reprezenta corpul, cum nu poate niciun alt membru al corpului. O mână ridicată ar putea să reprezinte corpul, dar n-ar putea avea inteligenţa capului; şi n-am putea spune că prezenţa (capului ar fi recunoscută, n.t.) atunci, dar de îndată ce Capul a fost înviat dintre morţi, de îndată ce Capul a fost acceptat ca Preotul Melhisedec, întreaga chestiune are o poziţie înaintea lui Dumnezeu, inteligenţa fiind în Cap. Suntem de acord totuşi că nu ne vom exercita pe deplin funcţia de Preot Melhisedec până ce întreaga Biserică va fi cu Capul ei în glorie, membrii Corpului Său. Un Preot după rânduiala lui Melhisedec este un Preot care binecuvântează, un Preot care are puterea să binecuvânteze. Melhisedec a fost în stare să binecuvânteze pe Avraam. De aceea preoţia Melhisedec este mult superioară preoţiei aaronice.

Domnul nostru nu putea fi acest Preot Melhisedec până la învierea Sa, evident, pentru că El n-a avut nimic cu ce să binecuvânteze. Înainte de a putea binecuvânta, trebuia să-Şi dea viaţa, şi dându-Şi viaţa umană în ascultare de Tatăl, primea astfel, sau avea în contul Său meritul pe care a putut să-l folosească pentru a ne binecuvânta pe noi şi în cele din urmă toate familiile pământului.

Întrebare: Cât va dura această preoţie după rânduiala lui Melhisedec?

Răspuns: „Tu eşti preot în veac” (Evr. 5:6), sau Preot veşnic, Preot fără sfârşit; nu unul care va muri; nu unul care va renunţa la funcţie într‑un mod nesatisfăcător, ci unul care va împlini toate scopurile pentru care a fost numit Preot. Domnul nostru a fost numit Preot pentru că era necesar un Preot. Aceasta nu este o funcţie necesară printre îngeri, care sunt perfecţi, dar este o funcţie necesară între oameni, din cauza imperfecţiunii lor. De aceea, a fi Preot până la sfârşit sau până la încheiere, înseamnă că El va fi Preot, Mijlocitor, Împăciuitor, Armonizator în această chestiune a înstrăinării dintre Dumnezeu şi om. De aceea, această funcţie se va sfârşi odată cu Veacul Milenar, când El va fi împlinit toată această operă şi va preda Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl. Atunci El nu va mai fi Preot. Nu va mai fi nevoie de niciun fel de Preot, care să sacrifice sau să domnească. Chiar semnificaţia funcţiei este aceea de intermediar, mijlocitor sau ajutor de vreun fel, pentru cei care sunt în unele dificultăţi.