O întrebare despre Mijlocitor
R4681 W. T. 15 septembrie 1910 (pag. 293)
Poţi să dai vreun citat din Scriptură în sensul că Legământul Avraamic n-a avut un Mijlocitor?
Răspundem că nu există o declaraţie directă cu aceste cuvinte şi nici nu este necesară. Ceea ce nu se spune nu trebuie înţeles. Aceasta este o regulă a raţiunii şi logicii. Ceea ce se spune trebuie luat în considerare. N-a fost amintit niciun mijlocitor. Cei care pretind că Legământul Avraamic a avut un mijlocitor trebuie s-o dovedească.
Apostolul Pavel în epistola sa către Evrei (capitolul 6) a încercat să arate tăria şi puterea Legământului Avraamic; dar el nu ne spune sau nu ne indică vreun Mijlocitor care să se ocupe de el. Pe de altă parte, el ne îndreaptă atenţia spre Cuvântul lui Dumnezeu şi spre jurământul lui Dumnezeu ca temelie a acelui Legământ. El spune că acesta ne-a fost asigurat prin două lucruri care nu se pot schimba — că Dumnezeu nu poate nici să mintă şi nici să-Şi calce jurământul. Apostolul arată foarte clar că Legământul Legii a fost adăugat la Legământul Avraamic şi că, adăugat cu 430 de ani mai târziu, a avut un Mijlocitor.
Aşa că sf. Pavel continuă şi explică faptul că în cazul acelui Legământ originar, pentru că avea numai o parte, nu era nevoie de un Mijlocitor. Un Mijlocitor stă între două părţi ca să se asigure că fiecare îşi face partea. Moise a fost Mijlocitorul Legământului Legii. El a stat între Dumnezeu şi Israel (Deut. 5:5). Pe de o parte L-a reprezentat pe Dumnezeu şi pe de cealaltă pe Israel. Dar în ce priveşte Legământul Avraamic a existat doar o singură parte. Dumnezeu este Acela. De aceea n-a fost nevoie de un Mijlocitor. De ce nu? Pentru că Dumnezeu nu a pus nicio condiţie pe care Sămânţa lui Avraam să fie nevoită s-o respecte. El Şi-a dat jurământul pentru acel Legământ, în loc de Mijlocitor. Dumnezeu a spus: Voi face aceasta; de aceea nu era loc de un Mijlocitor. Şi n‑a fost niciun Mijlocitor. Legământul originar n-a spus câte alte Legăminte în plus sau subordonate vor fi făcute.
Cât priveşte Sămânţa lui Avraam promisă, Dumnezeu n-a explicat cum îi va asigura lui Avraam o astfel de Sămânţă minunată care să binecuvânteze toate familiile pământului. Avraam n-a ştiut cum se va face aceasta. Noi ştim cum îi asigură lui Avraam această Sămânţă minunată. El a pus înaintea Fiului Său promisiunea unei mari răsplăţi. Şi El, pentru slava pusă înaintea Lui, S-a umilit ca să devină om. Când El a părăsit gloria cerească, numai S-a pregătit să împlinească Legământul. Încă nu era Sămânţa lui Avraam. Pruncul Isus a fost din sămânţa lui Avraam după trup, dar nu Sămânţa lui Avraam menţionată în Legământ. Nici chiar când Isus avea treizeci de ani n‑a fost Sămânţa lui Avraam la care se referea Legământul acela. Numai după ce S-a oferit voluntar în consacrare la Iordan a devenit El Sămânţa lui Avraam. În acel moment Sămânţa lui Avraam a început să fie reprezentată în El — când a primit conceperea de Spirit sfânt. El a ajuns la desăvârşirea de Cap al acelei Seminţe a treia zi când a înviat din morţi la stare spirituală. Cu alte cuvinte, Sămânţa lui Avraam nici nu exista când Dumnezeu a făcut acea promisiune sau Legământ cu Avraam.
Apoi Isus a pus înaintea urmaşilor Săi aceeaşi bucurie; şi noi când ne consacrăm intrăm de asemenea într-un Legământ cu Dumnezeu prin sacrificiu ca „membri” ai Celui Uns. Astfel suntem de acord să ne prezentăm trupurile, să ne depunem viaţa. Şi avem promisiunea că Dumnezeu ne va învia ca un Corp la aceeaşi stare înălţată de glorie cerească la care L‑a înviat pe Răscumpărătorul şi Învăţătorul nostru. „Dacă sunteţi ai lui Cristos [dacă vă conformaţi condiţiilor], sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” (Gal. 3:29). Într-un anumit sens suntem deja Sămânţa lui Avraam, dar numai când vom avea parte de „învierea Sa [a lui Isus]” vom fi Sămânţa în sens complet. Prima lucrare pe care o va face acea Sămânţă va fi să extindă în toată lumea această mare promisiune pe care a făcut-o Dumnezeu. Lărgimea ei cea mai mare va fi atinsă prin instituirea unui Nou Legământ cu Israel prin care Israel va putea obţine viaţă veşnică pe plan uman, şi prin Israel toate popoarele.
Un Legământ între două părţi, ambele fiind implicate, cere un Mijlocitor. Ca, de exemplu, în afacerile obişnuite ale vieţii, legea generală a statului intervine şi serveşte ca mijlocitor între toate părţile implicate. Tot aşa în contractele dintre Dumnezeu şi oameni, este necesar să fie un Mijlocitor. Dar să presupunem că cineva mi-ar zice: Vreau să-ţi dau mâine acest inel cu diamante. Este nevoie să întreb: Unde este mijlocitorul? Cine îmi va garanta că îmi vei da inelul? Probabil acela ar răspunde: Nu este nevoie de un Mijlocitor; este un dar voluntar. Tot aşa şi în Legământul nostru de sacrificiu. Este un act voluntar. Dumnezeu a făcut o anumită asigurare: „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud”. Noi suntem de acord să intrăm în sacrificiu voluntar iar Avocatul nostru este de acord să ne ajute. Dacă facem lucrurile pe care am fost de acord să le facem, primim răsplata — glorie, onoare şi nemurire.
Jurământul în locul unui Mijlocitor
În Legământul Avraamic, jurământul lui Dumnezeu, ca dovadă pentru Cuvântul Său, a servit ca să ratifice Legământul, să-l facă obligatoriu, să-l asigure. Astfel acesta a luat locul care ar fi putut fi ocupat de un Mijlocitor dacă existau condiţii obligatorii de ambele părţi, atât pentru Atotputernicul cât şi pentru unul din poporul Său. Nu a existat niciun Mijlocitor pentru că, aşa cum deja am spus, promisiunea a fost necondiţionată: Dumnezeu S-a oferit să facă anumite lucruri — să asigure prin urmaşii lui Avraam o Sămânţă capabilă de a binecuvânta lumea. De aceea n-a fost necesar un Mijlocitor.
Dar remarcaţi că sf. Pavel, vorbind despre acest Legământ Avraamic (Evr. 6:17), declară că Dumnezeu „a intervenit cu un jurământ”. Cuvântul redat aici prin a intervenit este definit de dicţionarul Strong ca, s-a interpus (ca arbitru). Young defineşte cuvântul grecesc mesiteou, redat intervenit în textul nostru, „a fi sau a acţiona ca Mijlocitor”.