Cămila şi urechile acului

Mat. 19:13-26

„Şi Isus le-a zis: Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor

este a celor ca ei.”

R4658 W. T. 1 august 1910 (pag. 249-250)

În drum spre Ierusalim, Învăţătorul a fost întâmpinat de mame care doreau să le binecuvânteze copiii. Apostolii, înţelegând cât de mare era Învăţătorul lor şi cât de important era timpul pentru El, le-au oprit pe mame şi le-au mustrat. Când Isus a auzit, i-a chemat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei”, şi Şi-a pus mâinile în binecuvântare pe capul lor.

Din aceasta nu trebuie să înţelegem că Împărăţia Cerurilor va fi compusă din copii mici. Această idee eronată s-a răspândit şi a avut ca rezultat o astfel de impresie cu privire la Împărăţie. Din contră, copiii mici nu pot intra în Împărăţie. Doar cei care au auz pentru credinţă sunt „chemaţi” la Împărăţie şi la gloria ei. Binecuvântarea Domnului nostru asupra copiilor a însemnat doar simpatia şi iubirea şi aprecierea Lui faţă de puritatea şi nevinovăţia copilăriei. Cei care vor fi din Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie precum copiii mici, în sensul de a fi sinceri, drepţi, oneşti şi încrezători în Tatăl lor Ceresc — aceştia vor fi moştenitorii Împărăţiei.

O altă relatare ne spune şi alte cuvinte ale lui Isus în sensul că toţi cei care vor să fie ucenicii Săi trebuie să devină precum sunt copiii mici — trebuie să fie precum copiii mici în sinceritate, credinţă etc. Dar cei care vor fi moştenitorii Împărăţiei vor fi toţi „biruitori”. Aceştia îşi iau crucea şi Îl urmează pe Domnul oriunde Îi conduce. După cum Domnul nostru nu Şi-ar fi putut lua crucea când a fost un băiat de nouă ani, tot aşa copiii nu pot deveni urmaşi ai lui Cristos în sens scriptural până când ajung la maturitate, care la unii poate fi mai devreme decât la alţii. Am cunoscut copii de doisprezece ani, sau cam pe acolo, care au dat o excelentă dovadă de credinţă, ascultare şi consacrare faţă de voinţa Domnului, şi dovadă de concepere de Spirit sfânt. Aceştia bineînţeles ar putea spera să aibă parte cu Cristos în Împărăţia Sa Milenară, dar nu alţii.

Proba tânărului bogat

În călătoria Sa, Domnul a fost oprit de unul care a zis: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” El a avut gândul corect, adică, faptul că viaţa veşnică este marele deziderat, marea speranţă a tuturor speranţelor care stau în faţa familiei umane. Ne bucurăm de întrebare pentru că ea a adus răspunsul inspirat de care este interesat fiecare. Care este valoarea vieţii prezente, dacă ea nu ne duce în sus pe cărarea spre viaţă veşnică? Cât de complet pierduţi ne-am simţi dacă am fi siguri că la moarte am fi şterşi pentru totdeauna! Cât de puţine lucruri din această viaţă ar fi vrednice de luat în considerare — cât de puţin ar face ele spre a împlini dorinţa inimii noastre, care tânjeşte după viaţă veşnică!

Domnul nostru a ocolit întrebarea pentru a atrage pe tânăr şi a-l face să se hotărască. „Pentru ce Mă numeşti bun?” De ce Mă recunoşti ca un învăţător bun? Eu sunt fie Mesia, aşa cum pretind, sau altfel, un impostor şi departe de a fi bun. Mă accepţi ca Mesia? Dacă nu, cum Mă poţi numi bun sau să recunoşti că poate veni ceva bun care nu vine de la Dumnezeu, Izvorul întregii bunătăţi? Dar ca să-ţi răspund la întrebare: dacă vrei să intri în viaţa veşnică, ţine poruncile. Tânărul a răspuns: Care? Învăţătorul a zis: „Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu faci o mărturie mincinoasă! Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Tânărul a răspuns: „Toate acestea le-am păzit; ce-mi mai lipseşte?

Tânărul era un tânăr model şi Isus l-a iubit. Evident că el ţinea Legea Evreiască în măsura cunoştinţei şi capacităţii sale. El credea că-şi iubeşte aproapele ca pe sine însuşi; dar aceasta era o greşeală pe care Domnul i-a arătat-o prin următoarea sugestie: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer” în loc s-o ai pe pământ; sacrifică-ţi de asemenea reputaţia pământească şi fii urmaşul Meu.

Ah, cum ştia Domnul nostru să pună degetul pe rană! Tânărul venise la El lăudăros, foarte sigur că, dacă cineva din lume căuta să fie în armonie cu aranjamentul divin, el era acela. El a venit să primească aprobarea Învăţătorului, ca să-l audă zicând: „Tu eşti singura excepţie de la regulă”. Domnul nostru n-a spus: „Dacă iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi vei depune cel puţin un efort ca aproapele să se simtă la fel de bine cum şi tu doreşti să te simţi bine”. El era mulţumit că este foarte bogat, în timp ce unii din vecinii săi pe care gândea că‑i iubeşte ca pe sine însuşi erau săraci — jalnic de săraci. Când Isus i-a dezvăluit dificultatea situaţiei în care se afla, el a înţeles-o pe loc. S‑a văzut pe sine ca niciodată înainte. Aceasta a devenit o probă nouă pentru el. Aşa este cu toţi. O lecţie anterioară ne-a arătat Împărăţia ca un mare premiu, un mărgăritar de mare valoare, o comoară pe care, ca s-o posedăm, ne va costa tot ce avem; iar această lecţie ne arată acelaşi fapt.

Să nu facem greşeala pe care o fac unii, şi să presupunem că tânărul, care trăia o viaţă atât de onorabilă şi n-a reuşit să câştige cerul, va fi aruncat jos în chin veşnic pentru că nu şi-a sacrificat tot ce avea pentru a deveni ucenicul Domnului. Pierderea Împărăţiei a fost o pedeapsă suficientă pentru el fără să sufere chin veşnic în viitor. Astfel de membri ai familiei umane, sub condiţiile binecuvântate ale Împărăţiei Milenare, vor face fără îndoială progres rapid şi vor obţine viaţă veşnică pe planul perfecţiunii umane, chiar dacă sunt nevrednici de onorurile Împărăţiei care aparţin doar celor aleşi. Iar aleşii sunt doar aceia care îşi sacrifică cu bucurie viaţa şi tot ce au pentru a câştiga marele premiu.

Trecerea prin urechea acului

Domnul le-a vorbit ucenicilor despre acest lucru şi a adăugat că cei bogaţi au o mare dificultate în legătură cu dorinţa lor de a intra în Împărăţie. El a spus compătimitor, şi nu denunţător: „Este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”. Aceasta i‑a uimit foarte tare pe ucenici, pentru că ştiau că majoritatea celor religioşi din zilele lor aparţineau clasei bogate, cărturarii şi fariseii. Ei au zis: „Cine atunci poate să fie mântuit?” Răspunsul Domnului nostru a fost: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Oamenii ar fi înclinaţi să spună că Dumnezeu nu ar găsi pe nimeni pentru Împărăţie dacă i-ar respinge pe cei bogaţi.

Într-un cuvânt, niciun bogat nu poate să intre în Împărăţie. Trebuie să renunţe la tot pentru Domnul, sau altfel să fie oprit de la un loc în Împărăţie. Termenii acceptării sunt aceiaşi pentru bogaţi cât şi pentru săraci. Cel care vrea să aibă „mărgăritarul de mare preţ” trebuie să vândă tot ce are ca să-l poată obţine. Bogaţii trebuie să dea totul Domnului şi apoi, ca administratori ai bogăţiilor, vor fi răspunzători pentru administrarea lor.

Următoarea poezie descrie urechea acului, sau poarta mică alături de poarta mai mare, prin care puteau intra cămilele în cetate după apusul soarelui şi fără nicio povară pe ele. Astfel bogatul, descărcând povara şi devenind sărac, poate să intre în Împărăţie.

Prin urechea acului

Mare îmi era cămila şi încărcată foarte,

Dar cât urechea acului de strâmtă era poarta.

Cetatea înăuntru era frumoasă tare,

Iar eu şi cămila să intrăm aveam dorinţă mare.

Povara, strigă portarul, fă-o mai mică;

Aruncă bagajul mândriei care te strică.

L-am aruncat, dar sarcina prea mare încă era,

Pentru ca poarta îngustă să-mi îngăduie trecerea.

Acum, zise portarul, ca să o uşurezi,

De piedica aceea de egoism trebuie să te eliberezi.

Am ascultat, dar cu zarvă mare,

Şi totuşi, pentru cămilă şi pentru mine n-a avut valoare.

Ah, zise portarul, bagajul tău precis în el are

Încredere-n-aur, un pachet mic, nu mare.

Tot ce-mi mai rămăsese era doar puţintel;

Aruncă-l totuşi, strigă portarul sigur pe el.

Atunci, iată, minune! Cămila cea mare scăzu;

Şi cât poarta de mică se făcu.

Şi toate bogăţiile rămase, o avere mare,

Trecură prin poarta îngustă de parcă erau uşoare!