Este moartea stingere definitivă?

R4657 W. T. 1 august 1910 (pag. 248)

Scânteia de energie vitală pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam şi pe care el la rândul lui a dat‑o urmaşilor săi, şi care a fost pierdută pentru el şi pentru urmaşii săi prin actul său de neascultare, la moarte trece în mod absolut de la individ la fel ca şi de la animal. Dar cuvântul „viaţă”, aşa cum este folosit într-un număr mare de cazuri, nu defineşte doar scânteia de energie vitală, ci este un sinonim pentru suflet sau fiinţă.

În scopul şi aranjamentul lui Dumnezeu, această fiinţă nu se stinge pentru totdeauna prin moarte, pentru că El i-a asigurat un viitor. Totuşi, în moarte nu există o fiinţă simţitoare în sensul de conştienţă, sau cunoştinţă, sau simţ al durerii, al bucuriei sau al oricărei alte experienţe, ci Creatorul Divin, care a creat prima fiinţă, a declarat că, în cazul lui Adam şi a copiilor săi, scopul Său este să asigure un Răscumpărător prin care să poată fi toţi restabiliţi atât de complet cum au fost înainte de a intra sub condamnarea morţii. Lumea, care nu recunoaşte pe Dumnezeu sau puterea Lui, şi care nu are cunoştinţă despre promisiunea învierii prin meritul lucrării răscumpărătoare a lui Cristos, ar putea să spună în mod potrivit despre unul mort că este inexistent la fel ca un animal mort, şi aceasta este vederea agnosticilor; dar pentru credincioşii instruiţi de Dumnezeu cu privire la scopul Său în Cristos, şi la învierea morţilor în cele din urmă şi la ocazia vieţii veşnice pentru fiecare, această chestiune trebuie privită din acelaşi punct de vedere din care a privit-o Domnul nostru când a spus: „Căci pentru El [Dumnezeu] toţi sunt vii” — adică, Dumnezeu Îşi propune trezirea lor şi vorbeşte despre starea prezentă a morţii adamice doar ca o întrerupere a vieţii şi nu ca o stingere definitivă.

A fost Cristos inexistent în timpul

cât a fost mort?

Se poate întreba: N-a fost Domnul inexistent de când a murit până la învierea Sa? Scripturile ne spun că omul Isus Cristos S-a dat pe Sine o răscumpărare pentru toţi — un preţ corespunzător. Şi iarăşi ne spun că „Cristos a murit pentru păcatele noastre” şi că „a înviat a treia zi”. Dar noi nu înţelegem că Cel care a înviat a fost la fel în toate detaliile ca Cel care a murit. El a fost „omorât în trup dar făcut viu [înviat] în duh”. De aceea, în cazul Lui chestiunea poate fi privită din aceste două puncte de vedere, adică, El a murit în trup, ca om, şi ca om niciodată n-a mai revenit la viaţă, şi niciodată nu intenţionează să folosească din nou, pentru Sine, acele caracteristici umane. A fost înviat din moarte ca Spirit — „Căci Domnul este Duhul” — şi această Fiinţă Spirituală glorioasă pe care „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume”, este Cel care în cele din urmă va binecuvânta lumea; El are autoritatea să facă această mare lucrare la timpul cuvenit.

Această putere şi autoritate stă în faptul jertfirii Sale. Umanitatea pe care a depus-o în moarte, la care a renunţat, o va da în cele din urmă lui Adam şi întregii sale rase, în armonie cu declaraţia apostolului că, „dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor”, şi „după cum în Adam toţi mor, tot aşa în Hristos toţi vor fi făcuţi vii”, toţi cei care vor veni în relaţie şi armonie cu Dumnezeu prin Cristos, în timpul acestui veac sau în Veacul Milenar.

Vedem că Biserica, Trupul lui Cristos, are acum atribuit meritul jertfei Sale pentru a acoperi toate imperfecţiunile şi neajunsurile lor, dându-le posibilitatea să ofere o jertfă acceptabilă lui Dumnezeu, sfântă în ochii Lui, pentru ca noi, suferind cu Domnul nostru, să putem fi socotiţi vrednici să domnim cu El.

Vedem că aranjamentul lui Dumnezeu a fost ca mai întâi Domnul nostru Isus să-Şi jertfească natura umană la Iordan. A fost socotit mort de atunci încolo, timp de trei ani şi jumătate ai serviciului Său, cât şi în cele trei zile cât a fost în mormânt. A fost mort în ceea ce priveşte viaţa Sa pământească pentru că a predat-o cu totul. Când S-a consacrat, Dumnezeu I-a dat Spirit sfânt, iar Scripturile explică faptul că această acordare a Spiritului sfânt a însemnat o concepere de spirit la o nouă viaţă; cu alte cuvinte, acolo a început o nouă viaţă. Acea nouă viaţă s-a dezvoltat timp de trei ani şi jumătate; şi tot aşa este şi cu noi. De când ne consacrăm şi primim conceperea de Spirit sfânt, această viaţă nouă se dezvoltă şi progresează, numai că la Domnul nostru progresul a fost mult mai rapid, în haruri, în toată cunoştinţa şi armonia cu Tatăl şi în dezvoltarea Sa ca Nouă Creatură, precum şi în îndurarea tuturor probelor şi încercărilor necesare, pentru că noi suntem împiedicaţi prin imperfecţiunile cărnii, în timp ce El a fost perfect.

Viaţa trupească în contrast cu viaţa Noii Creaturi

Dar, după cum este adevărat despre noi că Noua Creatură prosperă în măsura în care vechea creatură moare, tot aşa a fost şi cu Domnul nostru Isus. El Se apropia de perfecţiune ca Nouă Creatură cu fiecare probă şi cu fiecare victorie. Se apropia de acel standard pe care Tatăl îl aproba la Marele Preot şi Cap al Noii Creaţii, până când, la moarte, cuvintele Lui au fost, „S-a sfârşit” — sacrificarea cărnii Sale s-a termint şi acea viaţă pe care o consacrase spre sacrificiu cu trei ani şi jumătate înainte, şi care a fost socotită ca moartă atunci, a încetat de fapt pe cruce. Noua Creatură a fost născută numai prin naşterea învierii în a treia zi, dar ea exista în prevederea Divină; „nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea”. Totul a fost în armonie cu Planul Divin. Deoarece a fost născut din morţi a treia zi, trebuia să fi fost conceput înainte de acea naştere, şi conceperea Lui a fost, după cum am văzut, la Iordan, când Spiritul lui Dumnezeu a fost văzut coborându‑se în formă de porumbel.

Aşadar, venind direct la întrebare, există două puncte de vedere din care putem privi întreaga chestiune, şi a ignora unul sau altul din ele n-ar fi înţelept. Nu poate fi nicio îndoială că Domnul nostru a murit fizic, a pierdut scânteia de viaţă şi absolut orice existenţă conştientă, la fel cum o pierde oricine, sau cum o pierde orice animal. Dar punctul important este cu privire la sufletul sau fiinţa Sa. El niciodată nu Şi-a pierdut dreptul la viaţă, iar când a făcut consacrarea ei spre moarte, Tatăl I-a dat noua viaţă prin înviere, şi această viaţă a trăit-o timp de trei ani şi jumătate ai slujirii Sale. Noua Creatură a fost socotită vie din punctul de vedere Divin, după cum în tip El este ilustrat ca Mare Preot în Sfânta oferind tămâie. Exact aşa este şi cu noi, urmaşii Săi. Suntem socotiţi ca înviaţi cu El de când ne consacrăm şi suntem concepuţi de Spirit sfânt. Nu suntem numai morţi cu El, ci vom şi domni cu El, şi suntem înviaţi cu El prin credinţă în lucrarea puterii lui Dumnezeu. Dacă ar fi să ne pierdem credinţa în lucrarea puterii lui Dumnezeu, atunci ne‑am lua şi noi locul împreună cu lumea, pentru că ea ignoră această putere. Noi trebuie să ne menţinem poziţia credinţei, şi, recunoscând faptele în ceea ce priveşte scânteia de viaţă reală şi stingerea definitivă a ei, să recunoaştem şi Cuvântul Domnului şi să socotim, cum face Dumnezeu, lucrurile care încă nu sunt terminate ca şi cum ar fi împlinite.

DUMNEZEU pe căi ascunse

Cu noi minuni face:

Umblând pe mare, prin furtuni

Zburăm mai departe.

În adâncimi mari, unde nu

Ajunge nici mintea,

Se ascund planurile Lui,

Şi e voinţa Sa.

Planul Său iute se coace,

El tot mereu creşte.

Mugurul poate fi amar,

Dar fructul e dulce.

Cel făr-de credinţă e orb,

Cutreieră-n zadar.

Domnul se va descoperi,

În măreţul Său plan.