Îndreptăţirea progresivă şi completă

R4656 W. T. 1 august 1910 (pag. 246-247)

Curtea şi Cortul Întâlnirii pot fi privite în mod potrivit din două puncte de vedere, unul reprezentând împlinirea finală a lucrurilor simbolizate, iar celălalt reprezentând împlinirea de probă a acelor lucruri şi progresul spre obţinerea lor completă. De exemplu, nu fiecare din cei care fac o consacrare spre moarte şi trec de primul văl, cel al consacrării, în Sfânta, sau în starea conceperii de spirit, va fi Preot, şi totuşi numai Preoţii aveau acces în Cortul Întâlnirii. Cei care intră acum în acest Cort al Întâlnirii prin consacrare şi nu reuşesc să devină Preoţi nu-şi vor putea menţine poziţia în acest loc. Ei îşi propun să trăiască potrivit consacrării, dar dau greş; de aceea ei nu pot să-şi menţină poziţia ca Preoţi, ci cad înapoi şi devin Leviţi.

La fel, unii intră în Curte şi încearcă să fie leviţi antitipici care nu ajung la toate privilegiile leviţilor pentru că nu-şi conformează viaţa pe deplin la tot ce se cere de la leviţi. Aceştia sunt socotiţi că intră în starea Curţii pentru un timp, dar, nereuşind să meargă mai departe şi să facă o consacrare, îşi pierd poziţia, poziţia leviţilor în devenire. Deoarece iniţial este doar o poziţie socotită, ei trebuie să se ridice la anumite cerinţe pentru a şi-o asigura, pentru a o întări, a o face categorică, durabilă.

Paşii necesari pentru

a deveni Levit

Oricine face primul pas al credinţei şi se întoarce de la păcat şi se apropie de altar, şi apoi merge mai departe spre lighean, în mod sigur dă dovadă de faptul că doreşte să fie unul din clasa levită; dar acesta este un membru al clasei leviţilor deocamdată doar în acest sens probatoriu sau de perspectivă. Leviţii trebuie să meargă mai departe decât doar să creadă în Cristos şi să se întoarcă de la păcat. Fiecare levit trebuie să primească figurativ uleiul ungerii pe ureche, pe degetul mare de la mână şi pe degetul mare de la piciorul drept. El trebuie să facă o consacrare la fel ca aceea a preoţilor; trebuie să fie deplin consacrat pentru a putea servi. De aceea, persoana care numai s-a întors de la păcat şi în antitip n-a primit recunoaşterea Spritului sfânt pe ureche, pe degetul de la mână sau pe degetul de la picior, n-a devenit levit, în sensul cel mai deplin, şi dacă nu merge mai departe să devină levit pe deplin, curând nu va avea dreptul la vreun loc în starea Curţii — când timpul probării va dovedi că n-a continuat să-şi completeze, să-şi ducă la îndeplinire consacrarea ca levit.

Atunci ce este necesar pentru a deveni levit? Răspundem: Aceeaşi consacrare este necesară pentru un levit care este necesară şi pentru un Preot, şi cei care vor deveni leviţi trebuie să facă o consacrare la moarte şi, dacă nu reuşesc să devină Preoţi, este fiindcă nu îndeplinesc acea consacrare la moarte. Dar deşi îşi pierd poziţia ca Preoţi, dacă îşi menţin credinţa şi o măsură de ascultare, ei sunt socotiţi că fac parte din casa credinţei, simbolizaţi prin leviţi. Cu alte cuvinte, clasa „Marii Mulţimi” este clasa levită, şi nimeni nu poate fi din clasa „Marii Mulţimi” decât dacă a făcut o consacrare; şi este socotit ca levit antitipic doar pentru că n-a reuşit să fie din clasa preoţească, clasa sacrificatoare. Cei care niciodată nu merg mai departe ca să facă o consacrare, nu primesc îndreptăţire deplină în viaţa prezentă. Speranţa lor va fi la fel cu cea a restului lumii, adică, o speranţă de îndreptăţire reală în timpul Veacului Milenar — Restabilirea. Cu alte cuvinte, această chestiune a îndreptăţirii prin credinţă este doar un aspect auxiliar legat de consacrarea la moarte — pentru alegerea acestei clase speciale care este chemată acum. A le atribui altora îndreptăţirea, în afară de aceştia, ar fi spre marele lor dezavantaj.

Meritul lui Cristos nu este atribuit înainte de consacrare

Să folosim o ilustraţie: Să presupunem că fratelui A i s-a socotit o îndreptăţire deplină şi a fost prezentat Tatălui, şi apoi să presupunem că fratele A n-a reuşit să-şi menţină acea poziţie îndreptăţită; rezultatul ar fi că el ar cădea în Moartea a Doua, pentru că a avut, prin această îndreptăţire prin credinţă, tot ce putea să-i dea Cristos; n-ar mai fi nimic ce să-i dea în viitor. El n-ar putea să vină cu lumea şi să primească o parte în îndreptăţirea lumii. De aceea Domnul a aranjat în aşa fel încât nimeni să nu primească acum această îndreptăţire prin credinţă complet, decât cei care mai întâi se întorc de la păcat şi cred în Domnul Isus Cristos şi care, în puterea acelei întoarceri de la păcat şi a credinţei în Cristos, îşi prezintă trupurile ca jertfe vii lui Dumnezeu. Aranjamentul lui Dumnezeu pentru aceştia este ca atunci să intervină Cristos, şi de ceea ce s-au bucurat înainte într-o anumită măsură în privinţa relaţiei lor cu Dumnezeu etc., să se realizeze pe deplin, când Cristos atribuie meritul Său la ceea ce ei au consacrat pe deplin la moarte — viaţa lor pământească, natura lor pământească. El le atribuie meritul Său în momentul când ei se prezintă; şi în acel moment Tatăl acceptă sacrificiul şi pecetluieşte sau Îşi arată acceptarea prin alocarea Spiritului sfânt, concepându-i la noua natură. Astfel deci, nimeni nu primeşte acum îndreptăţirea în acest sens deplin decât aceia care au făcut o deplină consacrare şi au fost acceptaţi, şi aceştia nu mai pot niciodată recâştiga drepturile pământeşti pentru că au renunţat la ele.

A presupune că în acest veac cineva ar fi îndreptăţit şi şi-ar păstra doar îndreptăţirea, în timp ce alţii ar fi sfinţiţi, ar înseamna să presupunem că Dumnezeu a chemat două clase, ceea ce n-a făcut — „Voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre”, şi acea singură nădejde şi chemare a Bisericii este pentru a fi membri în Cristos, a fi din Preoţimea Împărătească.

Aceia care numai cred şi nu îşi depun viaţa pământească, natura lor pământească, nu vor primi noua natură, şi de aceea vor avea toate drepturile acelei naturi pământeşti în curând, în timpul Veacului Milenar, sub termenii şi condiţiile pe care Dumnezeu le-a asigurat pentru întreaga omenire. Ei încă aparţin familiei umane pentru care Cristos a murit. Când va veni timpul ca El să aplice meritul Său pentru Israel şi pentru toate familiile pământului care vor deveni israeliţi, şi aceştia vor fi incluşi. Singurii care nu vor fi incluşi aici vor fi cei care în timpul acestui Veac Evanghelic au acceptat pe Cristos prin credinţă şi s-au consacrat, şi, murind faţă de toate interesele pământeşti, sunt concepuţi de Spirit sfânt. Toţi ceilalţi vor avea parte în asigurările Restabilirii din marele plan al lui Dumnezeu, care vor intra în vigoare imediat ce Marele Preot va face a doua stropire a sângelui antitipic pentru Israel şi pentru lume.

Cineva ar putea întreba: Atunci, nu este oare adevărat că nimeni nu trece din moarte la viaţă până când a făcut o consacrare şi îi este vitalizată îndreptăţirea? Ba da, răspundem noi. Nimeni nu trece „de la moarte la viaţă” până când face consacrarea şi până când Cristos atribuie acelei consacrări meritul Său şi Tatăl o acceptă. Apoi el trece „din moarte la viaţă”. După cum spune apostolul: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi” şi evident că el vorbeşte exclusiv despre clasa Bisericii.

„Cheamă cele ce nu sunt ca

şi cum ar fi”

Şi iarăşi, cineva ar putea întreba, cum să înţelegem următoarele în legătură cu cele dinainte — „Dar El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii”? (Luca 20:38). Domnul nostru nu a vorbit despre lucruri ca şi cum erau reale, ci privea profetic spre sfârşitul Veacului. Atunci când a spus aceasta, ne amintim, Domnul S-a referit la declaraţia lui Dumnezeu că El era „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Rom. 4:17). Avraam, Isaac şi Iacov erau morţi; ei au fost membri ai rasei lui Adam condamnate şi erau în mormânt, iar Cristos încă nu murise; de aceea ei nu au fost îndreptăţiţi la viaţă, iar cuvintele lui Iehova trebuiau înţelese numai în sens profetic — că, având în vedere ce intenţionează El să facă, aceştia vor avea viaţă şi El era Dumnezeul lor, pentru că nu putea vorbi despre Sine că ar fi un Dumnezeu al unora care ar fi distruşi în Moartea a Doua, al celor care vor muri ca nişte animale — 2 Pet. 2:12.

De când începem să ne apropiem de Dumnezeu, putem avea proporţional un simţ de uşurare, pentru că înţelegem că El este milostiv şi îndurător, iar Scripturile ne asigură că în măsura în care ne apropiem de El, şi El Se apropie de noi. Aceasta este atitudinea tuturor celor care se apropie de Dumnezeu, „căutând pe Dumnezeu şi bâjbâind să‑L găsească”, şi care doresc să-L cunoască pe Dumnezeu, să‑I facă voia şi să fie în armonie cu El. Aceştia au o măsură de pace, o măsură de bucurie, o măsură de binecuvântare. Ei merg în direcţia corectă; dar un lucru este să mergi în direcţia corectă şi altul să ajungi la locul potrivit; ei nu ajung la locul potrivit până când au parcurs tot drumul credinţei depline, al ascultării depline şi al acceptării prevederii divine, că, dacă vor să fie ucenicii Lui, urmaşii Lui, trebuie să-şi „ia crucea” şi să meargă în urmele Sale, şi, aşa cum spune apostolul, să-şi prezinte trupurile ca jertfe vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu, serviciul lor înţelept. Despre această clasă se poate într-adevăr spune: „Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus” (Rom. 8:1). Ei sunt în Isus Cristos în sensul că au venit în această relaţie a conceperii de spirit şi că sunt membri ai Corpului Său. Aceştia umblă, nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului, pentru că au fost concepuţi de Spirit sfânt. Alţii care se întorc de la păcat la Dumnezeu, dar care nu fac niciodată o consacrare, sunt încă sub condamnarea adamică, pentru că ei niciodată n-au „scăpat de condamnarea care este asupra lumii”, pentru că acum este doar o cale prin care putem scăpa, şi aceasta este prin aranjamentul din acest Veac Evanghelic, ca nu numai să credem, ci şi să ne consacrăm. Astfel avem parte de meritul lui Cristos.