Gloria Bisericii va fi perpetuă

R4652a W. T.15 iulie 1910 (pag. 237)

Noi gândim că natura divină, planul divin, a fost promis numai Celui Uns, şi când Cel Uns va fi complet va fi imposibil de adăugat la membrii Săi. A presupune adăugiri ar fi, după judecata noastră, la fel de nerezonabil cum ar fi să gândim că după ce un om a crescut şi a devenit rege ar trebui să-i crească încă un picior. Când Corpul lui Cristos va fi complet — când numărul celor „Aleşi” va fi întreg — noi înţelegem că nu vor mai fi adăugaţi la el, întocmai cum nu va exista nicio lipsă în acel Corp când va fi glorificat. Această natură de glorie, onoare şi nemurire a planului Împărăţiei pare să aparţină doar Tatălui, Fiului şi „Miresei, soţia Mielului”. Nu ştim de nimic din Scripturi şi nici din vreo analogie care să implice că alţii ar putea avea parte de ea vreodată; dar bineînţeles că ceea ce Dumnezeu nu a descoperit clar nu putem şti cu siguranţă. Totuşi putem fi siguri de un lucru, şi acesta este că Cristos va fi întotdeauna „Capul peste Biserică, care este Corpul Său”; că El va fi întotdeauna Cap peste toate lucrurile.

Un alt lucru de care putem fi destul de siguri este că Biserica onorată astfel de către Tatăl ca membri ai Cristosului va avea încă şi alte glorii; după cum declară apostolul, ca „să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Cristos Isus” (Efes. 2:6, 7), sugerând nu numai că gloria lui Cristos va fi perpetuă, ci şi că gloria Bisericii va fi perpetuă — nefiind limitată la Veacul Milenar.

oare Gradul de suferinţĂ determină gradul de onoare?

Suntem de acord că declaraţia Domnului nostru cu privire la Ioan Botezătorul, că „cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el” (Luca 7:28), se aplică la întreaga clasă a Vrednicilor din Vechime; şi mai mult, că aceasta se referă nu doar la faptul că starea pământească a Bisericii Evanghelice este superioară, ci marchează Biserica şi ca clasă superioară în viitor.

Se poate ridica întrebarea: Având în vedere declaraţia apostolului Iacov, „Fraţii mei luaţi ca exemplu de suferinţă şi răbdare pe proroci” (Iac. 5:10), şi de asemenea având în vedere cuvintele Domnului nostru cu referire la suferinţele Bisericii, „căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi”, şi de asemenea declaraţia detaliată a acestor suferinţe ale Vrednicilor din Vechime date nouă de apostolul Pavel (Evrei 11), ce am spune noi despre gradul suferinţelor lor în comparaţie cu ale celor din Biserică şi cu privire la răsplata care ar fi pe drept a lor în comparaţie cu răsplata Bisericii?

Veacul Evanghelic este „timpul potrivit” pentru sacrificii

Noi răspundem că, dacă Domnul intenţionează să răsplătească poporul Său după măsura suferinţelor, se pare că unii dintre noi vor primi o răsplată foarte mică. Noi n-am fost nici omorâţi cu pietre, nici tăiaţi în două cu ferăstrăul, nici n-am rătăcit în piei de oi şi de capre; nici n-am fost lipsiţi de un loc unde să ne plecăm capul. Am putea spune totuşi că unele suferinţe ale noastre pot fi de un fel diferit de al lor: Este posibil să îndurăm figurativ ardere sau lovire cu pietre, sau ca numele noastre să fie excluse ca fiind rele etc. Dar în ansamblu nu putem spune că în ceea ce priveşte meritul în chestiunea suferinţelor Biserica ar putea să pretindă vreun avantaj faţă de Vrednicii din Vechime, chiar şi aceia dintre noi care în Biserica timpurie au fost arşi pe rug de către Nero. S-ar părea că trebuie să ţinem cont de „alegerea” Divină; că lui Dumnezeu I-a plăcut să ne cheme cu această chemare de sus. Chiar şi în timpul Veacului Milenar, unii ar putea deveni la fel de loiali faţă de principiile dreptăţii ca oricare dintre Vrednicii din Vechime sau din Biserică, şi totuşi să nu fie răsplătiţi cu onoarea lor sau a noastră. Noi suntem favorizaţi, credem, doar prin faptul că trăim în acest timp special de binecuvântare — „timpul potrivit ... ziua mântuirii” — în care Domnul este gata şi binevoitor să accepte sacrificiile noastre; iar această zi potrivită nu putea începe până când Domnul nostru Isus Şi-a împlinit sacrificiul şi a deschis „calea cea nouă şi vie” prin care putem urma în urmele Sale.

Ioan Botezătorul a avut de făcut o lucrare foarte onorabilă, dar acea lucrare trebuia realizată înainte de moartea Domnului nostru şi înainte de deschiderea acestui „timp potrivit”. De aceea el n‑a putut fi din Biserica Veacului Evanghelic şi n-a intrat sub a noastră „chemare cerească” — împreună moştenitori cu Domnul nostru în Împărăţia Cerească.