CEL MAI MARE — ESTE Servitorul

Matei 20:17-34

„Fiul Omului n-a venit să I Se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”

R 4668 W. T. 15 august 1910 (pag. 265-266)

AMBIŢIA pune în mişcare lumea — ambiţia egoistă. Un anumit fel de ambiţie — de a plăcea lui Dumnezeu şi de a primi răsplăţile Lui este încurajată de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la promisiunea făcută urmaşilor lui Isus consacraţi, sacrificatori de sine — că, dacă sunt credincioşi până la moarte, vor primi „cununa vieţii”, nemurirea, şi vor obţine un loc cu Învăţătorul lor pe Tronul Lui — ca participanţi la gloriile şi onorurile Împărăţiei Sale! Nu există nicio atragere pământească spre ambiţie atât de tare ca aceasta, care vine de la Creator pentru cei care au urechea credinţei. Cu toate acestea, suntem avertizaţi că ambiţiile trezite de aceste promisiuni ar putea deveni curse pentru noi. Însăşi condiţia prin care putem ajunge în Împărăţie este suportarea cu credincioşie a ruşinii, dispreţului, neînţelegerii, şi demonstrarea noastră până la capăt a umilinţei şi loialităţii absolute faţă de Dumnezeu şi supunerea deplină la providenţele Sale. Oricine va domni cu Mesia în Împărăţia Sa care se apropie, pentru care ne rugăm, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”, trebuie să se smerească sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea potrivită să fie înălţat. 1 Petru 5:6.

Perspectiva Împărăţiei era vie în mintea apostolilor, chiar şi atunci când Isus prezicea suferinţele şi moartea Sa ruşinoasă; astfel încât doi dintre urmaşii Săi preaiubiţi, Iacov şi Ioan, prin mama lor, I-au cerut să le facă o promisiune, să stea, unul la dreapta şi celălalt la stânga Marelui Împărat, când va fi stabilită Împărăţia Sa.

Această cerere a adus de la Marele Învăţător sugestia că probabil discipolii Săi iubitori şi ambiţioşi nu au socotit pe deplin costul unei astfel de înălţări. El i-a întrebat dacă erau dispuşi să bea din paharul Său de ruşine şi ocară şi dacă erau dispuşi să fie botezaţi cu botezul Său, în moartea Sa — sacrificarea tuturor intereselor pământeşti. Ei îşi făcuseră socoteala, şi au răspuns prompt că erau dispuşi. Învăţaseră bine lecţiile Marelui Învăţător. El i‑a asigurat că, având această dispoziţie a minţii, vor fi privilegiaţi să aibă parte de dezonoarea şi moartea Sa şi să aibă parte cu El pe Tronul Său. Dar în ce priveşte poziţiile principale, nu El dispunea de ele. La sfârşitul încercărilor poporului Său, acele poziţii de cea mai înaltă onoare în Împărăţie alături de El vor fi acordate conform standardelor drepte pe care le-a pregătit şi stabilit Tatăl. Cum ne putem bucura cu acei apostoli în plinătatea consacrării lor şi în asigurarea Învăţătorului! Şi noi ar trebui să ne străduim cu credincioşie să obţinem un loc cu Învăţătorul pe Tronul Său, ca membri ai Corpului Său, Biserica.

Ambiţia lui Iacov şi a lui Ioan a fost manifestată prin dorinţa lor după locurile de aproapiere specială de Domnul. Isus nu i-a mustrat în mod specific, ci indirect. Când ceilalţi zece au auzit cum cei doi au căutat să ceară principalele locuri de onoare, au fost indignaţi. Învăţătorul a profitat de această întâmplare pentru a arăta cât de diferită este judecata lui Dumnezeu de cea a oamenilor. Între oameni, cei agresivi şi puternici deţin stăpânirea şi domnesc peste alţii, dar în aranjamentul divin ordinea este inversată. Dumnezeu îi va onora cel mai mult şi îi va pune în cele mai înalte poziţii pe cei smeriţi, supuşi, blânzi. În baza acestei întâmplări, Domnul a dat urmaşilor Săi o instrucţiune generală privind necesitatea smereniei. Trebuie să privim din punctul de vedere divin şi să-i onorăm cel mai mult pe cei care slujesc cel mai mult Biserica, şi nu pe cei care cer să fie serviţi şi onoraţi, şi caută propria înălţare. Domnul nostru a indicat propriul Său exemplu ca o ilustraţie: ei L-au recunoscut ca Învăţătorul lor, şi totuşi nimeni nu le-a slujit atât de mult cum a făcut-o El. Într-adevăr, El a venit în lume nu pentru a fi slujit, ci pentru a le sluji altora, chiar până acolo încât Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi, pentru lume, să fie aplicat pentru eliberarea lor de păcat şi condamnare la moarte la timpul potrivit al lui Dumnezeu — în timpul Împărăţiei Mesianice.

BINECUVÂNTAREA ORBULUI

ŞI A SĂRACULUI

Călătoria I-a oferit Domnului o ocazie de a ilustra poziţia Sa ca servitor. Aflând că trecea pe acolo, doi oameni orbi au manifestat o astfel de credinţă încât L-au salutat ca Mesia, Fiul lui David, cerând Îndurare, Ajutor, Alinare. În loc să treacă pe lângă ei şi să zică: „Oricum, sunteţi doar nişte cerşetori orbi”, Domnul S-a oprit şi i-a chemat la El şi, ca răspuns la cererea lor, le-a atins ochii şi ei şi-au recăpătat vederea imediat. Alte Scripturi indică faptul că minunile Marelui Învăţător nu s-au făcut fără cost din partea Lui, căci „din El ieşea o putere [vitalitate] care-i vindeca pe toţi.” Luca 6:19.

Cel care a fost bogat a devenit sărac pentru noi, smerindu-Se să servească pe cei mai umili şi mai sărmani nefericiţi! Aici avem o ilustrare a spiritului blândeţii, a spiritului de serviciu, care trebuie să caracterizeze inimile şi, într-un anumit grad, să stăpânească viaţa tuturor urmaşilor, ucenicilor adevăraţi ai Marelui Învăţător. Dacă nu este în puterea noastră să deschidem ochii naturali ai orbilor, este în puterea noastră să îi ajutăm pe mulţi să înţeleagă mai clar lucrurile lui Dumnezeu pe care ochiul natural nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit — lucruri „pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”, şi care, iubindu-L, urmează în urmele lui Isus (1 Cor. 2:9). Să căutăm deci adevărata ambiţie dată de Dumnezeu; dar să căutăm în mod special să cunoaştem şi să facem voia Tatălui nostru din ceruri.