A murit Domnul nostru pentru îngerii căzuţi?

R4664 W. T. 15 august 1910 (pag. 262- 263)

Expresia „Plata păcatului este moartea” se referă la Legea Divină în aplicarea ei generală. Aceste cuvinte nu sunt aplicate îngerilor ci fiilor oamenilor. Pentru ei „plata păcatului este moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos” (Rom. 6:23). Această sentinţă sau pedeapsă a morţii n-a fost pronunţată împotriva îngerilor, nici înainte ca ei să păcătuiască nici după aceea, după câte ne arată relatarea. De aceea ei nu sunt sub o asemenea sentinţă. Singura sentinţă pusă asupra lor a fost excluderea din favoarea lui Dumnezeu şi de la părtăşia cu îngerii sfinţi, şi restrângerea de la amestecul cu omenirea. Ei suferă acum pedeapsa pusă asupra lor.

Dacă am întreba despre motivul pentru care Dumnezeu procedează diferit cu îngerii decât cu omenirea, am putea spune că, evident, El dă un mare exemplu, sau stabileşte o lecţie prin procedurile Sale cu rasa umană, arătând ce ar constitui pedeapsa extremă a păcatului cu voia — un păcat împotriva luminii şi a poruncii divine. Nicio astfel de poruncă divină, după câte ştim noi, nu a fost dată îngerilor. Ei au primit o lege în natura lor; ei au corupt acea lege; ei au fost creaţi pe plan ceresc şi şi-au folosit puterea în alt scop decât acela pentru care le-a fost dată. Dar în cazul omului lucrurile au fost diferite: Adam a ştiut clar care a fost porunca Domnului — să nu mănânce din fructul interzis; dacă mânca din el, pedeapsa era moartea. Aceasta a fost o propunere dreaptă şi bine înţeleasă.

Procedurile lui Dumnezeu nu sunt mai aspre cu omul decât cu îngerii

Totuşi Dumnezeu nu este nemilos sau nedrept faţă de om, şi am putea spune că în unele privinţe procedurile Atotputernicului cu familia umană au fost mai îndurătoare decât cu îngerii căzuţi. Să vedem: Aceşti îngeri, condamnaţi la excludere dintre cei drepţi, au avut fără îndoială un timp teribil în ultimii 4000 de ani. Cel puţin, oricare dintre ei, care ar avea ceva iubire pentru dreptate sau ar simpatiza cu dreptatea şi şi-ar păstra în vreo măsură standardul potrivit al caracterului, trebuie să fi avut un timp înfricoşător în relaţiile şi procedurile lor cu cei mai depravaţi sau mai căzuţi. Trebuie să presupunem că unii dintre ei, în special de la moartea Domnului nostru pe cruce şi de la învierea Lui, s-au străduit să facă voia lui Dumnezeu şi s-au împotrivit la tot ce ar fi contrar voinţei Lui, şi aceştia au fost supuşi unor chinuri severe din partea altora, la tot felul de comunicaţii rele etc. Ştim că unele din aceste spirite rele se folosesc de ocazii pentru a influenţa astfel pe cei din omenire care intră sub puterea lor, deci trebuie să presupunem că aceleaşi spirite rele, căzute, ar fi împotriva acelora care ar fi în favoarea dreptăţii.

De aceea trebuie să presupunem că, cel puţin de câteva sute de ani, unii din aceşti îngeri suferă sever pentru încercarea lor de a asculta de Dumnezeu în condiţiile în care se găsesc de atât de mult timp. Chiar dacă sunt de condamnat, credem că ei suferă mult mai mult decât omenirea, pentru că în cazul tatălui Adam a fost vorba de mai multă sau mai puţină suferinţă timp de 930 de ani, dar la sfârşitul celor 930 de ani suferinţele lui au ajuns la sfârşit; nici nu a trebuit să îndure chinuri din partea demonilor în timpul celor 930 de ani. Dacă am putea compara 930 de ani de experienţă a îngerilor cu cei 930 de ani ai lui Adam, am gândi că experienţa lui este de preferat. Lui Adam, de asemenea, i-a fost dat să înţeleagă, vag, că va fi dat un Răscumpărător, în timp ce îngerii au fost ţinuţi în aşteptare şi n-au ştiut care era scopul lui Dumnezeu cu privire la ei, şi de mai bine de 4000 de ani ei nu pot decât să se întrebe care va fi rezultatul. În toată această perioadă lungă ei au suferit mai mult decât putea suferi orice fiinţă umană. Astfel Dumnezeu arată varietatea înţelepciunii, cunoaşterii şi puterii Lui în diferite circumstanţe şi condiţii.

El ar fi putut să procedeze cu omenirea într‑un mod cumva asemănător cu cel al îngerilor, punând doar anumite restricţii asupra lor, dar El a ales să facă o ilustraţie în omenire, în folosul îngerilor şi al oamenilor, să arate care va fi în cele din urmă caracterul procedurilor cu toate creaturile Sale. Şi acum, din moment ce aceşti îngeri pocăiţi au avut suficientă pedeapsă pentru neascultarea lor, se va da o ocazie de eliberare a acelora care vor rezista la încercare cu credincioşie, în „Judecata Zilei celei Mari”. Noi înţelegem că acei îngeri care atunci nu vor dori să trăiască în dreptate vor fi îndepărtaţi în moarte, Moartea a Doua, iar cei care rămân credincioşi vor fi restabiliţi la starea de dinainte. Astfel, înţelepciunea lui Dumnezeu se manifestă în tot aranjamentul.

Acum cu privire la a doua parte a întrebării, despre moartea Domnului, dacă are vreun efect în legătură cu aceşti îngeri: Noi nu vedem niciun mod în care răscumpărarea prevăzută de Dumnezeu prin Cristos să se aplice la îngeri, pentru că Isus a murit doar pentru rasa lui Adam. Justiţia n-a pronunţat niciodată o sentinţă cu moartea împotriva îngerilor, după cum arată orice relatare, ci doar a pronunţat o anumită pedeapsă împotriva lor pentru calea pe care au urmat‑o, şi Dumnezeu nu‑i va restabili în favoarea Lui fără o încercare deplină, completă. Ei nu-şi vor recăpăta niciodată poziţia de dinainte în vreun alt mod, iar cei care nu vor rezista la încercare vor primi în cele din urmă pedeapsa cu moartea.

Astfel deci, gândul nostru este că singurul mod în care viaţa lui Cristos a avut vreun efect asupra lor a fost ca o ilustrare a principiilor procedurii divine. Ei au avut ocazia să vadă că Dumnezeu este drept şi că în nici un chip nu iartă pe vinovat; şi pot vedea de asemenea că în cazul rasei umane vinovate Dumnezeu a avut milă, a prevăzut pentru ei un Răscumpărător, şi că toţi care sunt sub condamnarea morţii vor fi eliberaţi de acea sentinţă. Aceasta este toată o prevedere a harului lui Dumnezeu prin aceea că a trimis pe Fiul Său să fie Răscumpărătorul lumii şi să le dea ocazia de a fi restabiliţi în favoarea Lui.

Îngerii căzuţi nu au parte de suferinţele lui Cristos

Se sugerează întrebarea: S-ar putea spune că vreunul din acei îngeri căzuţi care un timp, unii probabil mai multe secole, au trăit separat de păcat şi s-au străduit să facă voia lui Dumnezeu şi au suferit persecuţii din partea spiritelor rele, au parte în suferinţele lui Cristos?

Răspundem că nu se poate spune că au parte în suferinţele lui Cristos, pentru că numai Corpul lui Cristos poate avea parte în aceste suferinţe. S-ar putea, probabil, spune că într‑un fel au suferit pentru dreptate, dar credem că aceasta nu ar fi exprimarea potrivită, ci mai degrabă că ei suferă pentru păcatele lor. Dacă ar fi fost drepţi n-ar fi trebuit să sufere, dar pentru că au greşit — pentru că au păcătuit — au venit aceste suferinţe asupra lor.

Ar putea fi o întrebare în legătură cu acest text: „Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El, şi prin El să împace toate lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Col. 1:19, 20). Nu înţelegem că acest pasaj sugerează, în vreun sens al cuvântului, că „sângele crucii” are de-a face cu mântuirea îngerilor. A fost plăcerea Tatălui ca în Cristos să locuiască toată plinătatea, în sensul ca El să aibă toată autoritatea — nu doar autoritatea asupra omului, ci asupra tuturor lucrurilor — atât cereşti cât şi pământeşti. A fost plăcerea Tatălui, iniţial, ca prin El să împace toate lucrurile cu Sine. Omul a fost în dezarmonie cu Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu a fost ca Cristos să aducă pe om în armonie cu Dumnezeu. Iar aceşti îngeri căzuţi au fost în dezarmonie cu Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu a fost ca şi ei să fie aduşi la armonie. Tot ce a fost în dezordine trebuia să fie adus în ordine. Iehova i-a încredinţat lui Cristos toate, pentru a fi puse în ordine, aşa cum un Rege ar putea spune Secretarului său de Stat sau Generalului său: „Să te ocupi de toată treaba, înlăturând toată revolta oriunde s-ar găsi; să nu rămână nici o răzvrătire; adu totul în supunere aşa încât să fie pace şi ordine în tot domeniul meu”. Tot aşa, Tatăl zice Domnului Isus, ca reprezentantul Său, să pună în ordine totul, cu privire la lucrurile pământeşti şi la lucrurile cereşti.

Această lucrare de împăcare a fost făcută posibilă numai „prin sângele crucii Lui”; nu că sângele crucii Lui a fost necesar pentru efectuarea acestei întregi împăcări, ci sângele crucii Lui a fost necesar în ceea ce-L priveşte pe El; numai dovedindu-Se credincios până la moarte, moarte de cruce; numai prin astfel de manifestare a credincioşiei se putea hotărî ca Domnul nostru să fie cel potrivit pentru a îndeplini toate aceste lucruri. Aşa că sângele crucii şi-a avut efectul nu numai asupra omenirii, ci primul efect a fost asupra Domnului Isus însuşi, pentru că El a primit prima binecuvântare din sângele crucii Lui.

O altă binecuvântare din sângele crucii a fost atribuirea lui Bisericii, casei credinţei, ca să le dea posibilitatea să devină împreună jertifitori cu El prin participarea la suferinţele Lui; iar a treia binecuvântare din acest sânge va fi în ce priveşte lumea în timpul Veacului Milenar. Şi prin aceasta înălţarea Lui este ceea ce îi dă autoritatea legitimă în Planul lui Dumnezeu să fie Cel care să execute scopurile lui Dumnezeu în timpul Veacului Milenar. Acesta este Cel care va fi binecuvântătorul îngerilor şi al oamenilor; El va avea control deplin asupra lucrurilor atât din cer cât şi de pe pământ.