„Ca să vi se întărească inimile”

„Şi pe voi Domnul să vă îmbogăţească şi să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi faţă de voi, ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la [în] venirea [parousia] Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi.” 1 Tes. 3:12, 13.

R4662 W. T. 15 august 1910 (pag. 259-262)

Aceste cuvinte nu sunt adresate păcătoşilor ci sfinţilor. Apostolul nu-i îndeamnă pe cei care nu au Spiritul lui Cristos, spiritul iubirii, şi care, de aceea, nu sunt ai Lui; ci pe cei care deja au fost concepuţi de Spiritul sfânt al iubirii. Creşterea în iubire înseamnă că iubirea a ajuns deja să stăpânească în inimă, în minte, prin care progresează, cucereşte şi aduce în supunere toate gândurile şi comportamentul din viaţă. Şi acest gând, că iubirea trebuie să crească în inimile poporului lui Dumnezeu, este în deplin acord cu mărturia generală a Scripturilor, că trebuie să creştem în har, în cunoştinţă şi în iubire; apropiindu-ne tot mai mult, ajungând şi menţinând „ţinta” pe care Dumnezeu a pus-o înaintea noastră ca standard al caracterului, pentru care Lui îi va plăcea să acorde premiul la timpul cuvenit. Este ca şi cum o cisternă s-ar umple tot mai mult cu apă curată din izvoare ascunse, până când, umplându-se tot mai mult, dă pe deasupra din abundenţa ei. Astfel trebuie ca poporul Domnului să crească în iubire în mod continuu, până când iubirea abundă sau se revarsă în toate gândurile, cuvintele şi conduita vieţii; aducând binecuvântări nu doar pentru propria lor împrospătare şi pentru împrospătarea tuturor cu care vin în contact, ci şi având un efect spre slava şi lauda lui Dumnezeu de la care vine această binecuvântare.

Apostolul aminteşte doar de iubirea îmbelşugată faţă de fraţi şi faţă de toţi, dar aceasta presupune o iubire care, mai întâi de toate, I se cuvine lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Nici nu trebuie să ne aşteptăm ca vreun om să‑şi iubească semenul în măsura arătată, decât dacă el a învăţat mai întâi să‑L iubească pe Creatorul său, să fie învăţat de El, şi să fi devenit într‑o anumită măsură o copie a Fiului Său iubit. Aceasta este în deplin acord cu declaraţia Domnului despre întreaga semnificaţie a Legii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul [fiinţa] tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta şi [apoi] pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Nimeni nu poate iubi pe aproapele său în acest sens scriptural până când mai întâi Îl iubeşte pe Dumnezeul său în asemenea măsură încât nu numai este dispus, ci este nerăbdător să facă acele lucruri care sunt plăcute în ochii Lui; pentru că Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu. 1 Ioan 4:16.

Un motiv pentru care iubirea nu creşte mai repede şi nu este în toate mai bogată în poporul lui Dumnezeu, este pentru că atât de mulţi dintre ei au fost orbiţi de către Adversar faţă de adevăratul caracter al lui Dumnezeu, şi sub denaturările caracterului Său n-au fost în stare să-L adore şi să-L iubească în spirit şi în adevăr. Mulţumim lui Dumnezeu pentru lumina cunoaşterii Lui care acum risipeşte întunericul şi le permite copiilor Săi să-L vadă în adevărata Lui lumină, în gloriosul Său caracter! Mulţumim lui Dumnezeu, ochii înţelegerii noastre au fost deschişi aşa încât acum putem vedea dincolo de înşelările Adversarului! Apoc. 20:3.

Cuvintele apostolului, „cum facem şi noi faţă de voi”, sunt pline de însemnătate şi forţă. Pavel şi asociaţii lui nu învăţau o Evanghelie pe care ei nu o apreciau şi nu o practicau; chiar din contră, ei exemplificau în cursul vieţii zilnice chiar această iubire bogată, care, revărsându-se, îi conducea spre jertfirea propriilor lor interese şi drepturi şi privilegii de dragul poporului Domnului de pretutindeni. Ei îşi dădeau viaţa pentru fraţi — zilnic, ceas de ceas; ei jertfeau pentru alţii ocazii şi privilegii în ceea ce privea viaţa lor pământească, plăcerile pământeşti etc. De aceea, ei îndeamnă cu forţă specială pe tovarăşii lor creştini să îi urmeze pe aceeaşi cale a jertfirii de sine, a ascultării iubitoare, ca unii care Îl imită pe Isus. Şi tot aşa trebuie să fie cu toţi cei care îi îndeamnă pe alţii să umble pe calea dreptăţii şi iubirii: Pentru ca ale lor cuvinte să aibă forţă şi însemnătate, ei trebuie să le exemplifice în propria lor viaţă. Când arată spre „ţinta” iubirii perfecte, ei trebuie să fie aproape de acea ţintă în viaţa lor zilnică, şi în mod sigur să o aibă în inima lor, în voinţa lor, în intenţia lor. Deci, fie că ocupă un loc la amvon, fie că îndeamnă pe alţii doar prin influenţa din viaţa lor zilnică, ei sunt epistole vii citite şi cunoscute de toţi oamenii cu care vin în contact. Întunericul poate să-i urască şi să zică tot felul de rele împotriva lor pe nedrept, totuşi trebuie „să recunoască faptul că au fost cu Isus” şi au învăţat de la El; că au acelaşi spirit, aceeaşi dispoziţie a inimii, oricât de deformată ar putea fi dispoziţia lor naturală.

Cum să creştem şi să ne îmbogăţim

în iubire

Ah, zice unul, doresc să cresc în iubire şi să o revărs către alţii de mai mulţi ani; dar nu ştiu cum să o cultiv. Ce să fac ca să pot avea această iubire care se revarsă? Apostolul răspunde la această întrebare sugerând — că nu este ceea ce noi putem face, ci ceea ce poate Domnul să facă în noi şi pentru noi. Cuvintele lui sunt: „Domnul să vă îmbogăţească şi să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste”. Este lucrarea Domnului; noi de la noi putem face foarte puţin, şi cu cât învăţăm mai devreme aceasta cu atât mai bine. Izvoarele iubirii noastre trebuie să iasă din fântâna iubirii, harului şi adevărului — de la Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. Noi am început să primim din spiritul Său de iubire din momentul în care ne‑am consacrat Lui şi am început să trăim pentru El şi nu pentru carne. El are diferite mijloace şi căi prin care este bucuros să ne crească iubirea şi s-o facă să se îmbogăţească, şi să se reverse şi să curăţească egoismul natural împotriva căruia noi, ca toţi ceilalţi, trebuie să luptăm.

Aceste căi ale harului ne sunt reprezentate în Scripturi sub diferite imagini. O cale sau un mijloc este Cuvântul lui Dumnezeu; alta este Providenţa Divină; alta este părtăşia Corpului lui Cristos, sfinţii. Domnul foloseşte toate aceste mijloace ca să facă să ne crească iubirea şi să fie îmbelşugată. Mai întâi, Cuvântul Său, baza credinţei şi speranţelor noastre, este şi baza iubirii noastre; pentru că, dând ascultare de Cuvântul Său, gustăm şi vedem că Domnul este plin de îndurare; că Domnul este iubitor; şi în măsura în care vedem iubirea Sa manifestată şi discernem caracterul Său plin de îndurare, în aceeaşi măsură avem înaintea noastră modelul spre care trebuie să ţintim, iar iubirea serveşte ca un imbold pentru străduinţa noastră; după cum a exprimat Domnul nostru: „Voi fiţi deci desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”. El este modelul şi noi trebuie să copiem acel model pe cât este posibil în viaţa noastră zilnică; dar în special trebuie să-l avem ca standard acceptat al voinţei, al minţii noastre.

Apostolul se referă la Cuvântul lui Dumnezeu ca la apa care ne curăţeşte de murdăriile păcatului şi egoismului, vorbind despre „curăţirea prin spălarea cu apă prin Cuvânt”, prin care Mireasa va fi curăţită şi pregătită pentru moştenire împreună cu Mirele ceresc (Efes. 5:25-27). Cuvântul Adevărului ne curăţeşte inimile prin faptul că ne arată imperfecţiunile noastre, în contrast cu perfecţiunile divine. Şi mai mult decât atât, ne încurajează prin anumite promisiuni, scopul lor fiind, după cum declară apostolul Petru, „prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”. Dacă n-ar fi fost aceste promisiuni, aceste speranţe oferite, străduinţele noastre spre o iubire crescândă şi îmbelşugată ar fi capitulat fără îndoială în faţa acestor influenţe adverse ale egoismului şi păcatului din timpul prezent; dar prin aceste promisiuni ale Cuvântului, Domnul ne provoacă să insistăm în această direcţie „spre ţintă, pentru premiu”. Providenţa Divină ne vine în ajutor la diferite timpuri, ca să ne ajute să progresăm „spre ţintă”; să ne ajute să creştem iubirea şi să o avem din belşug; pentru că, dacă din întâmplare unul care în inimă este deplin consacrat Domnului ar întârzia pe cale şi ar deveni supraîncărcat cu grijile acestei vieţi, Domnul, cu multă milă şi iubire, probabil va permite peste el necazuri sau dezastru de ceva fel ca o pedeapsă, o lecţie, un ajutor, şi astfel, după cum exprimă psalmistul, „Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie” (Psa. 23:4). Prin aceste providenţe ale lui Dumnezeu suntem adesea învăţaţi lecţii pe care nu le-am fi putut niciodată învăţa doar din instrucţiunile Cuvântului Său. Lecţiile sunt imprimate sau scoase în relief, ca să zicem aşa, pe tăbliţa inimii noastre şi ne fac un bine durabil.

O altă cale de binecuvântare şi instruire pe care Domnul a pregătit-o şi recomandat-o pentru sfinţi, şi care în mod sigur s-a dovedit o binecuvântare pentru toţi cei din casa credinţei în alergarea „spre ţintă”, este ajutorul pe care ni‑l acordă Domnul prin „fraţi”. Uneori „ce bun este un cuvânt spus la timpul potrivit” — poate fi un cuvânt de sfat, poate fi un cuvânt de dojană, poate fi un cuvânt de învăţătură. Probabil este numai mărturia vieţii zilnice a fraţilor, când îi vedem îndurând răbdător greul ca buni ostaşi fără să murmure — luând cu bucurie, cu mulţumire, cu credinţă, cu încredere, toate lucrurile pe care le permite providenţa divină, asiguraţi fiind că toate acestea produc binecuvântări viitoare. Deşi acest canal de binecuvântare ar putea să pară la început a fi de la fraţi, totuşi suntem siguri că este de la Domnul, deşi prin fraţi. Este din cauză că fraţii care dau acest ajutor pe cale sunt fraţi care ei înşişi primesc ajutor de la Domnul; şi aşa a fost de la primul până la ultimul; fratele Bătrân şi toţi fraţii, pe măsură ce devin membri avansaţi ai Corpului lui Cristos, ajută cu bucurie chiar până la a-şi da viaţa pentru fraţi, şi aceasta toată este lucrarea lui Dumnezeu — efectul spiritului Său. Prin toate aceste mijloace diferite, Dumnezeu lucrează în noi să vrem şi lucrează în noi să facem buna Sa plăcere — să creştem şi să avem iubire îmbelşugată.

Dar cine sunt aceşti „voi” la care se referă apostolul? Înseamnă aceasta că Dumnezeu face ca toţi oamenii să crească şi să aibă iubire îmbelşugată? Desigur că nu. Marea majoritate a oamenilor nu au cunoştinţă despre iubirea lui Dumnezeu la care se face referire aici. Cel mai mult ei pot cunoaşte doar iubirea naturală, şi adesea doar foarte puţin din ea. Când apostolul spune, „Domnul să vă îmbogăţească şi să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste”, el se referă la Biserică; nu la membrii nominali ai Bisericii, ci la membrii adevăratei Biserici, „ale căror nume sunt scrise în ceruri”; cei care se încred în sângele preţios al lui Cristos şi au făcut o deplină consacrare Domnului şi au fost concepuţi din nou de Spiritul sfânt al iubirii. La aceştia, şi doar la aceştia, se face referire. Atâta timp cât vom continua să fim în şi din această clasă, vom fi supuşi disciplinării şi instruirii Tatălui, căci „Care este fiul pe care nu‑l disciplinează Tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare ... sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii”.

Noi acum ne alăturăm Bisericii

— Corpul lui Cristos — de probă

Aceste corecţii, providenţe, disciplinări, instruiri în cuvântul dreptăţii, şi aceste ajutorări prin fraţi, vor fi ale noastre atâta timp cât suntem membri ai Corpului lui Cristos; şi aici trebuie să facem deosebire între Corpul lui Cristos în starea embrionară din viaţa prezentă şi Corpul lui Cristos în starea lui desăvârşită la înviere. Noi acum intrăm în Corpul lui Cristos, Biserica, de probă; cu înţelegerea că, dacă suntem credincioşi, vom fi acceptaţi deplin şi vom fi membri ai Corpului lui Cristos în glorie; iar dacă suntem necredincioşi faţă de angajamentele noastre, de legămintele noastre, nu putem fi membri ai acelei Biserici glorificate. Suntem elevi în Şcoala lui Cristos şi este necesar să continuăm să învăţăm toate lecţiile stabilite de Tatăl, altfel nu ni se va permite niciodată să absolvim — să intrăm în toate răsplăţile pe care El le-a promis acelora care vor ajunge la asemănarea de caracter cu Fiul Său iubit.

De aceea suntem îndemnaţi să facem ca iubirea noastră să crească până când ea va fi îmbelşugată în inimile noastre. Oricine refuză să crească în iubire şi s-o lase să fie îmbelşugată, va fi în mod necesar îndepărtat din acest Corp al lui Cristos, oricare ar putea fi partea lui. După cum explică Domnul în pilda Viţei şi a mlădiţelor: orice mlădiţă, orice membru individual al lui Cristos care aduce roadă, roada spiritului iubirii — va fi curăţată de Tatăl ca să aducă şi mai multă din acest roadă preţioasă; şi orice mlădiţă care nu aduce roada iubirii într‑o perioadă de timp rezonabilă, va fi tăiată şi nu va mai fi recunoscută ca mlădiţă din Vie, ca membru al Corpului, şi nu va avea ocazie să participe în gloriile celor care îşi întăresc chemarea şi alegerea.

De aceea este foarte important ca nu numai să devenim membri ai acestei clase care este numită aici „voi”, ci şi să continuăm să fim din această clasă şi să ne menţinem poziţia prin credincioşie şi progres sub conducerea şi instruirea Domnului. Trebuie să ne amintim că partea noastră în lucrare este să ne predăm deplin pe noi înşine, voinţa noastră; şi să lăsăm pe Domnul să lucreze în noi ca să voim şi să facem buna Sa plăcere. Predarea voinţei nu înseamnă amorţeală sau indiferenţă, ci fixarea energiilor noastre în acord cu direcţia pe care Domnul nostru ne-o va da din când în când prin Cuvântul Său, prin fraţi şi prin providenţele Sale, care ne vor modela calea. Nu trebuie să ne îngrijorăm că Domnul ar putea să uite să ne dea lecţiile şi experienţele necesare care să ne ducă mai departe şi să facă să ne îmbogăţim în iubire. Tot ce trebuie noi să facem este să ne amintim că El este credincios, şi să căutăm har şi putere pentru a umbla pe calea Sa, aşa cum o vom vedea arătată prin providenţa şi Cuvântul Său, pas cu pas. „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”.

Scopul şi necesitatea unei astfel de dezvoltări

Apostolul ne spune în textul nostru de ce este necesar să facem progres. Este „ca să”, sau cu scopul în minte, ca inimile noastre să fie stabilite, fixate, bazate, înrădăcinate în sfinţenie. Din punct de vedere Divin nu este suficient să învăţăm ceva despre iubire şi să simţim că iubirea ne mişcă inimile, şi că vom avea ocazional simţăminte generoase; ceea ce caută Domnul este „un popor deosebit”, „o preoţime împărătească”, pe deplin stabilită, fixată ferm în iubirea faţă de dreptate — aşa încât toată nelegiuirea, tot păcatul, toată nedreptatea va fi o urâciune pentru ei. Nu numai că nu vor iubi nelegiuirea, ci, aşa cum declară Scripturile, vor urî nelegiuirea. Şi oricine iubeşte într-adevăr dreptatea trebuie în aceeaşi măsură să urască nelegiuirea. Dar acesta este numai rezultatul unui caracter fixat, şi sunt necesare timp şi experienţă şi multe lecţii din Cuvântul lui Dumnezeu şi din cartea experienţei înainte ca acest caracter să devină atât de stabilit, atât de cristalizat, încât să fie fixat şi neclintit în loialitatea lui faţă de dreptate. Din acest motiv, Domnul a pus limite căii poporului Său în acest Veac Evanghelic, şi a făcut calea vieţii, calea spre Împărăţie, o cale „îngustă”, plină de dificultăţi, plină de încercări, care devin probe şi îi cern pe aceia care nu dezvoltă caracterul pe care Domnul îl aprobă şi pentru care El promite o parte cu Cristos în Împărăţia Sa.

Unii ar putea spune: Vai! Dacă standardul caracterului este atât de înalt, aşa încât să fie fără prihană înaintea lui Dumnezeu care este perfect, cum pot eu spera vreodată să-l ating? Şi toţi am putea spune la fel dacă standardul perfect ar fi un standard pentru carne; căci cu toţii am aflat, ca şi apostolul, că „nimic bun [perfect] nu locuieşte în mine”; şi avem Cuvântul inspirat la aceasta, că „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”. Aşadar, putem fi liniştiţi că Dumnezeu nu caută să găsească în cineva perfecţiunea cărnii, şi dacă ar căuta acest lucru nu l-ar găsi. Apostolul nu învaţă un lucru atât de nerezonabil sau imposibil, ci ceva chiar rezonabil, şi anume, aşa cum spune, ca inimile noastre să poată fi stabilite, fixate în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru. O, da! A avea o inimă (voinţă — motiv — intenţie) fără vină este un lucru foarte diferit de a avea un trup fără vină. Inima, care înseamnă voinţa, intenţia, dorinţa, reprezintă „noua creatură”. Carnea înseamnă ea însăşi. În imperfecţiunea lui şi în cei şase mii de ani de degradare ca rob şi slujitor al păcatului, trupul a devenit atât de imperfect încât este imposibil să-l facem să slujească legii lui Dumnezeu în mod perfect; este imposibil să-l facem să se supună fără vină tuturor dorinţelor bune ale inimilor noastre consacrate. Noua creatură, noua minte este cea care trebuie să atingă acest stadiu de dezvoltare unde să fie fără vină înaintea Tatălui.

Nu numai că ajungerea la aceasta este posibilă, dar nu putem concepe că ar fi acceptabilă pentru Dumnezeu nicio altă stare, în armonie cu chemarea noastră. El ne-a chemat să fim Biserica Lui, Preoţimea Lui Împărătească, pentru ca El să ne poată potrivi şi pregăti pentru marea lucrare de binecuvântare a tuturor familiilor pământului ca membri ai Corpului lui Cristos, altfel numiţi Mireasa, chemaţi la asociere cu Mirele ceresc în timpul Împărăţiei Sale Milenare. Desigur că Dumnezeu nu putea cere mai puţin decât ca inimile, intenţiile noastre, să fie în acord cu principiile dreptăţii şi ca aceste principii să ne stăpânească viaţa zilnică în măsura capacităţii noastre; şi astfel să căutăm să îndepărtăm toate întinăciunile cărnii şi ale spiritului şi să desăvârşim sfinţirea în reverenţă faţă de Domnul (2 Cor. 7:1). Ceva mai puţin decât această dorinţă şi străduinţă bună nu poate fi acceptat în ochii lui Dumnezeu; fără de acestea nu putem spera să fim din Biserica aleasă şi în final acceptată. Dar cât de rezonabil este acest aranjament! Cât de bucuroşi acceptăm noi voinţa Divină! Cât de serios dorim să scăpăm de fiecare imperfecţiune şi neajuns al cărnii, ca probarea noilor noastre minţi să se împlinească prin stabilirea lor deplină în dreptate! Cât de mult aşteptăm să primim noile corpuri, promise nouă prin „întâia înviere” — corpuri în care mintea nouă să poată înfăptui pefect, fără piedici, fără restricţii, şi să slăvească pe Dumnezeu în mod perfect în fiecare faptă şi cuvânt, precum şi în inimile şi intenţiile noastre! Acest lucru este acceptabil pentru Dumnezeu. El îl socoteşte, prin meritul lui Cristos, ca şi cum am fi absolut perfecţi în cuvânt şi faptă din moment ce o asemenea stare este dorinţa inimii, a voinţei noastre; El aşteaptă numai până când acest caracter este fixat, permanent.

Ca să putem fi stabiliţi — fixaţi — în prezenţa Domnului nostru

Ne dăm seama că această lecţie este actuală, în sensul că în timp ce a fost aplicabilă la poporul Domnului de-a lungul acestui întreg Veac Evanghelic, ea ne este în special aplicabilă nouă care trăim acum în timpul „secerişului”, în timpul prezenţei Fiului Omului. Căci, remarcaţi cuvintele apostolului din textul nostru, că toată această dezvoltare în spiritul iubirii este cu scopul de a fi stabiliţi, fixaţi, „la prezenţa [parousia] Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi”. Noi ne aflăm acum în timpul prezenţei Lui, şi este de datoria noastră să ne întrebăm cu grijă inimile, în ce măsură suntem stabiliţi în dreptate, în iubirea pentru dreptate, sau, în ce măsură loialitatea noastră faţă de dreptate este încă instabilă — se clatină.

Putem fi siguri că toţi cei care nu ajung repede la această stare de stabilitate în dreptate vor fi probaţi, cernuţi şi respinşi; pentru că timpul pentru completarea Corpului lui Cristos este aproape. Apostolul întreabă: „Cine poate să stea în picioare?” Aceasta este întrebarea: Cine va fi atât de amănunţit stabilit în iubire încât încercările şi probele, necesare pentru a-l dovedi astfel, vor fi trecute cu succes? În conformitate cu aceasta, nu trebuie să ne mirăm dacă acum sunt permise să vină diferite încercări speciale, grele şi rapide — încercări care vor proba şi dovedi loialitatea noastră faţă de Domnul şi faţă de principiile iubirii. Totuşi nu trebuie să ne descurajăm la acest gând al încercării, ci să ne amintim că Acela care a început lucrarea bună în inimile noastre, a început-o pe când eram încă păcătoşi, prin darea preţului de răscumpărare pentru noi; că, dacă El ne-a iubit atât de mult atunci, pe când eram încă păcătoşi, ne iubeşte cu mult mai mult acum că am acceptat harul Său şi suntem îndreptăţiţi de orice păcat prin credinţă în sângele Său, şi căutăm să umblăm în urmele Sale. Şi toţi cei care au această dorinţă de a primi lecţiile Domnului, să profite de ele şi să devină tot mai mult asemenea lui Isus — toţi aceştia au asigurarea că aceasta se întâmplă nu prin puterea lor, ci prin puterea Domnului; şi că dacă ei I se supun, El va desăvârşi în ei spiritul Său de iubire, dreptate şi sfinţenie; ca ei să poată avea „parte de moştenirea sfinţilor în lumină”.