Păcatele purtate de ţapul de trimis

„Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel să fie pus viu înaintea Domnului

ca să facă ispăşire pe el.” Lev. 16:10

R4651 W. T. 15 iulie 1910 (pag. 235-236)

Nu putem înţelege pe deplin metoda prin care sunt ţinute evidenţele Dreptăţii, dar se pare că uciderea, luarea vieţii, este una din cele mai serioase crime din punct de vedere Divin, fie că această ucidere este în sens real sau numai ură faţă de altul, ceea ce Domnul numeşte a fi uciderea inimii. El declară că „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El”. Aceasta înseamnă că El ia notă în mod special de moartea lor. De-a lungul perioadei care a precedat prima venire a Domnului nostru a fost vărsat sânge drept, de la Abel la Zaharia.

În ceea ce îl priveşte pe Cain, el a fost vinovat de moartea fratelui său, vinovat de sângele fratelui său; alţii care au ucis oameni drepţi, aprobaţi de Dumnezeu, au fost consideraţi vinovaţi de moartea acestora; iar cei care au ucis pe Isus au fost consideraţi vinovaţi de sângele lui Cristos. Dumnezeu Îşi propune ca prin meritul lui Isus să aibă loc o iertare generală a întregului păcat adamic; dar există o măsură de păcat care este dincolo de orice s‑ar putea considera în mod potrivit a fi rezultat din slăbiciunea adamică, şi pentru care există o măsură de responsabilitate.

STRIGĂTUL dreptĂţii după răzbunare

Potrivit Scripturilor, sângele lui Abel „a strigat” din pământ către Domnul. Cu alte cuvinte, Dreptatea a strigat după răzbunare. Meritul morţii lui Cristos, care va fi în cele din urmă aplicat ca preţul de răscumpărare pentru păcatele lumii, ar părea că nu acoperă asemenea încălcări în totalitate. Ar acoperi acea parte care aparţine slăbiciunii sau moştenirii adamice, dar o anumită parte n-ar fi acoperită. De aceea putem presupune că va continua să rămână o anumită obligaţie asupra acelor persoane care au comis omoruri, şi li se va cuveni o răzbunare mai mare sau mai mică datorită comiterii răului sau fărădelegii. Dar, deoarece unii trebuiau să sufere, se pare că Domnul a intenţionat să permită o anumită ştergere a acestui cont al crimei, ca să zicem aşa, care avea să vină peste evrei la sfârşitul Veacului Iudeu. Din moment ce la sfârşitul Veacului lor ei urmau să aibă oricum un mare timp de strâmtorare, El Şi-a propus să permită ca această suferinţă în plus să vină peste ei, chiar şi peste mulţi care au fost nevinovaţi.

Se pare că El a permis această pedeapsă a celor nevinovaţi ca să echilibreze într-o măsură contul Dreptăţii împotriva celor care au comis crime deosebite etc., şi în această lumină am înţelege noi declaraţia, „Să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel, cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între templu şi altar”(Mat.23:35). Aceasta a fost „mânia” ... pentru că „au umplut măsura păcatelor lor”, care a venit peste Ierusalim, şi aceasta pare să fi echilibrat balanţa în ceea ce priveşte trecutul. Acolo s-a făcut un nou început, după cum începea şi o nouă dispensaţie. Apoi au intrat în scenă Preoţimea Antitipică şi Leviţii Antitipici, iar de-a lungul acestui Veac Evanghelic, Domnul de asemenea a luat notă de moartea întregului Său popor consacrat. Dacă cineva este vinovat de moartea unuia dintre sfinţii Domnului, a consacraţilor, acela se pune sub o obligaţie şi o responsabilitate specială. Pare că există o acuzaţie specială din partea Dreptăţii împotriva oricui este vinovat sau răspunzător de moartea sau persecuţia sfinţilor Săi. Există o sugestie în această direcţie (Apoc. 6:9, 10), unde sufletele celor cărora li s-a tăiat capul pentru mărturia lui Isus şi pentru mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu se spune că strigă: „Până când, Stăpâne ... nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe pământ?” Aceasta pare să ilustreze în mod simbolic, nu strigarea cuiva, pentru că aceste persoane erau moarte şi nu aveau nici cunoştinţă şi nici nu erau conştiente deloc — „morţii nu ştiu nimic” — ci dreptatea era cea care striga, ca şi în cazul lui Abel după ce a fost mort. Aceştia n-au avut nimic de-a face cu strigarea sângelui lor. Acesta era glasul Dreptăţii.

Faptul că a existat o clasă destul de mare de felul acesta de-a lungul acestui Veac Evanghelic de mai bine de 1800 de ani, toţi vor fi de acord fără rezerve. Mulţi au suferit pentru cauza Dreptăţii, pentru numele Domnului; şi se pare că Domnul intenţionează ca la sfârşitul acestui Veac să facă ceea ce a făcut la sfârşitul Veacului Iudeu — să facă o însumare sau o socoteală, ca să zicem aşa, şi o mulţumire a Dreptăţii. Aceasta nu este mulţumirea Dreptăţii pe care o va face Isus cu meritul propriului Său sânge, mulţumind toate pretenţiile care intră sub condamnarea şi slăbiciunea adamică, ci o mulţumire a Dreptăţii în privinţa acestor încălcări speciale împotriva „corpului lui Cristos, care este Biserica” — „Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare decât să facă pe unul din aceşti micuţi să se poticnească”.

Ce fel de împăcare va fi efectuată de Marea Mulţime

La sfârşitul acestui veac va exista o clasă, pe care noi o numim Marea Mulţime, care trebuie să moară, pentru că legământul lor a fost că aşa vor face. Pe această condiţie au primit ei conceperea cu Spirit sfânt. Prin urmare, dacă Dumnezeu va completa în ei această lucrare a harului dându-le o natură spirituală, atunci trebuie să aibă loc moartea cărnii. Nu există alternativă; nu există scăpare; şi din moment ce n-au realizat sacrificiul în sens deplin, n‑au înaintat cu zel şi bucurie, care se cer de la cei care sunt urmaşi în urmele lui Isus, ei sunt separaţi de clasa Turmei Mici; dar în loc să fie aruncaţi în Moartea a Doua, le este permis să-şi completeze moartea. Şi deoarece moartea lor nu este aplicată aşa cum este moartea membrilor Corpului lui Cristos — în sens jertfitor, aşa cum a fost intenţionat la început — aranjamentul pare să fie ca aceştia să meargă în moarte într‑un fel înlocuitor, ca o compensare pentru unele încălcări ale acelora care i-au tratat brutal pe membrii Corpului lui Cristos de-a lungul veacului. Şi astfel balanţa Dreptăţii va fi în parte echilibrată prin aceştia şi într-o anumită măsură, prin urmare, le va fi acordată o uşurare corespunzătoare, am putea spune, celor care au comis omoruri în trecut.

De exemplu, cuvintele îngerului către Daniel (Dan. 12:2) sugerează că atunci când Nero va veni la înviere, el va veni spre ruşine şi dispreţ durabil. Toţi vor şti despre detaliile vieţii acestui om; va fi o carte deschisă pentru întreaga lume. Oamenii vor spune: „Acela este Nero! Uite-l!” Va fi o greutate teribilă să fie privit astfel ca ucigaşul propriei mame şi ucigaşul a sute dintre sfinţii Domnului; iar ruşinea şi dispreţul pentru el vor continua până când se va ridica din acea stare de degradare şi va arăta prin reformarea caracterului că este un om complet schimbat. Dar va exista o mare responsabilitate pentru Nero din cauza morţii acelor sfinţi ai Domnului; ne-am putea gândi că aceasta aproape ar exclude orice posibilitate de a beneficia de milă din partea lui Dumnezeu. Dacă moartea unui sfânt ar aduce o pedeapsă, moartea multor sfinţi am gândi că ar aduce în mod potrivit multă pedeapsă. De aceea, am putea presupune că el va avea multă ruşine şi dispreţ; dar totuşi, meritul morţii lui Cristos se va aplica şi pentru Nero la fel ca şi pentru restul omenirii.

Probabil că în lume au trăit mulţi oameni care n‑au avut minţi şi inimi mai bune decât ale lui Nero, dar care n‑au avut aceleaşi ocazii să-şi manifeste aceste înclinaţii rele. Probabil au fost mulţi cărora le‑ar fi plăcut să ucidă, dar deoarece nu erau împăraţi, erau supuşi legii şi pedepsei, şi prin aceasta au fost împiedicaţi. De aceea nu suntem competenţi să judecăm cât de răspunzător a fost Nero pentru tot cursul său, sau cu cât a fost mai vinovat el decât alţii din rasa noastră.

Suferinţa şi moartea Marii Mulţimi, aşa cum am văzut, este necesară, iar aplicarea acestei suferinţe şi morţi într-un fel înlocuitor pentru încălcările speciale împotriva „Corpului lui Cristos” pare să fie o prevedere deosebită din partea Domnului. În acest fel, „sufletele de sub altar” şi sângele lor strigă după răzbunare; şi în acest fel răzbunarea va fi împlinită. Strigătul Dreptăţii va fi mulţumit prin moartea acestor persoane nevinovate din clasa Marii Mulţimi în timpul de strâmtorare. Moartea victimelor lui Nero va fi compensată, presupunem, de către cei care suferă nevinovaţi. În această privinţă, balanţa Dreptăţii va fi echilibrată.