RAPORTUL TURNEULUI ÎN STRĂINĂTATE

AL FRATELUI RUSSELL

PARTEA III

R 4638 W. T. 1 iulie 1910 (pag. 211-217)

DUMINICĂ dimineaţa, 15 mai, ne-am întâlnit cu prietenii londonezi la ceea ce este cunoscut sub numele de „Tabernacolul Whitfield”. Construcţia actuală a fost făcută pe locul unde se afla iniţial Tabernacolul Whitfield, iar ceea ce se cunoaşte a fi vechiul amvon al lui Whitfield [construit de George Whitfield, predicator metodist, 1741 — n.t.] se află acolo. L‑am ocupat cu ocazia menţionată şi am discutat cu prietenii Bisericii din Londra. Textul nostru a fost: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” Am subliniat faptul că nu trebuie să fim adunaţi la învăţători umani, nici în secte, nici în partide şi confesiuni. Adunarea noastră şi ajutorul dat altora este în calitate de membri ai Trupului lui Cristos, Biserica Dumnezeului celui viu ale căror nume sunt scrise în ceruri. Numai sfinţii urmează să fie adunaţi. Alţii pot fi atraşi într-o oarecare măsură şi pot să rămână o vreme în părtăşie cu fraţii, cu Adevărul şi cu Domnul; dar în cele din urmă persecuţia sau ambiţia, sau altceva, îi va separa de Domnul şi de cei ce sunt în armonie cu El, pe toţi cei care nu sunt sfinţi, evlavioşi, deplin consacraţi.

Am accentuat în mod deosebit că toţi cei atraşi şi chemaţi în mod potrivit şi uniţi cu Domnul vor veni în această părtăşie „prin sacrificiu”. Nu numai Jertfa lui Cristos va fi baza acceptării lor de către Dumnezeu, ci ei înşişi vor intra în relaţie de legământ cu Dumnezeu, prin jertfă. Am arătat că această relaţie de legământ a început de când s-au întors de la păcat şi L‑au căutat pe Domnul. Ne-am străduit, de asemenea, să subliniem că îndreptăţirea la viaţă nu a putut fi obţinută decât după jertfa şi înălţarea la cer a lui Cristos. Am observat faptul că cei chemaţi în acest veac sunt numai cei care doresc părtăşia cu Dumnezeu până la gradul de a fi dispuşi să renunţe şi să sacrifice interesele, scopurile, ambiţiile şi speranţele pământeşti, pentru a fi împreună cu Cristos, părtaşi la lucrurile cereşti. I-am îndemnat pe toţi prin cuvintele apostolului, să-şi întărească chemarea şi alegerea — să-şi „prezinte trupurile lor ca jertfe vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu”. Am avut o adunare foarte plăcută şi la sfârşit ne‑am salutat cu mulţi prieteni. Au fost prezenţi aproximativ o mie, şi au reprezentat nu doar oraşul Londra şi suburbiile lui, ci mulţi din cei prezenţi erau de la o distanţă considerabilă, din Manchester, Bristol, Glasgow etc.

După-amiază, fratele John Edgar, M.D., din Glasgow, a vorbit prietenilor la Tabernacol despre „Unitatea noastră în Cristos”. Nu am putut avea plăcerea să-l ascultăm, dar am înţeles de la alţii că a fost un discurs foarte serios şi de folos.

CINCIZECIMEA TÂRZIE

Întâlnirea de seară a avut loc în renumita sală „Royal Albert”. Prezenţa a fost estimată la şase mii. A fost un public extrem de inteligent; cu mult peste medie în privinţa aceasta, şi a vârstei şi a aspectului religios. S-a acordat atenţie excepţională, subiectul nostru fiind „Cincizecimea târzie”. Ne-am străduit să arătăm că Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor vor fi Cincizecimea Târzie, când Dumnezeu Îşi va revărsa spiritul peste toată carnea. Dar nu trebuie să dăm discursul în detaliu, deoarece prin intermediul ziarelor este deja în mâinile celor care îl doresc.

Luni au avut loc câteva botezuri la două baptisterii diferite; nu am aflat numărul celor care astfel au făcut simbolul. După-amiază am avut o Adunare de Întrebări la Tabernacol. Au fost prezenţi aproximativ 800. Întrebările puse au dovedit un studiu atent din partea prietenilor şi avem încredere că răspunsurile le-au fost de ajutor. Multe dintre întrebări au fost în legătură cu subiectele care în ultima vreme au fost atât de interesante pentru noi — cu privire la Avocat, Mijlocitor, Preţul de Răscumpărare, vitalizarea Îndreptăţirii noastre etc.

Serviciul nostru de seară, care a început la ora 6:30, a fost o Masă de Dragoste — una dintre cele mai plăcute la care am participat vreodată. Am ţinut un discurs, luând ca subiect un mic suvenir, pe care l-am oferit tuturor participanţilor la convenţie. De fapt, am făcut astfel de cadouri la toate convenţiile ţinute în timpul turneului nostru, aşa cum am făcut deja în America şi ne aşteptăm să continuăm această practică tot anul. Suvenirul nu este de mare valoare în sine, şi totuşi este de nepreţuit; nu este de vânzare şi este dat în acest fel numai ca suvenir de la Convenţie. Este un semn de carte făcut din celuloid subţire în formă de inimă. Pe o parte este o cunună de nu‑mă‑uita, care sugerează că aceste convenţii şi subiectele discutate acolo, şi toţi prietenii dragi întâlniţi acolo în părtăşie, nu vor fi uitaţi timp îndelungat. În mijlocul inimii de nu-mă‑uita este textul: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” Aceste cuvinte frumoase trebuie să fie fixate în memorie şi să aibă o influenţă mare asupra noastră, încurajându-ne la părtăşie cu Tatăl, cu Domnul Isus şi unul cu altul. Ele trebuie să ne amintească de făgăduinţele nespus de de mari şi preţioase ale Cuvântului Domnului, şi de gloriile păstrate pentru cei care Îl iubesc şi care îşi dovedesc dragostea printr‑un zel potrivit, şi astfel arată că sunt asemănări ale Mântuitorului lor.

Pe cealaltă parte a semnului de carte, în interiorul inimii este o viţă de vie în centru, care se întinde în jurul vârfului inimii, cu ciorchini de struguri mai mari şi mai mici. Aceasta ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru: „Eu sunt viţa şi voi sunteţi mlădiţele. În aceasta Tatăl Meu este preamărit să aduceţi roadă multă” — roada Duhului. În centrul inimii este o imagine medalion cu Domnul nostru, cam de dimensiunea unei unghii. Conform tradiţiei, este cea mai veche imagine a Învăţătorului. Cu ceva timp în urmă, s-a găsit la Constantinopol printre obiectele împăraţilor o piatră de smarald. În ea era gravată intalie o imagine a lui Isus. Conform tradiţiei această piatră a fost executată pe vremea lui Tiberiu Cezar şi i-a fost trimisă lui în dar. Indiferent dacă această legendă este adevărată sau nu, aceasta este probabil cea mai veche imagine din lume a Domnului nostru. Mai târziu imaginea intalie a fost prezentată colecţiei papale de la Roma, şi ceea ce am reprodus noi este o fotografie a acesteia. Am detaliat acest fragment de istorie, dându-ne seama că va spori valoarea amintirii în mintea tuturor celor care Îl iubesc pe Domnul şi care tânjesc să-I vadă faţa, nu în trup, ci, după cum explică Apostolul, când vom fi „schimbaţi”, vom fi ca El şi Îl vom vedea aşa cum este — mai degrabă decât cum a fost.

PĂZEŞTE-ŢI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE este de păzit

Sub poza cu Isus se află textul: „Păzeşte‑ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”. Acest text ne-am străduit să-l subliniem în mod special ca fiind marea lecţie a vieţii noastre. Am arătat că pentru toţi cei care au făcut o consacrare şi a căror consacrare a fost acceptată de Domnul, există o probă sau o decizie. Concepuţi de Spirit sfânt la natură spirituală, izvoarele sunt viaţa veşnică pe plan spiritual, sau moartea veşnică. Pentru cei care au renunţat la natura umană prin consacrare şi al căror sacrificiu a fost acceptat de Dumnezeu prin meritul Avocatului nostru, nu există nicio perspectivă de restabilire. Aceştia au primit prin credinţă o îndreptăţire la viaţă prin meritul jertfei lui Isus, şi scopul divin nu este să dea cuiva mai mult decât o singură îndreptăţire la viaţă. Prin urmare, oricine primeşte această îndreptăţire şi nu reuşeşte să o folosească pentru obţinerea vieţii veşnice, va găsi, după cum declară apostolul, că „nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate”; el şi-a avut partea în acel unic sacrificiu. Prin urmare, izvoarele vieţii sunt înaintea tuturor celor concepuţi de spirit într-un sens foarte pronunţat.

Un alt gând este că, printre cei care vor ajunge la viaţa veşnică la care sunt concepuţi de Spirit, vor exista două clase — o „Turmă Mică” de Preoţi şi o mare mulţime de Leviţi. Preoţimea trebuie să aibă viaţă spirituală pe planul cel mai înalt, natura divină, în timp ce ceilalţi învingători din Biserică trebuie să obţină viaţa ca fiinţe spirituale pe un plan inferior, ca îngerii. Prin urmare, în acest sens casa credinţei concepută de spirit are în faţă două izvoare ale vieţii. I-am îndemnat pe toţi să dăm la o parte orice greutate şi orice păcat care ne asaltează, pentru ca prin harul lui Dumnezeu să ne asigurăm chemarea şi alegerea la cea mai înaltă poziţie — la care am fost chemaţi — de a fi membri în Trupul lui Cristos — membri în Mireasa Sa — membri în Preoţimea Împărătească.

Am căutat, de asemenea, să imprimăm forţa cuvintelor: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit”. Nu trebuie să gândim că Dumnezeu ne păzeşte inimile, şi nu trebuie să ne rugăm ca El să facă pentru noi ceea ce ne porunceşte să facem noi pentru noi înşine. A ne păzi inimile înseamnă a veghea cu atenţie la loialitatea inimilor noastre faţă de Domnul, faţă de fraţii Săi, faţă de Adevărul Său — a veghea să nu ne îndepărtăm de Legământul de consacrare — să nu devenim egoişti, orgolioşi, trufaşi, lumeşti. Poziţia noastră în univers este unică. Noi nu suntem din lume, ci am ieşit din ea, sub chemarea, atragerea, invitaţia Domnului — la comoştenire cu Fiul Său.

LOIALITATEA FAŢĂ DE DUMNEZEU

ESTE PROBA

În legământul cu Domnul nostru, am fost de acord să renunţăm la drepturile şi privilegiile pământeşti şi să acceptăm din toată inima, cu bucurie, orice ar putea implica acest lucru în privinţa sacrificiului de sine şi a pierderilor pământeşti. Prin urmare, proba noastră, ca Noi Creaturi, este dacă vom menţine sau nu acest spirit de loialitate şi devotament şi sacrificiu cu fidelitate, prin tot felul de probe şi încercări. Dacă este aşa, vom fi asemănări ale dragului nostru Mântuitor, şi exact aşa cum doreşte Tatăl, vom fi cei asociaţi cu El în Împărăţia Sa de glorie şi în lucrarea viitoare. Dacă nu reuşim să ne manifestăm loialitatea, nu reuşim să ne asigurăm chemarea şi alegerea. Fiecare cedare la înclinaţiile egoiste înseamnă un pas înapoi, o respingere a legământului nostru de sacrificiu. Fiecare victorie asupra eului şi asupra păcatului şi a greşelii înseamnă un pas înainte, o manifestare a spiritului pe care Dumnezeu îl va aproba, o dovadă că suntem de felul celor care vor fi socotiţi vrednici să devină comoştenitori cu singurul Său Fiu Conceput, Răscumpărătorul nostru.

Prin urmare, am îndemnat să se acorde toată atenţia cercetării inimii, păzirii inimii. Le-am reamintit prietenilor cuvintele apostolului: „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”, şi că ne ţinem în dragostea lui Dumnezeu păzindu‑ne inimile. Le-am reamintit, de asemenea, că trebuie să ne ţinem carnea — corpurile — în stăpânire sau supuse noii minţi. Cu toate acestea, probarea noastră de către Domnul va fi în privinţa devotamentului inimii şi nu în privinţa imperfecţiunilor noastre trupeşti. El ştie dinainte că după trup nimeni nu este drept, nici măcar unul. Ceea ce caută El este inima loială, iar victoriile noastre parţiale asupra cărnii sunt pentru Domnul doar dovezi ale zelului nostru iubitor şi ale dorinţei de a fi tot ceea ce ar vrea El să fim.

După acest îndemn de despărţire, am avut o Masă de Dragoste; Bătrânii adunării din Londra s-au aliniat alături de noi pe ambele părţi. În timp ce se cântau cântări, membrii adunării în număr de aproximativ 1.100 au trecut prin faţă şi au dat mâna cu reprezentanţii Societăţii şi ai adunării din Londra. A fost un timp binecuvântat de părtăşie şi evident toţi s-au bucurat de el. Dacă au existat excepţii, nu le-am observat. Cu acest serviciu s-a încheiat Convenţia de la Cincizecime din Londra pentru 1910.

GLASGOW — DUNDEE — EDINBURGH

Expresul de noapte ne-a dus la Glasgow, marţi dimineaţa devreme — nu prea devreme, totuşi, pentru dragii noştri prieteni din Glasgow. Aproximativ treizeci şi cinci ne-au întâmpinat la gară salutându-ne cordial. Doctorul Edgar ne-a dus la el acasă, unde am fost foarte reconfortaţi, nu numai cu hrană naturală, ci şi prin părtăşia spirituală. Sala Primăriei fusese rezervată atât pentru întâlnirile de după-amiază, cât şi pentru cele de seară. După-amiază, după cum puteţi presupune, adunarea a fost doar pentru cei interesaţi, numărul fiind estimat la 375. Am fost ascultaţi cu atenţie deosebită în timp ce ne-am străduit să prezentăm ceea ce constituie relaţia de legământ cu Dumnezeu şi cum Biserica ajunge la aceasta în acest veac; şi cât de diferit va fi lumea privilegiată să o obţină în Mileniu.

Am văzut că Adam în curăţenia şi perfecţiunea sa originară a fost recunoscut de Dumnezeu ca fiu şi, prin urmare, a fost în relaţie de legământ cu El în acelaşi sens cum sunt sfinţii îngeri — în sensul de a avea părtăşie divină deplină şi asigurarea divină privind viaţa veşnică condiţionată de ascultare continuă. Am observat cum căderea a distrus acea relaţie de legământ şi l-a plasat pe Adam şi rasa lui în poziţia de străini, păcătoşi, condamnaţi la moarte de Legea divină. Am văzut cum Abel, Enoh, Avraam şi alţii, datorită credinţei şi ascultării lor, au fost readuşi în relaţie de legământ cu Dumnezeu în măsura de a avea prietenia şi părtăşia divină, dar nu în măsura de a fi readuşi la perfecţiune, la viaţă veşnică şi la poziţia de fii. Cel mult au putut fi „prieteni ai lui Dumnezeu”, şi prin aceasta au avut perspectiva unei „învieri mai bune” decât restul lumii. Am ascultat cuvintele apostolului în acest sens, asigurându-ne că, „au primit mărturie că au fost plăcuţi lui Dumnezeu”, totuşi n-au ajuns „la desăvârşire fără noi (Biserica)”; pentru că Dumnezeu a pregătit ceva mai bun pentru noi — primindu-ne, prin Cristos, în calitate de fii pe plan spiritual.

Am înţeles că această manifestare a harului divin faţă de noi nu a fost neapărat datorită evlaviei noastre mai mari, nici datorită credinţei noastre mai mari; ci pentru că trăim în „vremea îndurării”. Dumnezeu poate accepta acum pe unii ca aceştia în calitate de fii, pentru glorie şi comoştenire cu Isus, în baza faptului că El este Avocatul lor şi completează ceea ce lipseşte jertfelor lor prin atribuirea meritului Său. Astfel „ni l-a dat în cel Preaiubit” şi suntem moştenitori „la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu”. Pe de altă parte, am observat că făgăduinţele din Vechiul Testament făcute Vrednicilor din Vechime sunt făgăduinţe — pământeşti, nu cereşti, şi vor fi împlinite numai după ce Cristos, Cap şi Corp, va fi fost glorificat pe planul spiritual.

ÎNDREPTĂŢIREA NOASTRĂ LA VIAŢĂ

Astfel am făcut distincţia între îndreptăţirea prin credinţă a lui Avraam la părtăşie cu Dumnezeu, ca „prieten”, aşteptând finalizarea îndreptăţirii sale — la viaţă, prin Răscumpărătorul — şi, spre deosebire, îndreptăţirea noastră completă şi reală la viaţă şi conceperea noastră cu Spirit sfânt ca fii, „noi creaturi”, comoştenitori cu Mântuitorul nostru. Am înţeles astfel că avem nu numai o părtăşie a credinţei cu Dumnezeu, ci „avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:1, 2). Ne bucurăm de faptul că suntem deja fii ai lui Dumnezeu fără vină, deşi încă nu s-a arătat cât de mari, cât de minunaţi vom fi după glorioasa noastră „schimbare”, care ne va face asemenea Răscumpărătorului nostru şi ne va permite să-L vedem aşa cum este şi să ne împărtăşim de slava Lui, în Împărăţia pe care carnea şi sângele nu o pot moşteni.

Avraam s-a apropiat de Dumnezeu prin credinţă fără Avocat sau Mijlocitor, doar ca perspectivă. Am observat că, dacă ar fi avut un Avocat la Tatăl, Isus Cristos cel drept, Avraam ar fi putut fi într-adevăr prezentat imediat Tatălui şi deveni un fiu al lui Dumnezeu în baza aceloraşi condiţii în care noi ne bucurăm de pri­vilegiul nostru de fii, prin Isus Avocatul nostru.

Am remarcat deosebirea dintre Avocat şi Mijlocitor — că un Avocat stă alături, ca reprezentant, ca purtător de cuvânt, ca ajutor, astfel încât cei pe care îi reprezintă să poată intra prin El imediat în relaţie cu Tatăl. Dimpotrivă, un Mijlocitor se află între doi care sunt în conflict, până când Îşi va îndeplini lucrarea de Mijlocitor şi îi va aduce în armonie deplină. Am văzut că aceasta va fi opera marelui Mijlocitor, Cristosul, în timpul Mileniului. Unsul lui Dumnezeu, Cap şi Corp, Preoţimea Împărătească, va ocupa timp de o mie de ani poziţia de Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni — între Dumnezeu şi lume.

El va satisface Dreptatea divină prezentându‑Şi sângele — meritul jertfei Sale — ca preţ corespunzător pentru păcatele lumii întregi. Această prezentare va fi făcută de îndată ce Biserica Sa aleasă va fi completă şi cu El în slavă. În virtutea acestei aplicări a meritului propriului Său sacrificiu, întreaga lume va fi predată Cristosului lui Dumnezeu şi El „va prelua marea Sa putere şi va începe să împărăţească”. Predarea stăpânirii pământului de către Tatăl va însemna recunoaşterea faptului că El a plătit dreptăţii preţul de răscumpărare pentru Adam şi pentru toată rasa lui — „pentru păcatele lumii întregi”. Când Dreptatea va accepta ispăşirea lui Cristos „pentru tot poporul”, va avea loc transferul formal al împărăţiilor acestei lumi şi Dumnezeu va supune toate lucrurile sub picioarele Sale.

Apoi, timp de o mie de ani, Împărăţia Mijlocitoare a lui Cristos va înlătura orice nesupunere şi va distruge orice duşman al dreptăţii şi al adevărului care nu se va supune; ultimul duşman care va fi distrus fiind moartea. Concomitent cu răsturnarea păcatului şi a puterii lui asupra omenirii, va veni ridicarea omului din punct de vedere mental, moral şi fizic timp de o mie de ani (tot mai sus, până la tot ceea ce s-a pierdut în Eden), al cărui preţ de răscumpărare a fost asigurat la Calvar prin propriul sacrificiu credincios al Domnului nostru. Cei care vor refuza să asculte de acel mare Profet, Preot, Rege, Mijlocitor asemenea lui Moise, mijlocitorul tipic al Legământului Legii, vor fi nimiciţi dintre oameni în Moartea a Doua. Fapt. 3:19-23.

NOUL LEGĂMÂNT VA FI FĂCUT CU MIJLOCITOR

La sfârşitul Împărăţiei Mijlocitoare, întreaga lume va fi atins perfecţiunea umană şi va fi destul de competentă să respecte fiecare cerinţă a Legii Divine. Atunci lumea va fi gata să fie predată Tatălui de către Mijlocitor, care Se va retrage dintre Dumnezeu şi oameni, şi astfel va aduce pe Dumnezeu şi omenirea împreună în relaţie de legământ. Oricine din omenire îşi va dovedi apoi loialitatea faţă de Dumnezeu se va putea bucura de viaţa oferită de Dumnezeu în părtăşie şi binecuvântare pentru totdeauna. În timpul Mileniului, lumea nu va fi în relaţie de legământ cu Dumnezeu decât în şi prin Mijlocitor. Toată binecuvântarea lor va veni prin El, iar apropierea lor de Tatăl şi toată închinarea lor va fi prin El. Cu alte cuvinte, Noul Legământ cu Israel va fi făcut, nu cu ei în mod direct, ci cu Mijlocitorul lor, iar El va sta între ei şi Dumnezeu până când vor fi desăvârşiţi prin restabilire, gata să fie primiţi ca fii ai lui Dumnezeu, în relaţie de legământ cu Tatăl, la încheierea Mileniului.

Am comparat această întârziere pentru un timp, a intrării lumii în relaţie personală de legământ cu Tatăl timp de o mie de ani, sub Mijlocitor, cu lucrarea instantanee pe care Mântuitorul o face pentru Biserica Sa, membrii Săi, nu ca Mijlocitor, ci ca Avocat al lor. El ne prezintă şi ne aduce imediat la Tatăl prin atribuirea meritului Său jertfelor noastre. El face astfel „jertfa noastră sfântă şi plăcută lui Dumnezeu”, permiţând acceptarea divină ca atare, şi, prin urmare, conceperea jertfitorilor cu Spirit sfânt imediat ca fii, la o relaţie de legământ, ca „noi creaturi în Cristos”.

Serviciul de seară a fost pentru public, subiectul nostru fiind „Răsturnarea Imperiului lui Satan”, pe care l-am tratat în modul nostru obişnuit. Prezenţa a fost estimată la 3.300 — cu siguranţă o prezenţă foarte mare pentru o seară de zi lucrătoare. Ne-am bucurat foarte mult de vizita noastră la Glasgow şi, cu o profundă apreciere a manifestării loialităţii faţă de Domnul şi de Adevărul Său, i-am lăsat pe prieteni pentru a merge la următoarea noastră întâlnire din Dundee. Un număr destul de mare ne-a însoţit până la gară, iar unii au continuat cu noi.

ASIGURAREA ŞI PLĂTIREA PREŢULUI DE RĂSCUMPĂRARE

Am avut două întâlniri foarte interesante la Dundee, ambele în contrast cu cele din vizita noastră anterioară în acelaşi loc, în urmă cu şapte ani. În tot acest timp, adunarea şi interesul au crescut foarte încurajator. După-amiaza am petrecut-o cu cei interesaţi care s‑au adunat în număr de aproximativ 175. Aici, din nou subiectul Răscumpărării a părut să fie cel mai important, şi am avut plăcerea să subliniem deosebirea dintre faptul că Domnul nostru S-a dat pe Sine ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi, şi lucrarea Sa ulterioară, aplicarea acelui preţ de răscumpărare „în folosul tuturor oamenilor” care urmează să fie realizată curând. Am menţionat amploarea lucrării mântuirii, totuşi fiecare parte a acesteia potrivindu-se cu fiecare altă parte. Ne-am amintit cum Domnul nostru a lăsat slava cerească — cum a fost făcut trup, S-a făcut sărac pentru noi — cum a luat asupra Sa natura umană, pentru a putea fi Răscumpărătorul omului.

Cu toate acestea, am menţionat că Isus nu a fost Răscumpărător când S-a născut, decât în sens profetic, acelaşi sens în care a fost Mântuitor, Avocat, Mijlocitor, Rege, Preot, Judecător, Profet. Nici nu a fost toate acestea când era băiat de doisprezece ani, când a discutat în Templu despre Lege şi Profeţi cu învăţătorii din zilele Sale. N-a fost toate acestea când a ajuns la bărbăţia perfectă, la vârsta de treizeci de ani — decât în sens profetic. Jertfa Sa reală a avut loc la vârsta de treizeci de ani — când a fost botezat în Iordan şi a reprezentat simbolic predarea deplină a tot ce avea pentru a face voia Tatălui, aşa cum fusese scris înainte în Carte, Biblia — în Lege şi în Profeţi. Atunci s-a împlinit profeţia despre El: „Iată-Mă, vin, în sulul cărţii este scris despre mine, desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu”. Sunt aici, pe deplin consacrat, să împlinesc toate lucrurile pe care Tu, Părinte, le-ai făcut să fie scrise în Lege şi în Profeţi cu privire la Mântuitorul omenirii.

În acel moment, Domnul nostru S-a jertfit — Şi-a depus viaţa pământească în mâinile Tatălui, spunând: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Să-l beau?” În acel moment al jertfirii, El a reprezentat „viţelul de jertfă pentru păcat” şi înjunghierea acestuia de către Marele Preot. El a devenit Marele Preot antitipic în momentul predării Sale ca jertfă. Imediat, în calitate de Mare Preot, a trecut în Sfânta ca „nouă făptură”. Acolo a oferit timp de trei ani şi jumătate tămâia vieţii Sale pământeşti devotate, o jertfă bine plăcută Tatălui. În acelaşi timp, potrivit aprecierii lumii, predarea Sa a fost un miros neplăcut, aşa cum a fost reprezentat prin arderea pielii etc. viţelului, „în afara taberei”. Din acel moment ucenicii au văzut, în spiritul Său de devotare, antitipul arderii grăsimii pe altarul de aramă din Curte.

Chiar din acel moment, El a fost Mielul lui Dumnezeu înjunghiat — viaţa Sa fiind predată pentru a face voia Tatălui. Ne-am uitat la această ilustraţie dată în cartea Apocalipsa. Acolo L-am văzut pe Iehova pe tronul Său cu un sul de carte în mână, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Nimeni nu se găsise încă vrednic să execute sau chiar să cunoască Scopurile divine. Ca răspuns la vestirea, „Cine este vrednic să ia cartea?” „nimeni, nici în cer, nici pe pământ … nu fusese găsit vrednic”. Nici chiar dragului nostru Răscumpărător în starea Sa anterioară nu I-a fost încredinţată cartea. Dar când S-a consacrat ca „Miel al lui Dumnezeu”, renunţând şi dedicându-Şi viaţa fără rezervă pentru a face voia Tatălui — atunci ca miel proaspăt junghiat a fost declarat vrednic: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat să primească puterea … tăria, cinstea, slava”. Apoi cartea a fost dată Mielului.

„CERURILE S-AU DESCHIS”

Am remarcat corespondenţa înmânării cărţii Mielului, cu faptul că, de îndată ce Isus Şi-a indicat deplina predare voinţei Tatălui, Spiritul sfânt a venit asupra Lui, concepându‑L ca marele Mare Preot pentru măreaţa Sa lucrare. Apoi am citit că, de îndată ce a ieşit afară din apă, „cerurile s-au deschis” — I s‑au arătat, I s-au clarificat mai bine lucrurile mai adânci. Ca Logos, nu I se permisese să citească cartea; ca băiat şi ca tânărul Isus, nu înţelesese sensul profund al Scripturilor. Ni se spune că nici chiar îngerii nu au înţeles. Legea a fost atât de mult scrisă în tipuri, în ilustraţii, iar profeţiile au fost astfel date în limbaj şi în ilustraţii, încât Planul divin astfel prezentat nu a putut fi înţeles de îngeri sau de oameni până la „timpul cuvenit” când Dumnezeu va acorda influenţa Spiritului Său sfânt care „cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. În acest moment al consacrării Domnului nostru, momentul morţii Sale ca Miel, momentul conceperii şi ungerii Sale ca Mare Preot, momentul deschiderii cerurilor, sau a lucrurilor mai adânci — în acel moment Cel Etern I-a înmânat sulul cărţii. Atunci s-a făcut vestirea: „Vrednic este Mielul!” „Leul din seminţia lui Iuda … a biruit”. Deşi biruinţa Sa nu avea să fie completă până la Calvar, predarea voinţei Sale a fost completă şi a fost acceptată ca jertfire a tot ce avea, întrucât totul era inclus în această predare a voinţei Sale.

Ne putem imagina cum singurul conceput al Tatălui, plin de har şi de adevăr, ca băiat a dat atenţie citirii Legii şi a Profeţilor în sinagogă în fiecare zi de Sabat. Putem vedea cu uşurinţă cum ştia Scripturile cu de-amănuntul şi cum mintea Sa perfectă I-a permis să memoreze repede întreaga Biblie de la Geneza la Maleahi. De câte ori trebuie să Se fi întrebat cu privire la tipurile Legii, la viţelul de jertfă pentru păcat, la tămâie, la stropirea sângelui, la junghierea ţapului Domnului şi la stropirea sângelui acestuia, la arderea trupurilor acelor animale în afara taberei, la intrarea în Sfânta Sfintelor în Ziua Ispăşirii şi la împăcarea „întregului popor” cu Atotputernicul!

Cât de adesea se poate să Se fi gândit la noaptea de Paşte, la mielul junghiat, la sângele stropit, la pâinea nedospită, la trecerea peste întâii-născuţi, la înlocuirea întâilor-născuţi cu seminţia lui Levi, reprezentând Biserica întâilor-născuţi, şi la alegerea dintre aceştia a preoţilor care sacrificau, ca antitip al Preoţimii Aaronice! Cât de adesea trebuie să Se fi gândit şi să fi încercat să asocieze în mod cuvenit declaraţia privind gloria lui Mesia, şi binecuvântarea lumii prin Israel şi fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi, şi, în contrast, declaraţia despre cel care va fi dus ca un miel la măcelărie, şi ca o oaie înaintea celor ce o tund nu va deschide gura — acela pe care a fost voia Tatălui să-L zdrobească şi să-L expună ruşinii; niciun os să nu-I fie zdrobit — acela care să aibă mormântul la un loc cu cel bogat şi în moarte cu cei răi!

Aceste prezentări, până acum complicate şi aparent contradictorii ale Planului Tatălui, au devenit toate luminoase pentru Domnul nostru când I-a fost înmânat sulul cărţii Mielului proaspăt junghiat — lui Isus nou-consacrat. Iluminarea prin Spirit sfânt a deschis lucrurile cereşti în faţa viziunii Sale mentale. Tipul şi antitipul, făgăduinţa şi împlinirea, au început să se unească şi Domnul nostru S-a grăbit să Se depărteze de mulţimea de la Iordan într-un loc singuratic în pustie, pentru ca acolo să Se poată gândi la scopurile divine, aşa cum I-au fost dezvăluite prin iluminarea Sa.

STUDIERE PENTRU A DISCERNE CORECT ADEVĂRURILE

Timp de patruzeci de zile a fost absorbit în studiu atât de concentrat încât a uitat să mănânce, a uitat că-I era foame. Avea de mâncat un alt fel de hrană. A fost absorbit de studiul asupra voinţei Tatălui cu privire la El. La sfârşitul celor patruzeci de zile de studiu biblic în pustie, a ajuns la rezolvarea tuturor chestiunilor cu privire la înţelegerea potrivită a Cuvântului Divin, cuvenite pentru El. În mod figurativ, El citise şi înţelesese tot ce era scris pe dinafara cărţii — tot ce era necesar să ştie înainte de momentul când Îşi va completa jertfa la Calvar.

Faptul că nu rupsese încă peceţile şi că nu înţelesese încă toate lucrurile scrise pe dinăuntru cărţii, este evident din cuvintele Sale adresate ucenicilor când a spus cu o ocazie: „Despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii dîn ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Vedem astfel că au existat anumite trăsături ale Planului Divin încă păstrate secrete sau sigilate pentru Învăţătorul nostru până la momentul în care Şi-a terminat cursul. Dar ne amintim cuvintele Sale după înviere: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”.

După cele patruzeci de zile a venit la El Ispititorul. Primul său salut a fost ca al unui prieten cu intenţia de a-L ajuta. L-a salutat pe Domnul nostru ca prieten, pentru că se cunoscuseră înainte pe planul gloriei. Acum Satan Îl compătimea pe Isus pentru că Îi era foame şi, de fapt, I-a spus: Poate că nu eşti conştient de marea putere care a venit asupra Ta în momentul botezului. Acum ai o putere divină care face să nu mai fie nevoie să flămânzeşti. Ar trebui să foloseşti imediat puterea pe care o deţii, care îţi va permite într‑un cuvânt să „porunceşti ca pietrele acestea să se facă pâine”.

Cu puţin timp în urmă când am fost la vadurile Iordanului, unde a fost botezat Isus, ne-am uitat de acolo spre deşertul Iudeii unde a mers Isus cu această ocazie, „dus de Duhul”, sau mai degrabă potrivit redării în greacă, „mânat de Duhul (propriul Său duh) în pustie”. A fost mânat de dorinţa Sa sinceră de a cunoaşte pe deplin voinţa Tatălui, ca să o poată face. În timp ce priveam deşertul Iudeii plin de pietre, practic fără nimic altceva, am putut înţelege de ce Adversarul a sugerat transformarea pietrelor în pâine, pentru că nu era nimic altceva din ce să facă pâine. Am observat că Satan a ales cel mai potrivit timp pentru a ataca pe Mântuitorul — când Învăţătorul era slăbit şi obosit în trup şi minte ca urmare a lungului Său post şi studiu.

Sub iluminarea Spiritului sfânt, Isus fusese pentru prima dată capabil să adune laolaltă toate mărturiile Scripturii şi văzuse ce sacrificii mari erau implicate înainte de a intra în slava Sa, şi a putea să dea lumii binecuvântările vieţii veşnice. În acest moment a apărut Adversarul şi şi-a prezentat ispitele. Dar Domnul nostru a fost neînduplecat. Satan a plecat dezgustat, convins că orice alte eforturi cu Învăţătorul ar fi o pierdere de timp. Astfel citim: „Atunci diavolul L-a lăsat”. Nu avem nicio dovadă că s‑a întors vreodată să-L ispitească; „nişte îngeri au venit la Isus să-I slujească”.

În toate acestea am găsit lecţii valoroase pentru cei care merg pe urmele lui Isus. Iluminarea lor cu Spirit sfânt nu se poate, desigur, să fie la fel de mare ca aceea a lui Isus, dar la consacrarea lor, la botezul lor în moarte, are loc conceperea de spirit şi, după cum declară Apostolul, „fiecăruia [din Biserică] i se dă „cu măsură manifestarea”, „Duhului spre folosul tuturor” (Rom. 12:3 şi 1 Cor. 12:7 — n. e.). Măsura va fi în funcţie de gradul care este posibil din cauza neputinţei cărnii. Însă Învăţătorului care nu a avut nicio slăbiciune, Tatăl I-a dat Duhul Său fără măsură, fără limită, pe deplin.

Am remarcat, de asemenea, cum Adversarul atacă pe toţi cei consacraţi ai Domnului, căutând punctele lor slabe în momentele lor cele mai slabe. Am remarcat greşeala unora în faptul că negociază cu Adversarul, spunând: „Cum faci aceasta etc., etc.”, şi am observat că modul Învăţătorului a fost invers; nu a negociat; a fost prompt în refuzul Său. Nu a lăsat loc pentru lume, pentru carne sau pentru Adversar să câştige avantaj asupra Lui. Am remarcat că succesul nostru ca urmaşi ai Săi va fi cel mai mare pe aceeaşi linie, a promptitudinii şi a hotărârii de caracter, şi că de fiecare dată când rămânem fermi pentru dreptate sub ispită ne demonstrăm loalitatea faţă de Dumnezeu în conformitate cu Legământul nostru de jertfă. Am văzut că Domnul a continuat pe aceeaşi linie a credincioşiei, împlinindu-Şi consacrarea până la moarte, moarte de cruce.

CE A REALIZAT MOARTEA LUI ISUS?

Aici am ridicat întrebarea: „Ce a realizat Isus prin jertfirea începută la Iordan şi sfârşită la Calvar? A cumpărat lumea? Nu. A răscumpărat Biserica? Nu. Ce a făcut? A asigurat preţul, preţul de răscumpărare suficient, oricând va fi aplicat, pentru a efectua anularea păcatelor lumii întregi, dar nu l-a aplicat încă. Nici lumea, nici Biserica nu au fost încă eliberate de sub condamnarea divină, sau aduse în deplină părtăşie cu Dumnezeu. Deşi erau cinci sute de fraţi care Îl acceptaseră pe Cristos şi deveniseră urmaşii Lui, Tatăl nu-i acceptase încă. Ei se oferiseră în consacrare să meargă pe urmele lui Isus, îşi luaseră crucea pentru a-L urma, fuseseră îndreptăţiţi la părtăşie cu Dumnezeu, ca şi Avraam, dar nu fuseseră îndreptăţiţi la starea de fii şi la viaţă. Prin urmare, nu puteau avea viaţă pământească sau restabilită. Nici nu puteau să-şi prezinte trupurile ca jertfe vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu, pentru că din punct de vedere divin erau încă păcătoşi. În cazul lor nu se făcuse încă nicio însuşire a meritului lui Isus. Când Isus S-a înălţat la cer, la patruzeci de zile după înviere, a poruncit reprezentanţilor acestora, aproximativ 120, să rămână în Ierusalim în camera de sus până când vor fi înzestraţi cu putere de sus — până când Tatăl îi va recunoaşte — până când Tatăl le va accepta jertfa pe care o făcuseră deja. Dar mai întâi Isus, ca Avocatul lor, va trebui să apară în prezenţa lui Dumnezeu pentru ei şi să le atribuie meritul Său ca să le acopere neajunsurile, şi să permită Dreptăţii divine să-i accepte ca „jertfe vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu”.

Am amintit că în ziua a cincizecea Duhul sfânt a venit asupra celor care erau în aşteptare. Acesta a fost primul indiciu pentru ei că Răscumpărătorul fusese acceptat de Tatăl, că El le atribuise meritul Său şi că sacrificiul pe care deja îl făcuseră era plăcut Tatălui în Cel Preaiubit, şi că ei erau nu numai îndreptăţiţi la prietenie, ci ajunseseră în poziţia de fii, în relaţie de legământ cu Tatăl. Aşa este scris despre iudei: „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul [privilegiul] să fie copii ai lui Dumnezeu”; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu — concepuţi de Spirit sfânt. Astfel au devenit fii ai lui Dumnezeu, membri ai Trupului uns al marelui Mesia, Profetul, Preotul, Mijlocitorul, Regele, Judecătorul numit pentru oameni, în folosul lor, pentru a face împăcarea între Dumnezeu şi oameni în timpul domniei Sale Milenare.

Între timp, aceeaşi lucrare a progresat în toate aceste optsprezece secole. Alţii au fost chemaţi, atât dintre evrei, cât şi dintre neamuri, să fie urmaşii lui Isus, preoţi subordonaţi Lui — Biserica celor întâi-născuţi ale căror nume sunt scrise în ceruri. De îndată ce această lucrare va fi fost împlinită, marele Mijlocitor, antitipul lui Moise (Fapt. 3:22, 23), ridicat dintre fraţii Săi, va fi complet. Atunci Împărăţia Mijlocitoare va începe binecuvântarea, ridicarea şi reconcilierea lumii. Între timp Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că „avem la Tatăl un Avocat, pe Isus Cristos Cel neprihănit”. Isus, ca om desăvârşit, sămânţa trupească a lui Avraam, ar fi putut să realizeze considerabil în privinţa ajutorării omenirii. Ca unul care nu a comis niciun păcat, a cărui viaţă I-ar fi fost asigurată, chiar dacă ar fi fost necesare douăsprezece legiuni de îngeri pentru a-L proteja, ar fi putut fi un prinţ pământesc glorios.

Dar chiar ca mare conducător printre oameni, El n-ar fi fost în stare să îndeplinească Scopul divin de a binecuvânta omenirea cu ridicare deplină din starea de păcat şi moarte la viaţă veşnică. Ca omul Isus, El n-ar fi putut realiza restabilirea rasei, deoarece ar fi avut nevoie de propria viaţă umană şi de drepturile Sale. Prin urmare, omul Isus n-ar fi putut fi „Sămânţa lui Avraam” menţionată în Legământul făcut cu Avraam, că în Sămânţa lui Avraam vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Pentru a deveni această Sămânţă, trebuia să ajungă mai întâi fiinţă spirituală, aşa cum ne arată relatarea că a ajuns. În virtutea sacrificării naturii Sale pământeşti şi în virtutea faptului că Dumnezeu L-a înviat din morţi pe planul ceresc drept răsplată pentru ascultarea Sa, El are drepturile pământeşti pe care să le dea Dreptăţii ca preţ de răscumpărare pentru ceea ce a pierdut Adam. Răscumpărătorul este „sămânţa lui Avraam” pe plan spiritual, şi în acest Veac Evanghelic El Îşi găseşte Mireasa şi o duce pe acelaşi plan spiritual cu El, ca asociată şi comoştenitoare în toată marea lucrare a Mileniului — binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Astfel este scris: „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» [spirituală] lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei.” Gal. 3:29.

VIAŢA DEPUSĂ, NU PLĂTITĂ

Vedem clar ce a sacrificat Isus, ce a depus? El S-a dat pe Sine, S-a supus Tatălui oricare ar fi fost voia Lui, dar nu Şi-a pierdut viaţa pământească săvârşind păcat, aşa încât să-I fie luată. Nici n-a schimbat-o sau dat-o în schimbul naturii cereşti. El doar Şi-a supus sau depus drepturile Sale pământeşti, în armonie cu propriile Sale cuvinte, „Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi”; autoritatea să spun aceasta am primit-o de la Tatăl Meu. Nimeni nu I-a luat-o, în sensul că nimeni nu avea acea putere, întrucât Dumnezeu promisese că „omul care va împlini Legea va trăi prin ea”. Prin urmare, viaţa Domnului nostru ar fi fost protejată dacă n-ar fi supus-o şi depus-o în mod voluntar.

El Şi-a dat-o ca să o poată primi iarăşi. A depus-o în mâinile Tatălui, spunând: „În mâinile Tale îmi încredinţez duhul”. Astfel, drepturile lui Isus la viaţa pământească, protecţia, onoarea şi gloria pământească, stăpânirea şi puterea pământească, toate I-au aparţinut Lui ca Nouă Creatură atunci când a înviat din morţi. Nu-Şi pierduse niciunul din drepturile pământeşti. Acele drepturi pământeşti sunt baza tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu prin El, pentru Adam şi pentru toată rasa lui. Isus nu mai are nimic de dat. El nu are nevoie de nimic; deoarece în meritul acestui sacrificiu este un preţ corespunzător pentru primul Adam şi o îndestulare pentru toţi.

Cu toate acestea, Isus nu dă Bisericii natura Sa pământească şi drepturile pământeşti, ci le păstrează pentru a le da lumii în timpul Mileniului. Într-adevăr, chemarea noastră este una cerească şi ar trebui să ne simţim oarecum dezamăgiţi dacă am primi o binecuvântare pământească sau a restabilirii în loc de una cerească. Dar, întrucât Isus nu ne dă aceste binecuvântări ale restabilirii şi nu are alt merit să ne dea nouă sau altcuiva, ce face El pentru Biserică? În ce constă speranţa noastră în Cristos? Care este filosofia acesteia?

Răspunsul este că acest merit care urmează să fie alocat în scurt timp ca preţ de răscumpărare pentru păcatele întregii lumi, era deja în mâinile Dreptăţii divine, nealocat, când Domnul nostru S-a înălţat la cer pentru a Se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu pentru noi, casa credinţei — pentru a prezenta Tatălui cauza noastră. În calitate de Avocat al nostru, El declară Tatălui că suntem nerăbdători să devenim membri ai Bisericii alese, Mireasa Sa, Corpul Său. În armonie cu aranjamentul divin, El ne alocă o parte din meritul Său, aşa încât sacrificiile noastre să fie plăcute lui Dumnezeu.

Astfel, în loc să ne dea binecuvântările restabilirii, care sunt pentru lume, Răscumpărătorul nostru, Avocatul nostru, ne atribuie dreptatea Sa, şi în virtutea ei Tatăl ne consideră sfinţi şi plăcuţi şi acceptă imediat jertfele noastre. De atunci înainte suntem morţi ca fiinţe umane şi singura noastră poziţie în faţa lui Dumnezeu este ca „noi creaturi”. Dar avem această comoară în vase de lut imperfecte, în care noua creatură nu poate face tot ceea ce ar vrea. Cu toate acestea, Dumnezeu încearcă şi probează noua creatură — noua creatură este în încercare, nu carnea. Noua creatură nu are păcat originar şi nici nu este răspunzătoare pentru Păcatul originar al vechii creaturi, care a fost îndreptăţită şi acceptată de Dumnezeu prin jertfă şi, prin urmare, a dispărut. Responsabilitatea noii creaturi este aceea că îşi va păstra inima în dragostea lui Dumnezeu, în credincioşie faţă de El. În mod corespunzător, desigur, se va strădui să ţină corpul, carnea, în armonie cu reglementările divine. Zelul şi energia sa în controlul asupra cărnii şi în aducerea fiecărui gând şi cuvânt şi faptă în acord, cât mai aproape posibil, cu voinţa divină, arată gradul dragostei şi zelului ei.

PĂCATELE DIN TRECUT — ÎNCĂLCĂRILE

ZILNICE

Noua creatură nu trebuie să-şi ceară scuze şi nici să-şi amintească vreodată de slăbiciunile şi imperfecţiunile cărnii ce aparţin perioadei anterioare jertfei. Prin credinţă noua creatură ar trebui să-şi aducă aminte că lucrurile vechi au trecut şi toate s-au făcut noi, pentru că astfel declară apostolul: „Acum deci nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus … care umblăm nu potrivit firii păcătoase; ci potrivit Duhului.” Avocatul nostru a făcut o lucrare completă în ceea ce priveşte păcatele cărnii noastre: ele sunt trecute cu vederea şi dispărute prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu (Rom. 3:25). Tatăl a făcut o lucrare perfectă, socotindu-ne într-adevăr morţi faţă de tot din trecut şi ne-a conceput prin Spirit ca noi creaturi — fii ai lui Dumnezeu. Rămâne ca credinţa noastră să înţeleagă situaţia şi să se bucure de ea.

Totuşi, ca noi creaturi suntem imperfecţi în sensul că avem doar trupul vechi cu neajunsurile sale în care să slujim Domnului. Din cauza împotrivirii cărnii, moarte din punct de vede legal, „Nu facem ceea ce am voi”. Ce vom face în privinţa faptului că nu ne putem ridica la înălţimea tuturor cerinţelor Domnului, din cauza imperfecţiunilor noastre trupeşti? Ne vom spune nouă înşine şi unii altora că Dumnezeu ştie că aceste lucruri imperfecte din viaţa zilnică nu sunt voite de noi în calitate de noi creaturi, şi, prin urmare, nu trebuie să le mărturisim?

Răspundem că nu acesta ar fi cursul potrivit. Atribuirea meritului lui Cristos jertfei noastre consacrate a acoperit în momentul acela numai neajunsurile care stăteau împotriva noastră, dar nu a acoperit neajunsurile viitoare. Prin urmare, să amintim zilnic înaintea tronului harului ceresc imperfecţiunile şi neajunsurile din fiecare zi şi oră, şi să cerem iertarea divină pentru acestea prin marele nostru Răscumpărător. Aşa ne-a învăţat El să ne rugăm: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Aici nu se referă la Păcatul Originar, care n-ar putea fi astfel iertat. Se referă la neajunsurile noastre ulterioare, după ce am devenit copii ai lui Dumnezeu prin conceperea Spiritului sfânt. De aceea apostolul scrie: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un avocat pe Isus Hristos Cel drept”.

„ŞI NE IARTĂ NOUĂ GREŞELILE NOASTRE”

Avocatul nostru nu numai că ne-a atribuit meritul Său pentru păcatele din trecut, dar El este cu Tatăl încă şi are merit din belşug. Avocatul nostru are merit destul pentru a acoperi păcatele lumii întregi, şi, prin urmare, pentru a acoperi toate neajunsurile noastre. Prin urmare, când mergem la Tatăl prin El, ne putem da seama că s-a făcut deja o prevedere pentru acoperirea greşelilor noastre, dar că putem obţine iertare numai prin rugăciune. Fără îndoială, Dumnezeu a intenţionat o mare binecuvântare făcând acest aranjament. El a intenţionat ca, de fiecare dată când mergem la tronul harului, să ne căim cu seriozitate de imperfecţiunile noastre şi să-I promitem cu seriozitate că în viitor vom lupta împotriva lor. El ne va încuraja astfel să căutăm cu seriozitate să ne întărim caracterul pe linia acestor slăbiciuni, pentru a deveni din ce în ce mai tari în puterea Domnului şi în tăria Lui, şi să fim întăriţi pentru orice lucrare bună.

Când mergem astfel la Domnul pentru a obţine milă şi pentru a găsi har spre ajutor în orice timp de nevoie, şi promitem zel continuu şi crescut în a lupta lupta cea bună, ne dăm cuvântul de onoare, cum s-ar zice, şi ne face mai atenţi în ce priveşte cursul viitor. Dacă poate eşuăm din nou pe aceeaşi linie, pe bună dreptate ne ruşinăm. Atunci vine o încercare importantă pentru noi. Vine sugestia că ar trebui să ne abţinem de a merge la Domnul în rugăciune; că ar trebui să ne simţim prea umiliţi ca să mergem la El. Dacă vor fi urmate aceste sugestii, rezultatul va fi înstrăinarea, răceala. Norul pământesc va ascunde de noi faţa Tatălui ceresc. Chiar dacă nu intrăm în păcate exterioare mai mari, un astfel de curs ar însemna o pierdere a părtăşiei, care este foarte importantă pentru creşterea noastră în har şi cunoştinţă.

„FĂRĂ PATĂ SAU ÎNCREŢITURĂ”

Fiecare eroare, fiecare alunecare, fiecare greşeală este o pată pe haina noastră de nuntă şi trebuie să ne căim pentru ea şi să o îndepărtăm. Trebuie să mergem la Învăţător cu mare umilinţă pentru ca astfel de pete să fie curăţate imediat; după cum este scris: „Sângele lui Isus Hristos … ne curăţeşte [pe creaturile noi] de orice păcat”. Astfel putem rămâne în dragostea Lui. Cei care neglijează această chestiune se pot găsi din ce în ce mai nepăsători în ce priveşte puritatea hainei lor, până când, poate, dacă nu cad complet în Moartea a Doua, îşi vor găsi haina murdară şi vor fi nepotriviţi pentru nuntă. Mireasa trebuie să fie fără pată, încreţitură sau ceva de felul acesta, iar aranjamentul Mirelui pentru ea este cuprinzător în acest scop. Prin urmare, cei care din vreun motiv permit să se adune petele şi nu le curăţă, vor avea o nouă încercare şi vor fi obligaţi să decidă, fie să se întoarcă ca scroafa să se tăvălească în mocirla păcatului şi astfel vor intra sub condamnarea Morţii a Doua, sau altfel, ca membri ai Marii Mulţimi, ei trebuie să-şi spele hainele şi să le albească în sângele Mielului, în marele necaz cu care se va încheia acest veac.

La adunarea publică din Sala Gilfillan, subiectul nostru a fost „Răsturnarea Imperiului lui Satan”, şi, în ciuda vremii ploioase, au fost prezenţi aproape 700. S-a dat cea mai mare atenţie. Să sperăm că s-a realizat ceva bun, că unele urechi şi unii ochi s-au deschis ca să privească mai departe şi să asculte mai atent Vocea Marelui Păstor, în privinţa Planului Divin al Veacurilor, despre care El îşi învaţă acum poporul.