Isus nu şi-a pierdut viaţa pământească

4637 W. T. 15 iunie 1910 (pag. 206-207)

O viaţă pierdută nu este o viaţă sacrificată. Dacă Domnul nostru Şi-ar fi pierdut viaţa, n-ar fi fost un sacrificiu. O viaţă care este pierdută este o viaţă care este luată pentru o anumită cauză sau motiv corect, just; dar a Lui a fost luată fără o cauză. El a suferit. În ceea ce priveşte felul în care a suferit şi de ce a suferit, Scripturile sunt destul de clare, spunându‑ne: „S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu fără pată”. Adică, scopul Său a fost să facă voia lui Dumnezeu; S-a aplecat în faţa voinţei lui Dumnezeu; Şi-a consacrat întreaga viaţă să facă voia lui Dumnezeu. Pentru a-I proba loialitatea şi ascultarea pe deplin, Dumnezeu I-a cerut să fie ascultător, supus, „până la moarte, şi încă moarte de cruce”. Viaţa nu I-a fost luată, nici de Dumnezeu, nici de oameni; aşa cum El însuşi a declarat, ar fi putut cere ajutor divin, potrivit aranjamentului divin, şi mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri I-ar fi protejat viaţa: „Nimeni nu Mi-o ia; ci o dau Eu de la mine”. Deci, în această chestiune a jertfei lui Isus, nici omul nu I-a luat viaţa, nici Dumnezeu nu I-a cerut-o, ci Dumnezeu I-a dat ocazia de a-Şi demonstra credincioşia. Aceasta a implicat un sacrificiu prin faptul că L-a pus în locul în care să facă ceea ce Dumnezeu a dorit să se facă, a însemnat renunţare la toate drepturile şi privilegiile Sale pământeşti.

Când a ajuns la momentul morţii, El nu a aplicat dinainte meritul Său, spunând: „Fac aceasta pentru acest scop şi pentru acest lucru, şi aplic acestui scop orice merit ar exista în ascultarea Mea”. Nu, n-a făcut nimic de felul acesta. Nu s-a făcut astfel de aplicare. Când vorbim despre moartea lui Cristos ca Preţul de Răscumpărare pentru păcatele întregii lumi, când spunem că „S-a dat ca Răscumpărare pentru toţi”, avem în vedere alte aspecte ale aranjamentului divin prin care va fi posibil ca Domnul Isus să aplice meritul acelui sacrificiu în favoarea omenirii ca Preţul Răscumpărării ei. Acest lucru va fi îndeplinit la timpul potrivit (1 Tim. 2:5, 6). Nu a fost îndeplinit când a murit, ci urma să fie îndeplinit ulterior.

După ce Domnul nostru Şi-a dovedit ascultarea chiar până la moarte, Tatălui I-a plăcut să împlinească faţă de El totul, şi încă mai mult decât a spus sau promis vreodată. Prin urmare, L-a înviat din morţi — nu în aceeaşi stare în care a fost mai înainte — ca om — ci în starea glorioasă a naturii divine, „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere … şi de orice nume care se poate numi”. Ar fi fost posibil ca Tatăl să-L restabilească pe Domnul nostru Isus la natura pământească; dar, după cum înţelegem noi, aceasta n-ar fi fost în conformitate cu promisiunea Sa, că va exista o răsplată specială pentru această ascultare specială — „bucuria care-I era pusă înainte”.

ISUS A AVUT DREPTUL LA NATURA PĂMÂNTEASCĂ

Prin urmare, când Domnul nostru Isus a fost înviat din morţi de Tatăl în a treia zi, la această natură glorioasă pe care o posedă acum — mult mai bună decât starea pământească — El avea dreptul şi la natura pământească. Desigur, nu S-a gândit să schimbe starea superioară cu starea pământească; şi mai ales că o astfel de schimbare ar fi zădărnicit întregul plan al lui Dumnezeu. Pentru a explica: Să presupunem că Domnul nostru Isus, după ce era înviat din morţi la gloria Tatălui, la natura divină, ar fi spus: „Tată, apreciez foarte mult bunătatea şi favoarea Ta faţă de Mine prin faptul că Mă înalţi atât de mult; dar prefer natura umană”. Dacă ni L-am putea imagina spunând aşa ceva, nu putem vedea decât că ar fi avut dreptul la aceasta, deoarece nu Şi-a pierdut niciodată viaţa umană. Doar a depus-o. S-a supus în ascultare de Dumnezeu; şi dacă la învierea Sa ar fi preferat natura pământească, ar fi fost cu totul corect să o primească din nou. Dar, dacă ar fi luat-o înapoi, ar fi însemnat să anuleze toată lucrarea pe care începuse să o facă. Ar fi renunţat astfel la natura cerească, una care era mult mai de dorit şi despre care El însuşi a spus: „Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea”. El ar fi ignorat în acest fel nu numai propria Sa preferinţă exprimată în această privinţă, ci şi Planul, ordinea şi aranjamentul divin, întrucât voinţa lui Dumnezeu era ca El să aibă această natură înaltă şi să aibă şi dreptul la viaţa pământească, natura pământească, pentru ca să o poată acorda, cu toate drepturile şi privilegiile ei, ca „Răscumpărare”, sau Preţ Corespunzător, pentru viaţa pierdută a lui Adam cu toate privilegiile ei pământeşti.

ATRIBUIREA MERITULUI SĂU CELOR

CARE FAC ACUM UN LEGĂMÂNT,

CA SĂ-L JERTFEASCĂ

De fapt, Domnul nostru nu i-a răscumpărat încă pe toţi, dar S-a dat pe Sine, în sensul săvârşirii jertfei, în urmă cu mai bine de 1800 de ani. Dar El nu a aplicat încă meritul ca Preţ de Răscumpărare pentru toată lumea. Ce face El cu Preţul de Răscumpărare în tot acest timp? Preţul de Răscumpărare a fost pus în mâinile Tatălui. Când a murit, Isus a spus: „În mâinile Tale Îmi încredinţez duhul”. Prin urmare, Domnul Isus, ca Marele Mesia, are dreptul la toate acele lucruri pe care intenţionează să le acorde întregii omenirii — lui Adam şi întregii sale rase. El le va oferi tuturor posibilitatea de a deveni poporul lui Dumnezeu. Ce face El cu meritul între timp? Îl atribuie oricărei persoane din rasa lui Adam care doreşte să intre în relaţie deplină cu Tatăl, cu condiţia ca acea persoană să urmeze în urmele Sale şi să-şi dea viaţa pământească aşa cum Şi-a dat-o El. Fiecăruia de felul acesta, care vine la El, Domnul îi atribuie meritul Său în momentul în care se consacră pentru jertfă, iar această atribuire a meritului Domnului îl face acceptabil în faţa Tatălui, care îl concepe ca Nouă Creatură. De atunci încolo, aceştia sunt Creaturi Noi, şi viaţa lor pământească este predată aşa cum a fost predată viaţa lui Isus — în sacrificiu. Prin urmare, toţi aceştia care sunt acum invitaţi să intre sub acest aranjament special prin folosirea meritului morţii lui Cristos, intră sub atribuirea acelui merit, nu sub acordarea acestuia.

Există o deosebire între atribuirea şi acordarea meritului. De exemplu, dacă v-aş da 100 de dolari, v-aş acorda 100 de dolari, vi i‑aş da direct. Dar dacă aş semna o notă pentru 100 de dolari, v-aş atribui 100 de dolari. În cazul Bisericii este o atribuire; de fapt nu se face transfer de merit. Ceea ce Domnul nostru are de dat este dreptul la viaţa umană, privilegiile umane care au fost iniţial ale lui Adam şi pe care le-a pierdut — tot ce avea. Acel drept la viaţă umană Domnul nostru îl are de dat, dar nu îl dă acum. El îl păstrează pentru a-l da lumii la timpul cuvenit. Acum numai ne atribuie nouă meritul, sau ceea ce corespunde susţinerii contractului nostru cu Tatăl ceresc, dacă dorim să încheiem un astfel de contract.

lumea va păstra drepturile de viaţă CUMPĂRATe PENTRU EI

Revenind la declaraţia făcută anterior, că acest merit trebuie dat în folosul lumii, ar trebui să o clarificăm şi să spunem că meritul nu va fi dat întregii lumi, ci doar, cum prezintă Scripturile, „pentru tot poporul”. „Poporul” însă nu este întreaga lume, ci toţi cei care vor intra în relaţie de Legământ cu Dumnezeu în timpul Marii Împărăţii Mijlocitoare. Acestea sunt singurele persoane pentru care se va aplica meritul. Oricine va respinge această ocazie şi va refuza să devină unul din popor, va respinge toate ocaziile care vor fi acordate şi, prin urmare, nu va primi restabilirea la viaţă umană. Aceştia nu vor fi făcuţi perfecţi. Nu vor primi deloc drepturi umane. Ei vor beneficia de trezire din moarte, dar aceasta nu va fi Restabilire. Acesta va fi doar primul pas de unde vor putea, dacă vor alege, să facă paşii suplimentari care vor duce la binecuvântările Restabilirii. „Şi oricine nu va asculta” de acel Mare Mijlocitor, acel Mare Profet, Preot şi Rege, marele „Proroc ca Moise, ridicat dintre fraţi voştri” — al cărui Cap este Isus, iar Biserica din acest Veac Evanghelic sunt membrele Sale — „oricine nu va asculta de prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:19-21.

Aceasta este în armonie cu Scriptura, în sensul că „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n‑are pe Fiul”, „nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”, continuă peste el, nu iese niciodată de sub mânia lui Dumnezeu. Acesta a avut ocazia; a fost adus la cunoştinţa Adevărului; a fost adus la punctul unde a avut privilegiul să vină sub aranjamentul binecuvântărilor Noului Legământ, care va fi extins tuturor prin Israel. Dar dacă nu va reuşi să se folosească de această ocazie şi să devină unul din poporul lui Dumnezeu, atunci nu va ieşi deloc de sub mânie. Acesta va muri sub mânia originară a lui Dumnezeu şi fără să ajungă până la sfârşitul Veacului Milenar — fără să ajungă să fie unul dintre cei restabiliţi.