A IertA şi A fi iertaţi
Matei 18:21-35
„Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.”
Mat. 6:14.
R4650 W. T. 15 iulie 1910 (pag. 233-234)
Întrebarea sf. Petru, „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” este o întrebare pe care şi-o pun mulţi. Este o întrebare care la un anumit timp şi într-un anumit fel sau formă sigur va veni pentru toţi urmaşii lui Cristos. Fiind noi înşine imperfecţi şi înconjuraţi de alţii care sunt imperfecţi, este nevoie ca încontinuu să exercităm milă, bunăvoinţă, iertare. Există ceva în mintea umană care în mod natural apreciază dreptatea, şi remarcă în mod deosebit nedreptatea care i se face. Este de asemenea remarcabil cât de mulţi oameni au plăcerea să împartă dreptate unuia care a încălcat legea. Acest spirit a fost remarcat la gloatele de oameni. Bărbaţi, femei şi copii sunt apucaţi de o adevărată frenezie, ca sprijinitori ai dreptăţii, în expresiile lor împotriva unui ticălos care scapă de strânsoarea legii şi de o pedeapsă justă, insistând să ia în mâinile lor răzbunarea. Se pare că mulţi dintre cei care participă în astfel de gloate au fost cândva vinovaţi de aproape aceleaşi nelegiuiri ca acelea de care ei îi învinuiesc pe alţii şi i-ar pedepsi. S-ar părea că în carnea decăzută există o sete de a fi violenţi faţă de alţii, sau să vadă că se aplică violenţa, dacă doar ar exista vreo scuză pentru aceasta pe seama dreptăţii. Vai, bietele creaturi, cât de greşită este o astfel de stare a inimii, cât de respingătoare este în ochii lui Dumnezeu! Şi totuşi cei care astfel dau în mod greşit frâu liber patimilor lor, îşi liniştesc conştiinţele, cel puţin, prin concluzia că ei privesc chestiunea ca Dumnezeu, iubind dreptatea şi urând nelegiuirea.
Este adevărat că Dreptatea este temelia Guvernării Divine — că Dumnezeu este drept; dar este de asemenea adevărat că Dumnezeu este iubitor şi bun, şi El acceptă pentru Sine chiar numele dragoste, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. Aceştia ar trebui să înveţe că a fi în asemănarea Divină înseamnă a se guverna pe ei înşişi şi cursul lor după regula dreptăţii, dar a măsura cursul altora după regula iubirii şi simpatiei, a generozităţii şi a iertării.
Ca răspuns la întrebarea sf. Petru, Domnul nostru a zis că noi trebuie să iertăm pe un frate nu numai de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte. Cât de largă generozitate este sugerată aici! Cum ne vorbeşte aceasta despre mila iubitoare şi despre iertarea din partea Celui cu care avem de-a face! Dar să ne amintim o altă declaraţie a aceluiaşi fapt, unde este sugerat că, înainte de a acorda iertare, aceasta trebuie cel puţin dorită, dacă nu căutată. „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta ... de şapte ori pe zi şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Mă pocăiesc», să-l ierţi” — sau până la şaptezeci de ori câte şapte. Trebuie să presupunem chiar că Domnul a vrut să spună că în inima noastră trebuie să iertăm deja greşeala fratelui nostru, chiar dacă s-ar putea, în mod înţelept, să aşteptăm să ne exprimăm iertarea până când atitudinea lui manifestă ceva dorinţă pentru ea. Ucenicii lui Cristos trebuie să fie continuu într‑o atitudine generoasă şi plini de spiritul iertării, aşa cum este Tatăl ceresc — dispuşi şi în aşteptare să fie îndurători, şi, în condiţii potrivite, să-şi manifeste acea bunăvoinţă.
Ca să ilustreze această chestiune, Învăţătorul le-a spus o pildă. El a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să facă socoteala cu robii săi” (vers. 23). Dar, după cum înţelegem, El a vrut să spună că biserica în prezent este Împărăţia embrionară, şi este tratată de Domnul conform ilustraţiei din această pildă. De aceea, aceasta nu este o ilustraţie a procedurii lui Dumnezeu cu lumea. El nu lucrează deloc cu lumea. El nu-i numeşte pe aceştia robii Săi în nici un sens al cuvântului — doar credincioşii, cei consacraţi, ocupă această poziţie favorabilă de relaţie divină, şi doar la aceştia se face referire în pildă. Mai mult, pilda nici măcar nu are în vedere biserica în starea păcatului originar. Gândul nu este că păcatul originar poate fi înlăturat pe baza rugăciunii. Pedeapsa păcatului originar a trebuit satisfăcută, nu prin rugăciunile păcătoşilor, ci prin sângele preţios al lui Cristos. Dar după ce ni se iartă păcatele prin întoarcerea de la păcat şi prin credinţă în Cristos, şi prin consacrare Domnului şi concepere de Spirit sfânt, atunci suntem robii Lui, şi pilda se referă doar la aceştia.
Primul rob amintit în pildă a fost foarte neglijent ca rob al lui Dumnezeu. Ca urmaş al lui Cristos acesta nu a reuşit. A venit timpul socotelii. El şi-a dat seama şi a implorat favoare şi milă divină, făgăduind să facă tot ce poate ca să completeze deficienţele. A fost ascultat; sentinţa a fost suspendată. Dar când a mers şi a găsit un rob ca şi el care-i datora o sumă neînsemnată şi nu a avut deloc milă de el, stăpânul s‑a mâniat foarte tare şi a declarat că şi el trebuia să fie tratat aspru, şi să nu i se arate milă pentru că nici el n-a arătat milă faţă de cel care era rob ca şi el. Cuvintele Domnului său au fost: „Oare nu se cădea să ai şi tu milă de cel care este rob împreună cu tine, cum am avut eu milă de tine?”„Şi l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora”. Suma datorată nu includea nicio parte din păcatul originar, ci doar pedeapsa pentru greşelile în ceea ce priveşte relaţia lui de legământ, ca rob care era de asemenea dator de la timpul când a devenit rob.
Cuvintele Domnului de încheiere a acestei pilde sunt: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu Cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său”. Într-un alt text Domnul dă acelaşi gând dar în cuvinte diferite, zicând: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre”.
Scopul şi obiectivul Tatălui nostru ceresc de a proceda în acest fel cu noi pare că nu este clar pentru toţi. Nu este că El vrea să Se răzbune. Nu este că ne-ar spune: „Dacă sunteţi josnici faţă de alţii şi Eu voi fi josnic faţă de voi”. Mai degrabă lecţia este aceasta: „Eu sunt bun cu cei nemulţumitori; am fost foarte bun cu tine iertându-ţi păcatul originar şi acceptându-ţi consacrarea de a fi robul Meu şi a te primi în familia Mea, dar te-am chemat la această poziţie pentru un scop special, şi nu vei fi potrivit şi nici pregătit pentru serviciul care îl doresc pentru tine decât dacă înveţi lecţia iertării şi generozităţii; de aceea, de dragul tău fac această regulă, că nu voi fi mai generos faţă de tine şi de imperfecţiunile tale decât eşti tu faţă de fraţii tăi în imperfecţiunile lor. Fac aceasta ca să te învăţ o mare lecţie care nu se poate învăţa la fel de bine în niciun alt mod. Ceea ce Eu caut în tine ca rob al Meu este perfecţiune în asemănarea caracterului Meu.
Eşti prea înclinat să priveşti la dreptatea caracterului Meu, să-l copiezi şi să procedezi cu asprime faţă de alţii care-ţi sunt datori. Vreau să-ţi fie clar că cele mai măreţe elemente ale caracterului Meu sunt ilustrate din punctul de vedere al iubirii şi simpatiei Mele, al bunătăţii şi îndurării Mele. Fiindcă doresc să progresezi în această asemănare a caracterului şi astfel să ajungi la poziţia în care să te pot folosi mai amplu în serviciul Meu, de aceea hotărăsc să fiţi iertători şi buni unul faţă de altul chiar aşa cum am fost şi Eu bun faţă de voi, şi chiar aşa cum Îmi propun să fiu mai departe bun faţă de voi dacă veţi rămâne în armonie cu spiritul Meu de iubire şi veţi căuta să umblaţi pe calea Mea. Sunt gata să iert pe cei iubitori şi generoşi care caută să copieze caracterul Meu; sunt gata să fiu bun şi generos şi iertător în cel mai înalt grad”.