Viziunea pilduitoare de pe Muntele Tabor

Matei 17:1-8, 14-20

„Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea: de El să ascultaţi!”.

R4649a W. T. 15 iulie 1910 (pag. 232-233)

La încheierea ultimului nostru studiu, Domnul nostru, după şase zile, a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, trei ucenici favoriţi, pe un munte înalt. Acolo a fost schimbat înaintea lor; adică, înfăţişarea Lui s-a schimbat, faţa Îi strălucea ca soarele iar hainele erau albe ca lumina. Apoi viziunea a crescut şi au apărut Moise şi Ilie vorbind cu Isus cel schimbat. Impulsivul sf. Petru, nerăbdător să servească, a întrebat dacă nu cumva Învăţătorul voia ca ei să construiască trei colibe, una pentru El, una pentru Moise şi una pentru Ilie, acolo pe vârful muntelui. Unul dintre evanghelişti zice, „Nu ştia ce spune”. Altă relatare arată că cei trei ucenici au fost pentru un timp biruiţi de ceva asemenea somnolenţei dar mai târziu s-au trezit complet.

Cu această ocazie au auzit un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu preiubit în care Îmi găsesc desfătarea: de El să ascultaţi”. A fost nevoie de cuvintele blânde şi de atingerea Domnului nostru ca să-i elibereze pe apostoli de frică, şi, privind în sus, n-au văzut pe nimeni decât pe Isus. Schimbarea Lui dispăruse şi era Învăţătorul, chiar ca înainte. Dacă pe moment au gândit că Isus intrase în glorie, acum îşi dădeau seama că greşiseră. Altă relatare ne spune că, pe când coborau de pe munte, Isus i-a însărcinat să nu spună nimănui despre viziune până după ce va învia din morţi. Astfel le-a explicat că totul a fost o viziune, o arătare. A fost o împlinire a ceea ce le spusese în ultimele cuvinte din lecţia noastră de săptămâna trecută: „Adevărat vă spun că unii din cei care stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa”. Aceşti trei ucenici stătuseră în prezenţa Lui atunci când au fost spuse aceste cuvinte, iar acum văzuseră pe Fiul Omului în gloria Împărăţiei Sale — în viziune. Realitatea acelei viziuni încă nu s-a împlinit, deşi este în mod sigur aproape, chiar la uşă.

Sf. Petru însuşi declară că ei au acceptat viziunea ca o întărire a asigurării Domnului nostru cu privire la venirea Împărăţiei. În epistola lui spune: „Căci v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu urmărind nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, măreţia Lui [Împărăţia Lui] ... fiind cu El pe muntele cel sfânt” (2 Pet. 1:16, 18). Totuşi apostolul continuă şi ne spune că această viziune, de ajutor aşa cum a fost atunci, a devenit secundară când a ajuns să înţeleagă mai bine profeţia care descrie mai deosebit a doua venire a Domnului nostru şi Împărăţia. El spune: „Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur [o dovadă mai sigură decât viziunea], la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă” — până în zorile dimineţii Milenare. 2 Pet. 1:19.

Înainte de a trece de la relatarea schimbării, care a simbolizat gloria Împărăţiei Domnului, remarcăm cuvintele Sale blânde către ucenicii înspăimântaţi: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi!”. De mai multe ori li S-a adresat în acest fel. S-ar părea că în mod natural mulţi dintre noi suntem conştienţi de imperfecţiunile personale şi ne dăm seama de nevrednicia noastră de favoarea divină, şi se poate să ne cuprindă frica şi să ne chinuie. Aceasta este pentru că nu-L cunoaştem pe Tatăl nostru ceresc. Cu cât învăţăm mai mult despre El, cu atât mai mult iubirea lui Dumnezeu scoate afară frica din inima noastră, şi ne asigură că Cel care ne-a creat are milă de toţi cei care se străduiesc pentru dreptate. El este un Dumnezeu mare, nu unul mic. Este adevărat că nu va da binecuvântarea cea mai mare nimănui decât acelora care vin în armonie cu El, dar, pe de altă parte, nu este un demon de care să-ţi fie teamă. El nu-şi găseşte plăcerea în suferinţele creaturilor Sale, şi nu va lăsa ca vreuna din ele să sufere veşnic, de aceea, prevederea Sa este ca toţi să aibă, prin Cristos, ocazia de a recâştiga perfecţiunea şi viaţa veşnică, şi că oricine nu se va folosi de acest mare privilegiu, să moară în moartea a doua — să fie anihilat.

Pe când Isus şi cei trei apostoli favorizaţi erau pe muntele schimbării, presupus a fi Muntele Tabor, la poalele muntelui era un om al cărui fiu era lunatic, pe care îl adusese pentru ca Domnul să scoată demonul din el. Apostolii erau deja trimişi ca reprezentanţi ai Domnului în diferite părţi ale Palestinei, vindecând bolnavi şi scoţând demoni în numele Său, aşa că ei au încercat să scoată acest demon dar n‑au putut. Versiunea Revizuită vorbeşte despre cel în suferinţă că ar fi fost epileptic. De fapt, toată Critica Radicală se îndoieşte că există un astfel de lucru ca posesie de către spiritele rele. A devenit obişnuit printre Criticii Radicali să spună că ceea ce Domnul nostru şi apostolii au crezut că este posesie demonică era doar nebunie, epilepsie, etc. Bineînţeles, cuvântul boală este destul de larg ca să acopere orice fel de suferinţe, fie că este o afecţiune directă de la Adversar sau una indirectă prin moştenire. În oricare caz, există o pierdere a liniştii, o nelinişte, un disconfort. Totuşi, noi avem mai mare încredere în înţelepciunea Domnului şi a apostolilor Săi aleşi ca purtători de cuvânt, decât avem în toţi doctorii în teologie şi doctorii în medicină de pe tot pământul. De aceea acceptăm această relatare aşa cum este scrisă, că Isus a certat „demonul” şi l-a scos afară din băiat, care s-a vindecat chiar în ceasul acela.

Ucenicii care n-au izbutit să scoată afară acest demon L-au chemat pe Domnul deoparte de urechile mulţimilor şi L-au întrebat de ce ei au eşuat când au încercat să scoată afară demonul. El a răspuns: Din cauza credinţei voastre puţine. Altă relatare spune că a declarat: „Acest fel de demoni nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post”. Cu alte cuvinte, lecţia pentru apostoli a fost că puterea lor cea mai mare va veni din trăirea foarte aproape de Dumnezeu, ducând o viaţă de negare de sine şi rugăciune. Bineînţeles că aici nu este sugerat postul văzut de oameni, nici nu sugerăm că faptele de penitenţă din partea ucenicilor i‑ar face mai eficienţi în înţelegerea tainelor Domnului; mai curând gândul este că, cu cât cineva trăieşte mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mult va putea fi exercitată puterea divină de către el şi prin el.

Probabil este dificil să înţelegem cuvintele Domnului cu privire la faptul că ei au avut puţină credinţă, deoarece cu siguranţă au exercitat credinţă considerabilă în încercarea de a scoate afară demonul. Credinţa, pentru a avea izbândă, trebuie sprijinită de puterea spirituală, iar Domnul nostru ne asigură că chiar cu o măsură mică de credinţă am putea muta un munte şi nimic n-ar fi imposibil. Nu trebuie să presupunem că Domnul a vrut să spună că urmaşii Săi trebuie să încerce să mute munţii ca divertisment, nici ca dovadă a credinţei lor, pentru că făcând aşa s-ar amesteca în interesele altora, cărora le-ar fi mai de folos ca muntele să rămână. Ei n-ar avea niciun drept să facă aceasta. De aceea, presupunem că ideea trebuie să fie că, dacă în îndeplinirea poruncilor divine ar fi necesar să fie mutat un munte, şi că, dacă această însărcinare i-ar fi dată unuia din urmaşii Domnului, şi dacă el ar putea exercita credinţă ca să asculte porunca, rezultatul ar corespunde cu credinţa exercitată. Tot ceea ce majoritatea dintre noi putem face este să exercităm cât mai multă credinţă posibilă, şi să cerem mai multă de la Domnul, şi de asemenea să căutăm să cultivăm un mai mare grad de credinţă.