A mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu

Matei 16:13-28

„Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.”

R 4644a W. T. 1 iulie 1910 (pag. 219-221)

Învăţătorul nostru, cu înţelepciune şi cu modestie potrivite, a ezitat să-Şi declare propria Sa măreţie. El a lăsat ca faptele Lui să vorbească şi să le spună ucenicilor că El a ieşit şi a venit de la Dumnezeu, şi că în înfăptuirea minunilor şi în special în învăţături, El era Degetul lui Dumnezeu şi purtătorul de cuvânt al Lui. Ioan Botezătorul a fost trimis să fie înaintemergătorul Lui special. El a fost cel care a declarat că Isus era „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” El a fost cel care a declarat că Învăţătorul era atât de mult mai mare decât el, încât era nevrednic să-I dezlege cureaua încălţămintei.

Dar, după ce Ioan a adus mărturie despre El, mărturisind „El este Acela”, şi a declarat că a văzut Spiritul sfânt coborând peste Isus ca un porumbel, şi că acesta a fost un semn dat lui prin care să poată şti că El era Mesia, atunci a venit timpul ca Învăţătorul să aducă chestiunea în mod specific în atenţia urmaşilor Săi. Ioan a fost aruncat în închisoare şi mai apoi a fost decapitat. Mărturia profetică a lui Ioan s‑a împlinit când a zis despre Isus: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”. Misiunea lui Isus şi a apostolilor Săi a devenit mai proeminentă cu fiecare zi, şi cei care înainte vorbeau despre Ioan, întrebau acum despre Isus, dacă era un profet trimis de la Dumnezeu, sau dacă se putea ca El să fie Mesia. Ştiau conducătorii cu adevărat dacă acesta era Mesia sau nu? Desigur, „nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu El” în ceva mod special.

„Dar voi ... cine ziceţi că sunt?”

Mai întâi Domnul a întrebat cu privire la opinia generală a oamenilor despre Sine. A făcut aceasta nu din cauza neştiinţei Sale, ci ca să scoată la iveală gândurile ucenicilor. Ei au răspuns că unii credeau că El este Ioan Botezătorul, alţii presupuneau că este unul dintre profeţi. Ideile păgânilor se strecurau treptat printre evrei. Doctrina reîncarnării, cu totul nescripturală, este sugerată în aceste răspunsuri. Toate răspunsurile erau greşite, bineînţeles, pentru că toţi profeţii erau morţi şi nu puteau să reapară până la înviere. Apoi Domnul nostru a pus întrebarea în mod direct urmaşilor Săi aleşi: „Dar voi ... cine ziceţi că sunt?” Curajosul sf. Petru a răspuns prompt, ca purtătorul de cuvânt pentru întregul grup: „Tu eşti Hristosul [Mesia], Fiul Dumnezeului Celui viu”. Acesta era chiar răspunsul intenţionat să iasă la iveală. Era adevărul, dar Domnul nostru a ezitat să-l prezinte pentru că era mai bine să vină de la ucenici şi apoi să aibă aprobarea Lui. Răspunsul Lui către Sf. Petru a fost: „Ferice de tine, Simon, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”.

Nu că Sf. Petru a avut o viziune sau o descoperire specială, dar un fapt spiritual atât de mare cum era acesta în discuţie, putea fi apreciat cum se cuvine numai de către aceia care erau favorizaţi în mod special de către Tatăl. Într-adevăr, este evident că acelaşi principiu încă operează, pentru că citim: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-i este dat de la Tatăl Meu”. Atragerea şi chemarea noastră iniţială este de la Tatăl, până când acceptăm harul Său în Cristos şi ne consacrăm să facem voia Lui, şi primim spiritul înfierii în familia Sa în calitate de copii ai lui Dumnezeu; apoi suntem puşi în şcoala lui Cristos ca să învăţăm de la El. Să învăţăm lecţia că binecuvântările speciale vin întotdeauna nu numai pentru că credem în Cristos, ci şi din faptul că-L mărturisim înaintea altora.

Sf. Petru — Piatra — Cheile

După greacă, Domnul nostru i-a răspuns lui Petru: „Tu eşti o piatră, şi pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica”. Stânca pe care este zidită Biserica este această mărturisire pe care a făcut‑o sf. Petru. Nu sf. Petru însuşi era stânca, dar el era una din pietrele vii, zidite prin credinţă pe stânca adevărului. Acelaşi apostol a fost cel care a explicat atât de frumos întreaga chestiune, asigurându-ne că toţi credincioşii consacraţi sunt „pietre vii” în templul lui Dumnezeu, a cărui temelie şi piatră principală este Cristos, în care suntem zidiţi împreună prin acţiunea Spiritului sfânt. 1 Pet. 2:4-7.

Expresia, „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea şi porţile [iadului, Biblia de la Bucureşti, n.t.] Locuinţei Morţilor [hades] nu o vor birui”, este una tare greşit înţeleasă. Porţile iadului nu sunt porţile vreunui loc de tortură, nici porţile către purgatoriu. În greacă ele sunt „porţile hadesului”, şi hades înseamnă o stare sau condiţie a morţii. Pasajul poate fi tradus la fel de bine, „Porţile mormântului n-o vor birui”. Adică, Isus Cristos invită Biserica să moară cu El, să aibă parte de sacrificiul Lui, de moartea Lui, şi în timp ce porţile hadesului au biruit în aparenţă Biserica, poporul lui Dumnezeu, timp de mai bine de optsprezece secole, totuşi avem asigurarea că ele nu vor birui pentru totdeauna. Asigurarea Învăţătorului este că prin moartea Sa a devenit Domnul tuturor, şi că El are cheile morţii şi ale hadesului. El are dreptul să deschidă hadesul, mormântul, şi să-i cheme afară pe toţi cei care au intrat în el. El ne asigură că va face aceasta, pentru că spune: „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”.

Totuşi, în toate aceste secole s-a cerut credinţă pentru a crede că, murind cu Cristos, urmaşii Lui vor trăi cu El — că, având parte cu El în moartea Lui, vor avea parte cu El şi în învierea Lui la gloria şi la onoarea ataşate naturii divine. Astfel deci, cuvintele Domnului nostru înseamnă că va exista o înviere din mormânt, şi din moment ce Biserica va fi „ca cel dintâi rod al creaturilor Sale” (Iac. 1:18; Apoc. 14:4), învierea ei înseamnă indirect ridicarea omenirii, deschiderea mormântului pentru fiecare membru al familiei umane.

Darea „cheilor” Împărăţiei sfântului Petru nu are nicio legătură cu lacătele şi grilajele cerului peste care sf. Petru să fie gardian. Biserica în prezent este Împărăţia Cerurilor în starea ei de pregătire sau embrionară, şi sf. Petru a fost privilegiat să facă lucrarea de deschidere pentru Biserica Evanghelică. El a deschis uşa pentru evrei la Cincizecime când, ca purtător de cuvânt al Domnului, el a vestit semnificaţia binecuvântării Cincizecimii şi speranţele deschise atunci fiecărui evreu care intra individual ca membru în Cristos. El a folosit a doua „cheie” ca să deschidă aceleaşi privilegii ale Împărăţiei pentru Neamuri, prin aceea că atunci când a sosit timpul potrivit să fie primit Corneliu, primul convertit dintre neamuri, sf. Petru a făcut lucrarea. Prin predicarea Evangheliei lui Corneliu şi prin botezul lui în Cristos, el a deschis larg uşa neamurilor, aşa cum a prezis Domnul nostru în cuvintele acestei lecţii.

Însărcinarea sf. Petru, că orice va lega pe pământ va fi legat în ceruri şi că orice va dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri, este aceeaşi cu cea dată celorlalţi apostoli (Vezi Mat. 18:18). Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că Domnul a predat chestiunea în mâinile sf. Petru şi l-a făcut Domn al cerului şi al pământului, nici că vreunul dintre apostoli a fost onorat în acest fel. Înseamnă numai aceasta: Dumnezeu Îşi propune să-i folosească pe apostolii Săi şi aşa să le întărească mâinile în toate lucrurile lor, încât întreaga Biserică să aibă încredere în ei şi să le recunoască învăţăturile ca fiind de la Dumnezeu. Dacă ei au declarat că anumite porunci din Legea evreiască nu erau obligatorii pentru creştini, trebuie să ştim că declaraţiile lor au fost adevărate, şi că, în mod asemănător, eliberarea sau schimbarea este recunoscută în cer. Iar dacă ei au legat anumite doctrine şi învăţături, trebuie să ştim că acelea sunt legate şi ferm stabilite în cer. Cu alte cuvinte, trebuie să-i recunoaştem pe apostoli ca purtători de cuvânt infailibili ai lui Dumnezeu.

Timpul pentru proclamarea lui Isus ca Mesia n-a venit decât după moartea şi învierea Lui. Într-adevăr, calitatea Sa de Mesia datează în mod cuvenit de la învierea Sa. El a dorit ca ucenicii să-L recunoască în mod potrivit şi le‑a explicat despre apropierea morţii şi învierii Sale, dar n-a dorit ca ei să vestească aceasta lumii până la timpul potrivit. Sf. Petru, probabil entuziasmat de aprecierea Domnului faţă de vorbele anterioare, şi-a asumat acum rolul de învăţător pentru Cel pe care tocmai Îl recunoscuse ca Mesia. În aceasta el a greşit. Din simpatie a fost îndemnul ca Învăţătorul să nu Se gândească la ceva paşi care L-ar conduce spre moarte, ci mai curând să Se gândească la prosperitate şi favoare pământească, dar Domnul l-a mustrat aspru. El a spus: Eşti adversarul Meu, Petre, când vorbeşti astfel cu Mine. În acest fel vrei să mă convingi să nu fac voia Tatălui Meu, să Mă împiedici să beau paharul pe care Mi l-a turnat Tatăl; sfatul tău este ca şi al lumii, şi nu este de la Dumnezeu.

În mod asemănător, urmaşii lui Isus uneori trebuie să se împotrivească prietenilor care dau astfel de sfaturi contrar voinţei, Cuvântului şi Providenţei Divine. Aceştia nu trebuie încurajaţi şi nici să fie urmat sfatul lor. Ei au nevoie de corectare de la tovarăşii lor ucenici aşa cum a avut nevoie şi sf. Petru.

Cuvintele lui Petru I-au oferit Învăţătorului ocazia de a atrage atenţia urmaşilor Săi asupra condiţiilor uceniciei. Nu numai Învăţătorul însuşi trebuie să sufere, ci şi toţi urmaşii Săi. Acest curs a fost pregătit pentru fiecare, şi oricine va fugi de acesta va pierde viaţa veşnică la care speră. Oricine îşi va lua crucea şi-L va urma pe Învăţătorul la moarte, prin aceasta îşi va asigura partea în viaţa veşnică pe planul ceresc. Ucenicii Săi îşi angajaseră viaţa pământească, şi ca ei să o reţină pentru avantaj lumesc ar însemna să-şi piardă sufletul, viaţa. Lucrul acesta nu este adevărat despre lume în general, ci doar despre Biserică, chemată a fi dintre cei aleşi, Preoţimea Împărătească.

Apoi El i-a asigurat de venirea Sa a doua, şi că va veni în slava Tatălui şi cu îngerii (mesagerii) Săi — nu iarăşi ca om — ca jertfă. La timpul venirii Sale a doua va răsplăti pe fiecare din urmaşii Săi după credincioşia fiecăruia. El a încheiat referirea la Împărăţia viitoare prin asigurarea că unii dintre ei vor avea o demonstraţie vizibilă a puterii şi slavei Sale viitoare înainte ca ei să moară. Aceasta o vom examina în următorul nostru studiu.