A ne ruga unii pentRu alţii

„Dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, anume acelor care n-au făcut un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela.” 1 Ioan 5:16.

R4625 W. T. 1 iunie 1910 (pag. 185-187)

Aici apostolul vrea să înţelegem că, dacă vedem un frate că este surprins într-o greşeală şi intră într‑o dificultate care ar putea să-l ducă la răceală şi înstrăinare de Domnul, ar trebui să ne rugăm pentru acesta; ar trebui să cerem binecuvântarea Domnului asupra lui; ar trebui, ca membru al Corpului, să facem tot ce ne stă în putere pentru a-l ajuta. Dacă în corpul uman o mână este rănită sau julită, cealaltă vine în ajutor pentru a alina suferinţa şi a reface mădularul. Se îngrijeşte şi îşi exprimă compătimirea faţă de mâna rănită. Tot aşa şi noi, ca membri ai Corpului lui Cristos, avem privilegiul să ne rugăm unii pentru alţii; să ne rugăm pentru toţi aceia despre care avem motive să credem că sunt membri împreună cu noi în Corp.

Aceasta este diferit de a ne ruga pentru lume — cerând lui Dumnezeu să accepte şi să conceapă cu Spiritul Său pe cei care nu sunt într-o stare potrivită. Noi suntem mulţumiţi că Dumnezeu a acceptat acea singură clasă, şi dacă ei se depărtează de El, aceştia încalcă principiile dreptăţii şi legământul lor, şi, de aceea, înseamnă că acţionează împotriva voinţei Lui. În mod potrivit, putem cere îndrumare pentru ei, şi înţelepciune pentru noi ca să putem vorbi şi acţiona corect. Intenţia divină, în sugestia ca noi să ne rugăm pentru unul care se află în această atitudine, ar putea fi ca aceasta să ne ajute la dezvoltarea compătimirii faţă de diferiţii membri ai Corpului şi astfel să ne ajute să ne cercetăm pe noi înşine, ca să putem fi mai compătimitori unul faţă de altul şi să avem mai mare grijă faţă de interesele altora.

Cu privire la acea parte a textului care spune, „şi Dumnezeu îi va da viaţa, anume acelor care n-au făcut un păcat care duce la moarte”, nu este clar în ce sens sau în ce măsură ne permite Domnul să fim susţinători unul pentru altul; dar susţinerea noastră reciprocă se pare că ar fi mai curând adresată Capului Corpului, decât Tatălui. Dar chiar dacă s-ar presupune că susţinerea cazului unui frate ar fi ascultată direct de Tatăl, totuşi în niciun sens nu pare ca aceasta să fie datorită propriei noastre vrednicii; dar că, datorită poziţiei noastre în Corpul lui Cristos, Dumnezeu a aranjat o metodă prin care Îi face plăcere să-Şi arate interesul faţă de diferiţii membri ai Corpului, în armonie cu rugăciunea pentru astfel de membri. Atunci am putea întreba, care ar fi rezultatul dacă n-ar fi niciun membru prezent să se roage pentru un frate neloial? Ar permite Dumnezeu să meargă în Moartea a Doua pentru că nimeni care trăieşte în vecinătate nu ştie despre cazul lui? Răspunsul este că Însuşi Domnul este Capul Corpului, şi, foarte probabil, dacă n-ar fi niciun alt membru care să fie în atitudine de mijlocire şi compătimire, marele Cap al Corpului va găsi ceva mijloace de a susţine interesele membrului neloial. Nu se poate ca Domnul să lase vreun membru al Corpului Său să piară numai pentru că nouă ne lipseşte atenţia şi rugăciunea.

Cei predaţi adversarului

pentru nimicirea cărnii

Am putea-o include în această idee generală pe „Marea Mulţime” şi felul în care Domnul lucrează cu membrii ei. Ei se află de fapt afară de pe cale în ceea ce priveşte chemarea de sus, dar marele Avocat a susţinut cazul lor, de aceea El nu va permite să fie condamnaţi odată cu lumea, ci, în schimb, le va da experienţe disciplinare care, dacă vor fi primite corect, le vor fi de ajutor şi în cele din urmă îi va scoate învingători.

Apostolul ne aduce în atenţie, vorbind despre unul care a comis o încălcare gravă, că Biserica trebuia să-l fi judecat; că trebuia să fie dus înaintea Bisericii şi să fie mustrat pentru cursul său. Deoarece Biserica nu şi‑a făcut datoria, apostolul, nefiind prezent în persoană, dar prezent în spirit ca unul dintre ei, a judecat o astfel de persoană şi l‑a „predat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus”. Această salvare a duhului în ziua Domnului Isus, referindu‑se probabil la Marea Mulţime, pare să corespundă cu expresia din text, că Domnul „îi va da viaţă”, îi va păstra viaţa. Deci, gândul este că, dacă ar fi în pericol de a merge în Moartea a Doua, rugăciunea plină de credinţă ar îndruma spre o astfel de recuperare a persoanei aşa încât să ajungă la punctul unde să vadă lucrurile în mod potrivit, şi în acest sens al cuvântului l-ar aduce înapoi la starea „vieţii”, pentru că viaţa poate fi pierdută doar printr-o neascultare voită şi intenţionată faţă de aranjamentele divine. De aceea, dacă persoana n‑a trădat cu voia şi deliberat încrederea Lui, şi nu a negat sângele Legământului cu care odată a fost sfinţit, există întotdeauna o posibilitate de recuperare la o stare potrivită. Dacă inima lui este corectă, o vedere potrivită asupra situaţiei va fi suficientă pentru el. Domnul va fi întotdeauna binevoitor să ajute pe toţi aceştia, şi putem rezonabil presupune că El va acorda acest ajutor, fie că ne rugăm pentru aceasta fie că nu. Dacă neglijăm interesul şi grija faţă de cei care sunt membri împreună cu noi, aceasta este pierderea noastră; Capul nu va neglija interesul şi grija Sa faţă de ei; dar toţi cei care ar putea merge în direcţia Morţii a Doua vor putea fi recuperaţi doar până la punctul în care inimile lor încep să meargă greşit.

Acum ajungem la ultima parte a versetului, „Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela”. Trebuie să înţelegem că acest păcat spre moarte este ceva foarte specific. Este o chestiune de voinţă şi o întoarcere la elementele mizerabile ale lumii din care am fost odată recuperaţi, de care odată am scăpat. Şi care sunt elementele mizerabile ale lumii? Unii ar putea presupune că elementele mizerabile ale lumii sunt uciderea, jaful etc. Noi răspundem: Da. Ne putem atunci aştepta ca un creştin să se întoarcă la jaf şi la ucideri? Şi ar fi acesta un semn că a pierdut Spiritul Domnului — nu numai că-l pierde, ci l-a pierdut, că este mort? Răspundem: Da. Şi cum s-ar manifesta aceasta? Răspundem că Domnul nostru dă o definiţie mai fină uciderii. A fi supărat pe un frate fără un motiv just — a avea ură, invidie, răutate, ceartă; acestea sunt faptele cărnii şi ale diavolului. Oricine are din acestea — adică, oricine este mânat de acestea, nu doar într-un moment de impuls şi prin ceva scăpare de a‑şi stăpâni limba, după cum am amintit recent într-o ilustraţie, ci oricine în mod deliberat şi repetat manifestă acestea ca propriul său spirit şi gândire, în mod sigur a pierdut Spiritul Domnului, dacă l-a avut vreodată, dacă n-a fost doar o poleială exterioară cu o aparenţă de blândeţe, gentileţe, răbdare, îndelungă răbdare, bunătate frăţească şi iubire. Pierderea de către el a acestor caracteristici şi preluarea caracteristicilor vicioase, calomnie, defăimare, mânie, răutate, ceartă etc., ar indica pierderea Spiritului Domnului. Ar însemna nu doar că acesta moare, ci că este mort — Iuda 12.

Întorcându-ne la ilustraţia câinelui, pe care am folosit-o într-un număr anterior, vedem o deosebire între această stare de îndărătnicie şi aceea în care Noua Creatură ar putea fi surprinsă temporar într‑o greşeală, şi „câinele” ei, ca să zicem aşa, scapă şi muşcă pe cineva. „Câinele” va primi o bătaie, şi se vor cere scuze persoanei vătămate şi lucrurile vor fi reparate pe cât posibil. Cel care aprobă să-i scape câinele şi să muşte pe fraţii lui sau pe vecini, evident a pierdut Spiritul lui Cristos pe care odată l-a avut.

Cei pentru care nu trebuie

să ne rugăm

Ei bine, să ne rugăm pentru aceştia? Apostolul spune: „Nu zic să vă îngrijoraţi pentru aceştia”. Nu; evident ar fi mai rău decât o pierdere de timp ca creştinii să se roage, să se îngrijoreze şi să se străduiască pentru aceştia. Există din belşug cazuri de mai mare speranţă. Dacă aţi avea nişte pomi în grădină şi aţi vedea unul care ar părea puţin ofilit sau bolnav, aţi putea săpa în jurul lui, aţi pune îngrăşământ, l-aţi uda etc., dar dacă, după ce l-aţi cercetat, l‑aţi găsi că este mort din rădăcină, atunci aţi zice, nu mai are rost să folosesc îngrăşământ pentru el. Tot aşa este şi cu această chestiune a rugăciunii şi a străduinţei pentru cei care au pierdut Spiritul lui Cristos şi au dezvoltat în locul lui un spirit rău, al Adversarului; este mai rău decât o pierdere de vreme a mai avea de-a face ceva cu aceştia.

Am putea întreba: Care ar fi cea mai bună dovadă pentru cineva, că el însuşi nu a comis „păcat care duce la moarte”? Uneori ne întâlnim cu oameni care cred că ei au comis „păcat care duce la moarte”, şi de obicei ei sunt într-o stare foarte mâhnită. Nu le putem spune acestora cu siguranţă că simplul fapt că sunt mâhniţi în minte este o dovadă că n‑au comis „păcat care duce la moarte”, având în vedere lecţia tipică a lui Esau, cel „lumesc ... care ... şi-a vândut dreptul de întâi-născut”, şi despre care citim că l-a căutat serios şi cu lacrimi, dar nu l-a recuperat. În mod asemănător, având în vedere cazul lui Iuda Iscarioteanul: căinţa lui pentru că L-a trădat pe Domnul, că a înapoiat banii şi că s-a spânzurat ca o dovadă a marii sale remuşcări. Ce să le spunem unora ca aceştia?

Din propria noastră experienţă cu aceştia, în general cazul a fost că acei care au gândit că au comis „păcat care duce la moarte” în realitate n-au făcut nimic de genul acesta, după judecata noastră. De aceea, metoda noastră este să încercăm să le arătăm că ceea ce ei au făcut n-au făcut intenţionat sau cu bună ştiinţă împotriva lui Dumnezeu şi a voii Sale. Noi întrebăm: „Ai vrut să faci cutare şi cutare?” După ce îi investigezi în direcţia care lor li se pare că constituie „păcat care duce la moarte”, de obicei reuşeşti să le arăţi că nimic din ce au făcut n-a fost cu voia, intenţionat, cu bună ştiinţă, şi faptul că regretă, iar atitudinea actuală a inimii lor şi intenţiile lor sunt încă în acord cu Domnul, arată că Adversarul doar încearcă să le zdruncine credinţa şi încrederea şi să-i înlăture de pe cale.

Credem că o metodă bună de a proceda mai departe cu astfel de persoane este să spunem: „Dacă ai pierdut Spiritul Domnului nu vei avea iubire faţă de cei din poporul Său cu care vii în contact, şi dacă ai încă Spiritul Său, nu vei fi aspru şi intrasigent, ci cu o dorinţă de a-i servi. Vei fi bun, gentil, îndelung răbdător şi astfel vei dovedi că încă ai Spiritul lui Cristos. Dacă ai Spiritul lui Cristos este un semn că eşti al Lui. Dacă eşti fără acest semn special al Spiritului Domnului este o dovadă că nu eşti unul dintre ai Lui”.

În unele cazuri pe care le-am cunoscut, starea părea să implice că persoanele au pierdut într-adevăr Spiritul Domnului, pentru că ele au mărturisit o împietrire deosebită a inimii, fără iubire, fără simpatie, doar amărăciune. Ce le mai puteam spune acestora decât să-i sfătuim să încerce să ia o poziţie diferită şi să progreseze spre o stare mai bună. Am sugerat că probabl erau slăbiţi fizic, sau în ceva stare melancolică pe care Domnul nu o va socoti ca fiind starea lor de spirit reală sau intenţia lor, şi am fost obligaţi să lăsăm lucrurile aşa.

Am fost întrebaţi dacă înţelegem că Esau este un tip al clasei Morţii a Doua sau al Marii Mulţimi. Probabil Esau nu a fost un tip al celor care merg în Moartea a Doua. Se spune despre el că era lumesc — adică nu spiritual, şi apostolul pare să-l folosească pentru a reprezenta pe omul natural. În înfăţişarea lui exterioară, păros etc., se pare că a fost ilustrat omul animalic. Domnul prin apostol, probabil, doar a vrut să ilustreze că deşi evreului natural i s-au oferit aceste privilegii minunate ale lucrurilor spirituale, el va prefera lucrurile naturale. Ştim că apostolul aseamănă întreaga naţiune a lui Israel cu Esau care „şi-a vândut dreptul de întâi născut”, şi totuşi acelaşi apostol continuă şi ne spune că toată această naţiune evreiască va fi în curând recuperată şi va veni la o binecuvântare specială sub Noul Legământ. Putem presupune că aceştia n-au fost vrednici de binecuvântările spirituale şi că din acest motiv au fost priviţi ca aparţinători clasei Esau şi nu clasei care va primi binecuvântările spirituale. Ei le-au preferat pe cele pământeşti, deci credem că vor exista binecuvântări pământeşti pentru ei la timpul cuvenit. Atunci când aceste binecuvântări pământeşti ale Mileniului vor fi oferite acestei clase Esau, dacă ei nu se vor folosi de lecţii şi disciplinări ca să ajungă la un spirit corect, vor fi distruşi; dar dacă vor răspunde la providenţele Domnului şi la disciplinările Domnului în Împărăţia Milenară, ei se vor ridica treptat şi îşi vor pierde caracterul animalic; inima lor de piatră va fi îndepărtată şi vor primi în loc „o inimă de carne”.

Deci, după judecata noastră, Esau a reprezentat doar pe omul natural, evreul natural, şi n-a reprezentat nici „Marea Mulţime”, nici pe cei care merg în „Moartea a Doua”, în acest Veac Evanghelic.