Unele întrebări interesante

R4618a W. T. 15 mai 1910 (pag. 170- 172)

Lucrarea de răscumpărare

Întrebare: Au fost suferinţele fizice ale Domnului nostru Isus cerute pentru răscumpărarea umanităţii?

Răspuns: Răscumpărarea, sau preţul corespunzător pe care l-a dat Domnul nostru Isus, a constat în faptul că El a fost Omul Perfect cu toate drepturile lui Adam şi că pe acestea le‑a predat în moarte, indiferent că moartea Lui era uşoară sau dureroasă. Scripturile spun că „a fost voia Domnului să‑L zdrobească” (Isa. 53:10), neindicând prin aceasta că Tatălui nostru Ceresc I‑a făcut plăcere ca Fiul Său să sufere, ci, că aceasta a fost plăcerea Lui în ceea ce priveşte Planul Său de Mântuire etc. El a pus încercări severe asupra Celui care va fi Răscumpărătorul omenirii, nu numai ca să-L dezvolte ca începutul unei noi creaţii (Evr. 2:10) şi să‑I verifice caracterul, ci şi să ne arate nouă şi îngerilor şi tuturor creaturilor minunata ascultare a Domnului Isus, şi vrednicia Sa de marea înălţare la natură divină şi la toate funcţiile glorioase care urmau să-I fie acordate. De aceea Tatăl a pregătit ca El să fie „dus ca un miel la tăiere”, şi în Legea evreiască de asemenea a pregătit ca pedeapsa extremă a acelei Legi să fie moartea pe lemn. „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” (Gal. 3:13).

Înţelegem că aceste pregătiri n-au fost din necesitate divină, ci din înţelepciune şi utilitate divină. A fost necesar ca Cristos să sufere pentru a putea intra în gloria Sa — înainte de a putea fi calificat ca Mare Preot şi în cele din urmă a îndeplini lucrarea de Mijlocitor între Dumnezeu şi omenire; de aceea suferinţele au fost permise pentru încercarea, pentru dovedirea Lui. Şi tot aşa este şi cu suferinţele care vin asupra Corpului lui Cristos, Biserica. Ele sunt pentru propria noastră dezvoltare. Tatăl procedează cu noi în calitate de fii. Cu iubire ne disciplinează şi ne corectează ca să ne poată potrivi şi pregăti, şi să ne poată demonstra vrednicia pentru răsplata glorioasă pe care a pregătit-o pentru noi împreună cu Domnul nostru, şi subordonaţi Lui.

Obţinem o vedere corectă a întregii chestiuni, credem noi, când vedem că moartea lui Isus n‑a fost răscumpărarea; că aceasta n‑a împlinit lucrarea de răscumpărare, ci pur şi simplu a furnizat preţul de răscumpărare; şi că răscumpărarea cu acel preţ este un fapt care se face în „Sfânta Sfintelor” — în cer. Să explic: El S-a înălţat, având în creditul Său preţul sau valoarea suficientă să răscumpere întreaga lume, dar nu s-a aplicat încă nimic pentru nimeni. El a alocat meritul preţului de răscumpărare Bisericii, atribuindu-le acest merit în timpul acestui Veac Evanghelic ca să acopere păcatele lor adamice şi să compenseze pentru imperfecţiunea trupurilor lor muritoare, făcându-i astfel în stare să aducă jertfe pe care Dumnezeu poate să le accepte şi le va accepta prin meritul Avocatului lor.

Dar acel preţ de răscumpărare, în ceea ce priveşte lumea, este încă în păstrare şi va fi dat pentru ea, aşa cum este reprezentat prin „stropirea sângelui” la sfârşitul Zilei Ispăşirii, nu peste mult timp, la începutul Veacului Milenar, pentru a pecetlui Noul Legământ şi pentru a pune în aplicare toate pregătirile glorioase pe care le-a făcut Dumnezeu pentru lume.

Noi credem că este un lucru foarte important să separăm în mod clar lucrarea pe care a făcut‑o Isus şi valoarea acelei lucrări în ochii lui Dumnezeu ca un bun, ceva în creditul Său, în contul ceresc, şi ceva ce El aplică acum pentru noi, iar în curând va da pentru totdeauna omenirii ca preţul lor de răscumpărare.

———————

Ţinuta exterioară în contrast cu harul interior

Întrebare: În ce constă deosebirea dintre ţinuta şi politeţea exterioară a unor oameni naturali şi acea ţinută şi politeţe care în mod potrivit aparţine Noii Creaturi, dezvoltată în roadele şi darurile Spiritului sfânt?

Răspuns: Caracteristicile umilinţei, blândeţii, răbdării etc., sunt caracteristici care au aparţinut primului om când a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, ele sunt caracteristici umane care pot fi cultivate într-o anumită măsură de orice fiinţă umană, şi toţi trebuie să se străduiască pentru ele. Dar de fapt, ca rezultat al căderii, egoismul şi josnicia generală au depravat poftele şi maniere întregii omeniri în aşa de mare măsură încât, după cum spun Scripturile, nu este nici unul drept, perfect, nu, niciunul; „din tălpile picioarelor până la cap” (Isa. 1:6) toţi sunt imperfecţi. De aceea, niciun om natural nu va avea aceste glorioase trăsături de caracter pe larg şi pe deplin dezvoltate, deşi desigur există o deosebire între dezvoltarea unora şi dezvoltarea altora.

Vedem însă că, aparte de aceste haruri naturale, unii oameni lumeşti au adoptat ceva din diferitele haruri ale Spiritului. În metodele lor de afaceri ei încearcă să fie gentili, şi este potrivit aşa. Este considerată ca parte a conduitei potrivite a colegiilor şi în special a şcolilor pentru domnişoare, să instruiască pe tineri în legătură cu politeţea, în legătură cu ceea ce să spună şi ce să nu spună; cum să spună lucrurile şi cum să nu le spună; şi toate acestea aduc acestor persoane o blândeţe exterioară în comportamentul lor general. Totuşi, în astfel de cazuri un rafinament este cultivat în ideea că aceasta constituie „bună creştere”; că aceasta este ceea ce orice doamnă sau domn trebuie să facă sau să spună; şi astfel aceasta poate fi doar o spoială, în realitate neafectând sentimentele inimii. Persoana poate fi pe dinafară foarte calmă, politicoasă şi plăcută, şi totuşi în inimă să fie foarte acră, invidioasă şi josnică.

Cei care observă doar pe dinafară ar putea să nu fie în stare să discearnă dacă acel bărbat sau acea femeie au fost mişcaţi de un spirit potrivit sau nu. Ei ar putea să nu ştie dacă aceste schimbări au fost „roadele spiritului” sau roade ale bunei educaţii, dar oricine, cunoscând bine viaţa privată a unei astfel de persoane, în mod sigur ar recunoaşte faptele, pentru că, după cum este şi vechea expresie, „Adevărul iese la suprafaţă ca untdelemnul”; şi aceste persoane, în timp ce dau dovadă de o purtare politicoaă, în privat cel puţin, ar demonstra ocazional că nu erau în armonie cu comportarea exterioară, ci aceasta era doar o spoială şi, în acea măsură, ipocrizie. Poate că o măsură de ipocrizie în acest sens ar fi recomandabilă pentru unii oameni; ar putea fi mai bine să pună puţină spoială dacă nu pot fi într-adevăr aşa; mai bine să pară politicoşi decât aspri; cel puţin ar ajuta lumea în această direcţie să fie cât se poate de politicoşi în procedurile lor generale.

Comerciantul care, după ce scoate cantităţi mari de mărfuri şi spune unei cliente că nu‑i o problemă să-i arate mărfurile, că îi face plăcere să aibă ocazia să facă aceasta şi că nu există nicio obligaţie în faptul că face aceasta, şi manifestă însăşi esenţa politeţei, dar care, după ce doamna a ieşit din magazin, dă cu piciorul în pământ şi se plânge, dă de ştire astfel tuturor din preajmă că politeţea sa este doar o necesitate în afaceri. El face aceasta fie în interes propriu, dacă este proprietarul magazinului, fie pentru situaţia lui, dacă este un angajat.

La creştini aceste daruri sunt dezvoltate dinăuntru. Oricum ar fi fost în mod natural, politicos sau aspru, Noua Creatură cultivă şi aprobă aceste haruri în inimă, şi ele ies din inimă la suprafaţă. Mintea nouă este cea care reglează Creatura Nouă, şi Creatura Nouă în loc de a avea politeţe numai pe dinafară, aceasta îi curge limpede prin fiecare fibră chiar din inimă.

Poate că aceste Noi Creaturi care se dezvoltă astfel nu sunt tot timpul atât de politicoase la exterior cum sunt unele creaturi vechi care au o spoială de dragul banilor sau pentru alte motive. Se poate ca ei să aibă dispoziţii naturale mai rele; în mod natural se poate să aibă mai puţină răbdare, mai puţină compătimire, sau se poate să fie mişcaţi de o astfel de onestitate încât să‑i facă să evite a spune ceva diferit de ceea ce simt, ceva diferit de ceea ce ar fi sentimentele lor, şi sentimentele lor neajungând încă la punctul cel bun, uneori îi împing să spună lucruri nepotrivite. Aceştia, desigur, trebuie să înveţe să stăpânească omul dinafară chiar înainte ca toate sentimentele lor să ajungă în deplină armonie cu Spiritul Domnului. Ei trebuie să recunoască regulile bunei-cuviinţe ale conduitei exterioare şi să ajungă repede la curent cu aceste reguli, şi cât mai repede posibil să aducă fiecare sentiment în total acord cu Spiritul Domnului, ca să poată deveni tot mai amabili, iubitori şi de ajutor altora, şi astfel „să vestiţi virtuţile Celui care v‑a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9).

———————

Acelaşi văl neridicat

Întrebare: Te rog explică acest text: „Şi nu facem ca Moise, care îşi punea un văl peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi aţintească ochii asupra sfârşitului a ceea ce este desfiinţat. Dar gândurile lor au fost întunecate, căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, acelaşi văl rămâne neridicat, fiindcă vălul este desfiinţat în Cristos”. 2 Cor. 3:13, 14.

Răspuns: Intenţia a fost ca Legământul Legii să nu fie perpetuu, din cauza imperfecţunilor legate de el. Totuşi, n-a fost încă desfiinţat, în sensul de a fi pus întru totul deoparte. El încă operează şi încă este o condamnare asupra acelora care sunt sub el. Dar pentru „cei care sunt în Cristos Isus” acuma nu mai există condamnare; în ceea ce‑i priveşte pe ei, este desfiinţat.

Ideea, deci, ar fi că apostolul spune aici despre Legământul Legii că este desfiinţat în sensul că este condamnat sau că s-au făcut aranjamente pentru trecerea lui. „Căci Cristos este sfârşitul Legii, pentru îndreptăţirea oricărui credincios” (Rom. 10:4), nu pentru oricine şi-a dat numai acordul intelectual, ci pentru cei care cred în sens scriptural — pentru toţi cei care devin urmaşii Săi, toţi cei care cred atât de deplin mesajul Său încât să accepte prevederile minunate pe care El le-a oferit; pentru că se poate spune în mod potrivit că niciunul nu este pe deplin credincios dacă nu acceptă oferta lui Dumnezeu de glorie, onoare şi nemurire — o propunere atât de minunată încât oricine a cărui credinţă într-adevăr o înţelege, va jertfi orice alt lucru imaginabil ca să se poată folosi de această ofertă.

De aceea, dacă unii se supun parţial, concluzia este că ei cred numai parţial; dar dacă ei cred pe deplin, atunci sunt pregătite toate aranjamentele pentru ei, aranjamente prin care să-şi poată „întări chemarea şi alegerea”; de aceea sunt afirmaţiile frecvente că „toate lucrurile” sunt pentru credincioşi — cei care cred în sensul potrivit, deplin, complet. Aşa că „Cristos este împlinirea Legii” pentru toţi aceştia, şi aranjamentul este că toată lumea va avea ocazia de a veni la deplină cunoştinţă şi la deplină credinţă în timpul Veacului Milenar. Întregii naţiuni evreieşti i se va da o ocazie de transfer de la Legământul Legii de sub Moise, la Noul Legământ (al Legii) sub Cristosul glorificat, în Împărăţia Sa Mijlocitoare.

———————

Semnificaţia preoţilor subordonaţi

Întrebare: În stabilirea preoţiei aaronice, Aaron era Marele Preot iar fiii lui erau preoţi asociaţi. Faptul că fiii lui erau asociaţi cu el, este în mod special tipic?

Răspuns: Evident că tipul s-a dat ca să înveţe că aceşti preoţi subordonaţi erau membrii sau corpul Marelui Preot, pentru că în această formă a fost arătat acest lucru. El trebuia să „facă ispăşire pentru sine şi pentru casa lui”. Care este ideea din acest cuvânt „sine”? Cum am exprima foarte clar aceasta? Ce altă relaţie decât aceea de soţie ar reprezenta mai bine eul cuiva? Fiii lui Aaron, deci, l-ar reprezenta pe el într-un mod special, ca şi cum ar fi corpul lui. Un tată este reprezentat în fiul său într‑un sens special. Tipul Marelui Preot în funcţia sa ar fi astfel menţinut în generaţiile succesive. Fiii nu au fost, ca fii, tipici, ci fiii au fost în tip cea mai bună reprezentare care putea fi făcută a corpului preotului, şi astfel ne reprezentau pe noi, care suntem Corpul lui Cristos.

Întrebare: Există preoţi antitipici care să facă o lucrare preoţească în acest timp?

Răspuns: După înţelegerea noastră, ilustraţia „preotului” este o imagine individuală. Nu este o lucrare pe care preoţii s-o facă împreună, ci aici acel singur preot trebuie să facă lucrarea. Cu alte cuvinte, preoţii subordonaţi sunt recunoscuţi doar ca reprezentanţi ai preotului, la fel cum noi suntem reprezentanţii lui Cristos. În acest sens al cuvântului se poate spune că există numai un preot, preotul oficiant, cel care face lucrarea specială; dar în alt sens există o preoţime subordonată — în sensul că noi avem o personalitate separată ca persoane, totuşi acţionând în legătură cu Domnul nostru ca membri ai Lui.

În timp ce recunoaştem scriptura, „sunteţi o preoţie împărătească”, să punem accentul pe cuvintele apostolului care declară despre Domnul nostru: „Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei care aduc darurile după Lege” (Evr. 8:4). Apoi apostolul continuă şi dovedeşte că Domnul nostru a fost un Preot după rânduiala lui Melhisedec, şi că această preoţie după rânduiala lui Melhisedec a fost recunoscută de către Dumnezeu cu un jurământ, şi că Aaron şi preoţia lui n-au fost niciodată recunoscuţi astfel. Dar cu privire la acest om Domnul a spus: „DOMNUL a jurat şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec»”. Psa. 110:4.

Numai Melhisedec a fost, bineînţeles, acel preot, şi acel preot, prin urmare, i-a reprezentat pe toţi membrii Domnului nostru, şi din moment ce marea lucrare a Preotului antitipic este în viitor şi nu este o lucrare prezentă, vedem că acesta este motivul pentru care nu se face referire la Aaron în mod deosebit în tipul Marelui Preot. Marele Preot va face într-adevăr marea sa lucrare în timpul Veacului Milenar, şi ceea ce se face în prezent este numai o lucrare pregătitoare, pregătindu-se pentru lucrare.

Mai întâi Domnul Isus, în cei trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, S-a dovedit vrednic să fie Preotul, iar în timpul acestor 1800 de ani de atunci, ne dovedeşte pe noi vrednici să fim membrii Săi, şi când El Îşi va completa lucrarea doveditoare că suntem vrednici, împreună cu El însuşi, pentru această mare şi onorabilă poziţie de Profet, Preot, Mijlocitor, Rege, Judecător al lumii, El va avea în acelaşi timp un anumit merit în creditul Său, pe care îl va putea aplica pentru lume şi datorită căruia poate îndeplini o funcţie preoţească pentru omenire. Funcţia preoţească, precum am spus mai înainte, ţine mai mult de viitor decât de prezent. Timpul prezent este timpul pentru jertfă, timpul pentru a face un legământ cu Domnul prin jertfă.

Suntem de acord, bineînţeles, că niciunul dintre noi nu face sacrificarea. Marele preot a lovit viţelul şi l-a ucis, şi de asemenea marele preot a lovit ţapul şi l-a ucis. Apoi a urmat prezentarea; ca, de exemplu, când apostolul spune, „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” etc., el nu spune: Faceţi munca preotului cu trupul vostru, ci oferiţi‑vă ca jertfă Domnului; El vă poate accepta; El vă poate sacrifica şi poate îndeplini un serviciu asupra voastră care vă va pregăti pentru o parte cu El, ca membri ai Corpului Său, în lucrarea glorioasă din viitor, în opera de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, în lucrarea de inaugurare a Timpurilor Restabilirii despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime. Fapt. 3:19-21.