Sf. Petru a strigat „Doamne, scapă-mă!”

Matei 14:22-36

„Cei care erau în corabie au venit şi s-au închinat înaintea lui Isus, zicând:

Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

R4618b W. T. 15 mai 1910 (pag. 169-170)

În ceea ce-i priveşte pe eroii ei, Biblia, spre deosebire de orice altă carte religioasă, spune deschis adevărul. Studiul de astăzi accentuează atât tăria cât şi slăbiciunea dispoziţiei naturale a sf. Petru. Identificăm caracterul ilustrat aici cu cel arătat în alte împrejurări — nobil şi curajos, dar destul de repezit şi lăudăros. Nicio slăbiciune a niciunui personaj din Biblie nu pare a fi micşorată sau trecută cu vederea în relatări. Acelaşi Petru a fost cel care, după ce L-a auzit pe Isus că vorbeşte despre apropiata Lui moarte, L-a luat pe Învăţător la rost dojenindu-L că vorbeşte în acest fel şi că nu spune adevărul, şi că ucenicul ştie mai mult decât Învăţătorul lui; că acesta din urmă era fie ignorant, fie denatura viitorul de bună voie. Nu‑i de mirare că Învăţătorul l-a mustrat, pentru că în acest fel era un adversar.

Acelaşi om curajos după aceea a scos sabia şi a lovit pe slujitorul Marelui Preot pentru a apăra pe Învăţătorul. Totuşi, numai cu câteva ceasuri mai târziu s-a lepădat complet de El cu jurăminte şi blesteme. Cu toate acestea, Învăţătorul l‑a iubit; cu amestecul lui special de slăbiciune şi tărie, el a avut pe deasupra o inimă nobilă, credincioasă, chiar şi atunci când, lăudându-se, a declarat: „Chiar dacă toţi Te-ar părăsi, eu nu Te voi părăsi”. Studiul nostru ni-l arată pe sf. Petru împreună cu ceilalţi ucenici într-o barcă de pescuit pe o mare agitată. Isus a refuzat să meargă cu ei în barcă, retrăgându-Se pe munte pentru un timp de rugăciune. Barca încă nu ajunsese la destinaţie când ucenicii L-au văzut pe Învăţător umblând pe apă, apropiindu‑Se. La început s-au speriat cu toţii; apoi a venit încurajarea prin cuvântul Său şi în final sf. Petru I-a cerut voie Învăţătorului să meargă la El pe apă. I s-a dat voie, şi nu ne putem îndoi că, dacă apostolul şi-ar fi menţinut credinţa, ar fi ajuns la Domnul în siguranţă, pentru că aceeaşi putere exercitată prin el şi prin ceilalţi ucenici pentru vindecarea bolnavilor şi pentru a scoate afară demoni era absolut în stare să-l ţină ca să nu se scufunde în apă.

„Puţin credinciosule”

Dar în timp ce credinţa sf. Petru a fost mai puternică decât a celoralţi şi mai puternică decât a noastră astăzi, prin aceea că a încercat chiar să umble pe apă, totuşi n-a fost destul de puternică. Când ochii lui au prins o frântură din agitaţia mării, credinţa a început să cedeze şi el a început să se scufunde. Totuşi Învăţătorul l-a prins, zicând: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Lecţia din această ocazie fiind sfârşită, vântul a încetat. Apoi toţi ucenicii I‑au oferit închinare Domnului, înţelegând din nou că El era Fiul lui Dumnezeu în putere; căci chiar şi vânturile şi valurile îl ascultau.

„O mână care nu-i a noastră paşii ni-i susţine,

Un glas, care nu-i al nostru valurilor porunceşte;

Valurilor porunceşte şi la ureche ne şopteşte,

O, puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Toţi sunt păcătoşi. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”. Unii nu-şi dau seama de măsura imperfecţiunilor lor. Cu toate acestea, putem spune că toţi oamenii cu o minte sănătoasă se recunosc a fi imperfecţi şi de aceea nevrednici de recunoaşterea marelui Creator. Ei nu I se pot recomanda ca fiind vrednici de favoarea Lui şi de viaţă veşnică. Atunci când această convingere în privinţa nevredniciei devine ferm stabilită, când se înţelege profund că „plata păcatului este moartea”, atunci foarte probabil inima înţelege valoarea vieţii eterne şi strigă către Domnul pentru eliberare din întuneric, din robia păcatului şi din sentinţa morţii lui. Pentru toţi aceştia Mântuitorul stă gata să le dea o mână de ajutor, ca şi în cazul sf. Petru. El nu-i va mustra pentru păcatele lor dacă s-au pocăit de ele şi s-au întors spre dreptate. Mai degrabă El va spune: „De ce n‑ai venit mai devreme? Am fost gata să te ajut imediat ce strigai”.

Ameninţările cu chinul n-au reuşit

să convertească lumea

Strămoşii noştri gândeau că trebuie să ilustreze înaintea minţii păcătosului un chin veşnic din partea diavolilor. Li s-a părut că asemenea ilustraţii vor avea mai mult succes în a atrage pe oameni de la păcat spre dreptate, decât pedeapsa Scripturii care declară că plata păcatului este moartea, „pierzare veşnică” (2 Tes. 1:9). Dar ei au exagerat chestiunea. Mesajul lor n-a reuşit să convertească lumea. Numai a chinuit pe cei sfinţi, iubitori, evlavioşi. Unii oameni au gândit că probabil era ceva greşeală în aceasta, pentru că este contrar tuturor experienţelor umane ca viaţa să persiste într‑un astfel de chin de nedescris. Totuşi acum, cu ajutorul Bibliei moderne, cu traduceri mai bune, cu referinţe marginale etc., poporul lui Dumnezeu învaţă tot mai mult că acest Cuvânt al lui Dumnezeu este adevărat şi că nu trebuie sucit — că atunci când spune moarte, nu înseamnă viaţă în chin.

Într-adevăr, unii ne-au spus că pentru mintea lor ştergerea completă din existenţă, care Dumnezeu a stabilit că va fi soarta celor care refuză orice ocazie şi ofertă a Lui de mântuire, este o mai mare groază decât ar fi viaţa în oricare fel de stare. Un motiv pentru care acest gând e o groază mai mare, fără îndoială este faptul că e mai raţional, iar oamenii care gândesc îl pot primi, şi îl primesc mai serios şi îi dau mai mare greutate. Din această nimicire veşnică Mântuitorul este gata să elibereze pe fiecare membru al rasei lui Adam, din pedeapsa morţii — din mormânt şi din toate imperfecţiunile minţii şi trupului care sunt parte din moarte. Moartea lui Isus la Calvar a avut suficientă valoare pentru a anula păcatele primului om şi ale tuturor celor care au parte de pedeapsa cu moartea împreună cu el. Fără moartea lui Cristos n‑ar exista nicio înviere, nicio viaţă viitoare.

Încă puţin şi cei credincioşi vor ieşi afară la „întâia înviere” ca să fie comoştenitori cu Cristos. Apoi va veni ridicarea generală a omenirii, inclusiv trezirea tuturor celor din lume din somnul morţii. Ajutorul Domnului nostru dat lui Petru corespunde cu acel ajutor mai mare pentru întreaga lume. De asemenea ilustrează cum cei care deja au devenit copii ai lui Dumnezeu ar fi în pericol de a păcătui din nou, dacă n-ar fi mâna de ajutor a Domnului nostru.