cine este Conceput din Dumnezeu

— nu poate păcătui

„Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el;

şi nu poate păcătui.” 1 Ioan 3:9.

R 4614 W. T. 15 mai 1910 (pag. 164-167)

După cum în natura umană există o concepere umană şi o naştere umană, tot aşa, Scripturile ne informează că Domnul îşi propune ca în timpul acestui Veac Evanghelic să dezvolte creaturi de o natură nouă. Despre aceştia se spune că întâi sunt concepuţi de Spirit sfânt în momentul consacrării, după aceea sunt dezvoltaţi şi în cele din urmă sunt „născuţi din morţi” ca „mădulare ale trupului Său” — părtaşi „în învierea” Lui ,„Întâia Înviere”, Învierea Principală.

Scripturile declară că puterea de concepere este Cuvântul Adevărului. Prin acest Cuvânt lucrează Dumnezeu în noi mai întâi, şi dacă răspundem la atragere vom fi aduşi în relaţie cu Cristos prin credinţă, recunoscându-L ca Purtătorul Păcatului, ca Marele Avocat care este dispus să ne atribuie o parte din meritul Său, şi astfel să ne îndreptăţească de păcatul adamic şi de imperfecţiunile cărnii, pe care noi nu le mai aprobăm. Cuvântul lui Dumnezeu, după ce ne-a convins că toată nedreptatea este păcat, şi după ce am ajuns în acel loc unde dorim să fim în acord cu Dumnezeu şi cu dreptatea, suntem informaţi prin Cuvântul Său că cei care vor ajunge să fie pe deplin ai Lui în timpul de acum, şi vor primi invitaţia Lui de a deveni membri ai Corpului lui Cristos, de a se uni cu Domnul nostru în depunerea vieţii pământeşti, pot să-şi „aducă trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, slujirea lor înţeleaptă”.

Când facem aceasta, Domnul nostru Isus, ca Avocat, ne atribuie meritul Său şi suntem acceptaţi de Tatăl, în acest „timp potrivit” al Domnului — în acest Veac Evanghelic în care se alege numărul deplin al celor „aleşi”. Acceptarea Tatălui este indicată prin împărtăşirea Spiritului sfânt, şi când suntem „concepuţi [acest text este nepotrivit tradus „născut”] din Dumnezeu”. Cuvântul pentru „născut” şi „conceput” fiind acelaşi în greacă (gennao), contextul trebuie să indice care din ele să fie folosit. În acest caz ar trebui să fie cuvântul „conceput”, pentru că Noua Creatură este în acest timp doar un embrion; nu are un corp nou; are doar o minte nouă, o voinţă nouă, o dispoziţie nouă, care a fost concepută de Spiritul Adevărului şi acceptată de Tatăl ca o concepere la natură spirituală.

Tot ce este legat de această Nouă Creatură este pur şi fără păcat; nu are nimic din condamnarea adamică, nicio imperfecţiune. Niciodată n-a avut. Nu poate fi de acord cu păcatul pentru că nu este în armonie cu păcatul. Dorinţa după păcat, care încă poate să stea la pândă în membrele decăzute ale trupului nostru, ar fi numită, după cum o defineşte apostolul, „patimile păcatelor … în mădularele noastre”, sau luptele cărnii. Carnea este socotită moartă dar nu este moartă în realitate — numai „moare zilnic”. Noua Creatură, luptându-se astfel împotriva cărnii şi omorând-o, face progres în această direcţie în măsura în care are energie şi succes.

„Sămânţa Lui rămâne în el şi

nu poate păcătui”

Dacă această voinţă nouă, această minte nouă, pe care Dumnezeu a acceptat-o şi a recunoscut‑o ca Nouă Creatură, ar aproba vreodată cu bună ştiinţă, intenţionat păcatul şi l-ar încuviinţa, aceasta ar dovedi că Spiritul Domnului, noua minte, nu mai există, pentru că în prezent Noua Creatură este reprezentată numai de voinţa nouă, dispoziţia nouă. Nu carnea, nu materia cenuşie a creierului; voinţa este cea care controlează creierul şi caută să reglementeze gândurile şi intenţiile inimii, şi, pe cât posibil, toate acţiunile din viaţa zilnică. Noua voinţă este Noua Creatură în cel mai categoric sens. Deci, dacă voinţa a încetat a mai fi în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, ea a pierit ca voinţă nouă şi cea veche este numai reînsufleţită. Acesta ar fi un indiciu că sămânţa adevărului, sămânţa acestei puteri a lui Dumnezeu, a murit în acea persoană; pentru că atâta timp cât „sămânţa Lui rămâne în el … nu poate păcătui”. El nu poate aproba intenţionat şi cu bună ştiinţă păcatul sau să practice păcatul.

Voinţa Nouă ar putea fi uneori prinsă în capcană, pentru că voinţa este foarte special identificată cu trupul, cu creierul uman, şi de aceea cu toate afacerile vieţii. În astfel de momente ar putea deveni neglijentă cu privire la obligaţiile sale şi la caracterul potrivit al cursului ei, şi astfel Noua Creatură ar putea fi surprinsă într-o greşeală; dar n-ar putea fi o Nouă Creatură şi totuşi să aibă voinţa sau intenţia de a face ceea ce este rău — contrar dreptăţii şi voinţei şi intenţiei divine.

„Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8). Cum să armonizăm acest text cu cel precedent, vine întrebarea. Apostolul nu spune aici că păcătuieşte carnea noastră şi că noi nu păcătuim. Nici nu înţelegem că spune, „Dacă cineva spune că nu păcătuieşte carnea lui, acela este un mincinos”, ci înţelegem că spune: „Dacă noi [Noile Creaturi] zicem că n‑avem păcat adevărul nu este în noi”. El zice astfel că noi, Creaturile Noi, suntem răspunzători de păcat. Înţelegem că soluţia aici stă în deosebirea dintre voinţa sau intenţia Noii Creaturi şi capacitatea Noii Creaturi. Noua Creatură nu păcătuieşte niciodată cu voia, nu face niciodată rău intenţionat, dar poate fi prinsă în capcană prin înclinaţiile rele ale trupului ei de carne decăzut.

Trupul pământesc este socotit mort şi Dumnezeu nu are nimic de-a face cu el. Dumnezeu nu judecă nici nu lucrează cu lucrurile moarte; „voi aţi murit” în ceea ce priveşte carnea. De aceea Dumnezeu nu judecă trupul; El nu ia în considerare ce a făcut trupul vostru, ce ai făcut tu ca fiinţă umană, pentru că tu nu mai exişti ca fiinţă umană din punctul de vedere divin sau în istoricul tău. Întreaga ta poziţie înaintea lui Dumnezeu este ca Nouă Creatură; dar tu eşti răspunzător de trupul tău, de limba ta, de mâinile tale, de picioarele tale şi de tot ce fac acestea. Ca administrator al acestora este datoria ta, ca Nouă Creatură, să faci tot ce poţi mai bine cu ele, şi eşti răspunzător de ele.

Să ilustrăm: Dacă un om are un câine şi ştie că acest câine este rău, şi că va lătra şi va muşca şi-i va deranja pe vecini, este de datoria lui să‑i pună botniţă sau să-l lege. Dacă acel câine scapă cândva din legătoare şi muşcă pe cineva, nu câinele va fi dat în judecată, pentru că acest câine nu are nicio resposabilitate în aceasta, ci procesul va fi adus împotriva proprietarului câinelui. El este cel care are responsabilitatea pentru ceea ce face câinele.

Tot aşa şi la Curtea divină, noi, în calitate de Creaturi Noi, suntem răspunzători pentru trupul nostru — pentru ceea ce fac mâinile noastre, pentru ceea ce fac picioarele noastre şi pentru ceea ce face limba noastră. De aceea, dacă trupul păcătuieşte, Noua Creatură este acuzată de acel păcat, oricare ar fi acela — fie că este un păcat grav sau un păcat mai mic; şi când spunem, „dacă trupul păcătuieşte”, folosim doar o formă de exprimare acomodată, pentru că ştim că în trup nu există perfecţiune; că nu există o Nouă Creatură care să aibă un trup perfect şi care să poată ţine legea lui Dumnezeu în mod absolut.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi celor care ne-au greşit”

Astfel vedem că fiecărei Noi Creaturi i se pun în sarcină defectele cărnii sale muritoare. Acestea sunt numite în Scripturi „greşeli”, iar în Rugăciunea Domnului suntem instruiţi ce să facem cu privire la aceste greşeli. Când ne rugăm, „ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”, nu ne referim la păcatul adamic, pe care Dumnezeu nu-l iartă, dar care este ispăşit prin meritul lui Cristos atribuit nouă. Când vorbim aici de „greşeli” ne referim la acele păcate care, ca Noi Creaturi, le comitem neintenţionat, împotriva planului sau legii divine, pentru că suntem prinşi în capcană sau ademeniţi de neputinţele noastre sau de condiţiile înconjurătoare şi de ispitele vieţii. Acestea ar putea copleşi Noua Creatură şi s-o abată de la calea ei, exact aşa cum apropierea unui magnet de o busolă ar putea face ca acul busolei să devieze temporar; aceasta n-ar înseamna că busola s-a stricat, nici că busola este rea pentru că temporar a fost abătută de la funcţionarea ei potrivită; tot aşa este şi cu noi. Mintea nouă, voinţa nouă, este în armonie cu Dumnezeu, şi orice ar putea-o abate în vreun grad ar fi doar o chestiune temporară şi nu ar însemna în mod necesar imperfecţiunea Noii Creaturi. În cazul busolei, dacă magnetul va fi îndepărtat, acul busolei se va întoarce imediat spre nord; tot aşa este şi cu noi, dacă ispita copleşitoare este îndepărtată din cale, inimile noastre ca Noi Creaturi se întorc imediat la loialitate faţă de Dumnezeu. Această ilustraţie, bineînţeles, nu este perfectă, pentru că busola nu are inteligenţă, nici voinţă, nici putere să se amelioreze, nici să-şi crească împotrivirea la influenţele exterioare.

Aceste greşeli, când le ducem la tronul harului, nu vor fi iertate decât dacă avem un Avocat, şi apoi, Avocatul nostru n-ar putea face nimic pentru noi dacă n-ar avea merit la dispoziţia Sa pe care să-l poată atribui pentru noi, pentru că Dumnezeu lucrează pe linia dreptăţii stricte şi absolute. De aceea, când mergem la tronul harului ceresc, baza credinţei şi încrederii noastre trebuie să fie aceea că avem un Mare Preot care a intrat pentru noi în „Sfânta Sfintelor”; că Acesta Mare este Avocatul nostru la Dumnezeu, şi că baza susţinerii Sale eficiente este meritul jertfei Sale — că are mijloacele necesare pentru mulţumirea Dreptăţii pentru toate acele imperfecţiuni care sunt ale noastre involuntar, neintenţionat.

Dumnezeu ar fi putut aranja ca meritul jertfei lui Cristos să acopere sau să fie eficient nu doar pentru „păcatele făptuite mai înainte, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu”, la timpul acceptării noastre ca Noi Creaturi, ci să fie aplicat şi pentru toate imperfecţiunile viitoare ale cărnii chiar până la sfârşitul vieţii noastre. Dar El n-a făcut un astfel de aranjament şi evident a intenţionat ca aceasta să poată fi în avantajul nostru, aşa încât atunci când greşim să putem avea experienţa umilitoare de a fi forţaţi să mergem la „scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”. Oricine a avut ceva experienţe, în calitate de copil al lui Dumnezeu, în a merge la tronul harului, fără îndoială că a avut parte, într-o anumită măsură, de această umilire.

Dacă, de exemplu, Noua Creatură află că a fost surprinsă în aceeaşi greşeală pentru a doua oară, aceasta ar produce o umilire specială, şi fiecare umilire în plus ar trebui să o facă pe acea Nouă Creatură tot mai serioasă în străduinţele ei ca această lecţie specială să fie bine învăţată — ca niciodată să nu mai fie nevoie să apeleze la Domnul pentru iertare în aceeaşi privinţă. Vedem astfel în acest aranjament al Domnului o mare binecuvântare — o binecuvântare prin aceea că ne va ţine umiliţi şi de asemenea ne va face să mergem continuu la tronul harului, şi conştienţi de faptul că după carne suntem imperfecţi; vom continua să privim la standardul pe care Dumnezeu l-a pus, ca să vedem în ce măsură suntem încă imperfecţi; iar aceasta ne va face să veghem zilnic asupra noastră ca să putem creşte ca Noi Creaturi. În armonie cu aceasta, apostolul Pavel, adresându-se Noilor Creaturi, zice: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Avocat* (*subsol, n.t.): pe Isus Hristos Cel drept”.

Trebuie să înţelegem că aici apostolul vrea să spună că dacă cineva păcătuieşte fiindcă nu are un trup perfect, dacă păcătuieşte din cauza împerfecţiunii cărnii şi a ispitelor înconjurătoare, dar care, fiind Nouă Creatură, doreşte să facă voia lui Dumnezeu, să se apropie „cu deplină încredere de scaunul harului” ceresc. Să aibă curaj să se apropie. Să nu întârzie în a se apropia. Totuşi ştim că în realitate mulţi întârzie să meargă la tronul harului; se simt ruşinaţi să meargă la Tatăl ceresc şi să recunoască faptul că au greşit din nou; şi astfel, împiedicaţi de ruşinea lor, sau de mândria lor, sau de descurajare, se află în mare pericol, deoarece cu cât rămân mai mult timp depărtaţi, cu atât starea lor va deveni mai gravă, cu atât mai rece va fi inima lor şi petele de pe „haina dreptăţii” lor vor deveni mai numeroase.

Marea Mulţime trebuie să-şi spele hainele şi să le albească

Şi aşa se face că aceia care sunt cei mai fierbinţi în spirit şi cei mai în acord cu Domnul sunt foarte grijulii ca nici măcar o singură pată să nu le murdărească haina dreptăţii; dar dacă ar apărea o pată, ei se grăbesc să o cureţe imediat cu sângele lui Cristos; în timp ce alţii care iau o cale diferită devin treptat tot mai neglijenţi, până când haina lor devine foarte pătată şi norul dintre ei şi Domnul devine tot mai întunecat, şi probabil vor fi înghiţiţi de cele lumeşti şi în cele din urmă îşi vor atrage pedeapsa cu Moartea a Doua. Chiar şi în cazul celor la care chestiunea nu ajunge atât de serioasă, vedem din imaginea dată în Scripturi cât de deplorabilă este starea lor; că nu vor fi socotiţi vrednici să fie din „Turma Mică”; nu vor fi socotiţi vrednici să fie din Preoţimea Împărătească; ei trebuie să sufere multe lovituri; şi cea mai înaltă poziţie posibilă la care pot să ajungă este un loc în mulţimea leviţilor antitipici, „Marea Mulţime”, servitori ai Preoţimii Împărăteşti.

Această imagine ne este dată, ne amintim, în Apocalipsa, capitolul 7, unde „Marea Mulţime” este arătată că îşi spală hainele şi le albeşte în sângele Mielului. N-ar fi nevoie de a spăla toată haina decât dacă toată ar fi pătată. Cei care-şi ţin hainele nepătate de lume prin aceea că observă fiecare pată care ar putea apărea şi se duc imediat la tronul harului pentru ca, în calitate de Noi Creaturi, să poată „umbla în alb” — aceştia sunt cei care sunt plăcuţi în ochii Domnului. Acestei clase vrem noi să-i aparţinem cu toţii.

Când ÎNCETEAZĂ Noua Creatură

SĂ existE

Se poate întreba aici, cum acţionează Cristos ca Avocat pentru păcatele Noii Creaturi şi cum aplică meritul Său pentru păcatele lor? Răspundem că toate păcatele de care este acuzată Noua Creatură sunt slăbiciunile şi imperfecţiunile pământeşti, iar meritul lui Cristos este de un fel cu totul pământesc. El n‑are nimic de dat de felul celor cereşti. Sacrificiul pe care l-a făcut a fost un sacrificiu pământesc, al cărui merit a fost atribuit celor care vin la Tatăl prin El; deci meritul Său este aplicat numai pentru păcatele pământeşti şi neintenţionate, în ceea ce o priveşte pe Noua Creatură.

Dacă Noua Creatură este necredincioasă, în sensul că este de acord cu păcatul, atunci Noua Creatură încetează a mai fi — nu mai există Nouă Creatură. Dar Noua Creatură ar putea fi adormită, şi în acest sens ar putea fi prinsă în capcană; de exemplu: Ar putea exista un servitor care în inimă ar fi loial stăpânului prin aceea că nu ar vrea să se înţeleagă cu tâlharii ca să-i lase să intre în casă; dar dacă acel servitor ar fi neglijent cu încuietorile uşilor şi un hoţ ar intra datorită acelei neglijenţe, el ar fi necredincios şi ar fi încălcător în acea măsură. Dar dacă s-ar înţelege cu jefuitorii şi tâlharii şi le-ar deschide uşa ca să-i lase să intre, atunci n-ar mai fi un servitor; n-ar mai fi membru al acelei case, ci vrăjmaş. El însuşi ar fi un tâlhar.

Deci, dacă noi în calitate de Creaturi Noi încuviinţăm păcatul şi facem prevederi pentru carne şi căutăm ocazii să intrăm în legătură cu lucrurile păcătoase, Noua Creatură în acel caz a încetat a mai fi Nouă Creatură. Este o creatură veche, mascată, şi pentru unul ca acesta n‑ar mai exista o speranţă viitoare. El a trecut dincolo de speranţă. Dar dacă a fost neglijent şi tâlharii (vorbim despre aceste înclinaţii păcătoase ca tâlhari) pe nesimţite l‑au luat cu vorba şi unul l-a ispitit să ţină uşa deschisă ca să discute, în timp ce altul a făcut un ocol pe altă cale şi a intrat astfel cu forţa în casă, el este răspunzător datorită faptului că a stat de vorbă cu asemenea influenţe. El nu are niciun drept să aibă ceva de-a face cu păcatul. Nu are niciun drept să aibă părtăşie cu lucrurile păcătoase. Nu trebuie să aibă nimic de-a face cu lucrările neroditoare ale întunericului, nici să fie în armonie cu ele în vreun sens al cuvântului, ci trebuie să se depărteze de ele ca de un vrăjmaş. Noi nu avem niciun drept la vreo părtăşie sau simpatie cu ceea ce stăpânul casei ne-a interzis. Stăpânul casei noastre este Cristos Domnul, şi voinţa Sa şi normele Sale trebuie respectate, nu numai în literă pe dinafară, că în aparenţă încercăm să ţinem casa în siguranţă, ci în măsură deplină să ne împotrivim şi să tratăm ca vrăjmaşi tot ceea ce nu este în acord cu El. Cu cât fixăm mai ferm acest gând în mintea noastră, cu atât vom găsi că va fi mai mare puterea care ne va sprijini voinţa nouă în această împotrivire la păcat.

„Sufletul meu, bine păzeşte-te”

În conformitate cu Scripturile, cât şi cu propria noastră experienţă şi a multor altora de care avem cunoştinţă, tot păcatul care vine asupra Noii Creaţii vine foarte pe nesimţite şi în general într-un mod plăcut. Un atac exterior, cum ar fi aruncarea cu pietre, nu se face niciodată. Persoana ar închide uşa imediat împotriva unui astfel de atac; dar vin păcatele spuse calm, linguşitor, păcatele care par a fi ceva corect. Întorcându-ne la ilustraţia cu câinele: Atunci când simţim că suntem provocaţi să lăsăm lanţul pentru ca câinele să poată face ceva bun cu dinţii — că este cineva care trebuie muşcat — atunci este momentul când ne expunem pericolului. Noi învăţăm încet să apreciem pe deplin faptul că un câine nu trebuie să muşte pe nimeni; nu trebuie să muşte pe prietenii familiei, nici pe vrăjmaşii familiei. Trebuie ţinut legat tot timpul. Apoi să vedem cât trebuie să latre câinele: Puteţi uşor vedea ce ar însemna aceasta. Este vorbirea de rău. Dacă un câine continuă să latre, va deranja nu numai familia, ci şi pe vecini şi pe prieteni, şi chiar pe vrăjmaşi. Noua Creatură nu are niciun drept să permită aceasta. Limba ei trebuie să vorbească doar despre bine şi numai aşa. Aceasta este o poruncă absolută; „să nu vorbească de rău pe nimeni” — nu numai despre nimeni din Biserică, ci şi despre nimeni din afara Bisericii; şi în acest caz, nimeni include barbatul şi femeia, atât bărbaţi cât şi femei.

Am putea întreba dacă Domnul nostru Isus, când S-a înălţat la cer „ca să Se înfăţişeze ... pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”, a aplicat tot meritul Său; şi dacă da, ce are El acum ca să aplice pentru aceste greşeli zilnice pe care noi le comitem fără să ştim şi fără să vrem, şi pentru care suntem îndemnaţi să mergem cu îndrăzneală la tronul harului Ceresc şi să ne amintim că avem un Avocat? Răspundem că Domnul nostru, când a murit, a pus în mâinile Tatălui întregul merit al vieţii Sale pământeşti, dar nu l-a aplicat pentru a fi folosit sau pentru vreun scop specific. El doar a spus: „În mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” — tot ce am este predat Tatălui. Când S-a suit la înălţime, toate acele drepturi de viaţă pământească au fost în mâinile Tatălui, au fost în bancă, să zicem aşa. Dar este un lucru să ai ceva în bancă şi alt lucru să aloci bani pentru alţii. Domnul nostru a depozitat meritul Său în banca cerească, ca să zicem aşa, şi acesta a fost acolo când S-a suit la înălţime să facă alocarea lui.

Ce alocare a făcut? Nu a alocat întregul Său merit pentru o persoană şi imediat ce acea persoană a terminat folosirea lui să-l aloce altei persoane; ci tot acest merit al Său, în orice privinţă şi în cel mai larg mod posibil de acoperire, a fost lăsat în mâinile lui Dumnezeu, şi nu l-a alocat tot deodată, ci doar l‑a ipotecat. Cum am spune noi dacă am vorbi despre finanţe, a ipotecat de mai multe ori acel depozit; El a atribuit o parte din acel merit fiecăruia care crede în El şi se întoarce de la păcat şi face o consacrare aşa cum a făcut El, şi care va căuta să umble în urmele Sale până la sfârşitul căii.

Aşa deci, meritul Domnului nostru n-a fost numai pentru credincioşii care trăiau la timpul când El a murit, ci şi pentru noi care trăim acum şi pentru toţi credincioşii consacraţi din clasa ascultătoare, şi pentru toate interesele lor. Dar deşi a fost pus în mâinile lui Dumnezeu pentru acel scop şi a fost lăsat acolo ca o garanţie pentru toată această clasă, totuşi acesta a mers, sau a fost aplicat individual când fiecare a avut nevoie de el. Pe timpul acela exista doar un număr mic de ucenici, cam cinci sute de fraţi, şi meritul, sau atribuirea meritului, pentru a acoperi păcatul lor adamic şi a-i face acceptabili ca jertfe, a fost dat instantaneu, şi ca urmare Spiritul sfânt a venit peste toţi cei care erau în acea atitudine de aşteptare la Cincizecime. De atunci Domnul atribuie meritul Său tuturor celor care vin la Tatăl prin El; acest merit nu este aplicat altora, şi curge din aceeaşi sursă şi fântână a harului. Este suficient nu numai pentru a‑l aplica pentru toate păcatele, imperfecţiunile şi scădinţele din trecut, ci este suficient pentru toate imperfecţiunile şi scădinţele cât timp rămânem în carne, pentru că nu a fost dat niciodată în întregime, ci rămâne ca o fântână continuă de aprovizionare din care putem scoate zilnic.