Reacţia În Seminariile pentru femei

R4613a W. T. 15 mai 1910 (pag. 163-164)

Redăm în cele ce urmează extrase dintr‑un articol, care confirmă afirmaţia noastră recentă că aceeaşi necredincioşie poleită, care de patruzeci de ani dospeşte în toate colegiile şi seminariile pentru băieţi din Statele Unite, Canada, Anglia şi Germania, şi care acum a pus stăpânire pe aproape fiecare amvon şi Şcoală Duminicală, pătrunde şi impregnează chiar şi cărţile de şcoală obişnuite.

Mulţi părinţi văd aceasta, dar se abţin de la proteste datorită lipsei coloanei vertebrale şi standardului fals al iubirii părinteşti. În loc de a apăra Adevărul şi Biblia, ei cedează aroganţei Americii Tinere — bărbaţi şi femei. Ei cred că îi iubesc prea mult pe copiii lor pentru a li se împotrivi, când în realitate problema lor este prea multă iubire de sine — „de a fi aprobaţi”. Se tem ca nu cumva odoarele lor educate să gândească despre ei că sunt „demodaţi” şi înapoiaţi. De ceea ce au nevoie ei este mai multă iubire pentru Creatorul lor, mai multă iubire pentru Cuvântul Său şi mai multă iubire pentru copiii lor — să le dea coloană vertebrală ca să stea pentru Adevăr cu orice preţ.

Dar vai! Atât de dăunător şi restrictiv a fost denaturată Evanghelia lui Cristos, încât multe suflete dragi, cu o credinţă profundă, au atât de puţină cunoştinţă încât nu o pot apăra. Mai mult, ei îşi cunosc ignoranţa şi se tem chiar şi să încerce.

„Poporul Meu piere din lipsă de cunoaştere” zice Domnul. Şi totuşi, liderii tuturor denominaţiilor îi învaţă să se laude. Sunt bogaţi şi au sporit în bunuri şi nu au lipsă de nimic: nu ştiu despre sărăcia, orbirea şi goliciunea lor (Apoc. 3:17). Ah! Mulţumită lui Dumnezeu că Împărăţia Milenară este atât de aproape acum! Ce ar face omenirea fără ea? În curând jumătatea de adevăr din veacurile întunecate va da locul lipsei vreunui crez, lipsei vreunei credinţe. Şi ce rezultate îngrozitoare vor urma!

Departe de altarele antice

[de Harold Bolce în „Cosmopolitan”]

„Colegiile dedicate educaţiei femeilor şi‑au revizuit acceptata estimare a vieţii, cu consecinţe uimitoare pentru crezurile antice. De-a lungul veacurilor a existat o procesiune tristă de credincioşi care priveau viaţa ca o sarcină de purtat, îndurând‑o până la capăt cu suspine şi lacrimi. Şi amintirea sacrificiului şi suferinţei lor este respectată de miile care-i urmează. În contrast cu această filosofie, care a produs nenumărate martiraje şi care este încă menţinută în unele cercuri, a fost predicată o evanghelie militantă. Viaţa este privită ca un război într-o arenă. În imnul care cânta despre triumfurile cuceririi spirituale când armatele Domnului purtau bătălii, credinciosul respingea o viaţă de resemnare sau de uşurinţă «când alţii luptau să câştige premiul şi navigau pe mări însângerate».

Educatorii americani ai femeilor arată ceea ce ei cred a fi eroarea ambelor acestor filosofii. Viaţa, zic ei, nu este nici o sarcină, nici o luptă. Este o binecuvântare. Este marele Fapt. A trăi drept înseamnă a trăi vesel. Şi astfel miile de femei tinere care ies din instituţiile noastre de învăţământ nu urmează secolele de pelerinaj înlăcrimat pe Via Dolorosa (drumul pe care se presupune că l-a parcurs Isus cu crucea în spate, n.t.), nici nu aleg Câmpul lui Marte (un câmp lângă Roma antică unde tineretul îşi exersa tehnicile de luptă, n.t.). Ei cred că martiriul în timpurile moderne este la fel de învechit ca şi rugul, şi că a privi viaţa cum o priveşte un gladiator înseamnă a pierde cele mai fine semnificaţii ale ei.

Semnificaţia acestei interpretări a vieţii apare când se studiază aplicările ei la activităţile curente. «Non ministrari sed ministrare», «să nu ţi se slujească, ci tu să slujeşti» este motto-ul Colegiului Wellesley, şi acesta este spiritul tuturor instituţiilor angajate în educarea superioară a femeilor americane. Noile evanghelii nu fac petiţii chinuite unui Dumnezeu nerezident. Şcoala modernă împlineşte într-adevăr profeţia lui Comte, că Dumnezeul autorităţii va fi scos afară din afacerile omului.

Preşedintele Colegiului Bowdoin, William De Witt Hyde, care este solicitat în calitate de conferenţiar la multe colegii de fete, învaţă că pe măsură ce experienţa umană se dezvoltă, atributele Divine trebuie traduse în termeni noi — în termeni care să fie potriviţi cu experienţa adâncă a rasei; şi că «noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu doar prin om». Învăţătura lui, că un Dumnezeu simbolizat de experienţa învechită a veacurilor trecute este puţin mai bună decât fără niciun Dumnezeu, îşi găseşte accentul în gândirea elevată a profesorilor din colegiile despre care am amintit. Katharine Lee Bates, profesoară de engleză la Colegiul Wellesley, o femeie de o rară înzestrare şi profundă spiritualitate, învaţă că marile temelii ale creştinătăţii «pledează pentru ziduri şi porţi mai înalte», şi că «erezia tineretului este crezul învechit al vârstei».

Vechea idee că bunăvoinţa Celui Infinit se poate obţine prin daruri jertfite pe altar, sau prin plângeri şi Te Deum-uri, a fost abandonată de către colegii. Zădărnicia unor astfel de cereri este accentuată de Dr. Caroline Hazard, preşedinte la Wellesley, care îndeplineşte cu eficienţă distinsă lucrarea inaugurată de Alice Freeman Palmer. Într-o cuvântare despre unele scene din Palestina, pe care a vizitat-o recent, ea a vorbit despre credincioşii din Israel care se strâng la Zidul Plângerii şi strigă către Dumnezeul părinţilor lor să restabilească Templul şi să readune pe fiii Ierusalimului. «Grăbeşte-Te, grăbeşte-Te, o, Eliberatorul Sionului!» a fost strigătul intonat de aceşti închinători de-a lungul secolelor triste care s‑au strecurat peste ruinele marelui edificiu pe care l‑a construit Predicatorul, şi totuşi, în ciuda tuturor acestor implorări la Tronul Harului, însăşi Cetatea Evreilor este un oraş musulman! Exact aşa cum nu este necesar să te întorci la Sinai ca să găseşti legămintele lui Dumnezeu, tot aşa este inutil în veacul nostru să priveşti spre cer pentru ajutor. «Fiecare suflet», a zis preşedintele Hazard, «îşi are propria Cetate Sfântă, ascunsă adânc sub acumulările vieţii de zi cu zi».

Preşedintele Hyde, de la Bowdoin, nu numai că le spune propriilor lui studenţi, dar şi-a trimis mesajul tuturor studenţilor din această ţară, că lumea modernă, cel puţin partea inteligentă şi gânditoare, a depăşit vechea idee că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său pe pământ, anunţându‑Şi venirea prin semne şi minuni; sau că acest Fiu a fost autorizat să ierte pe păcătoşii care s-au conformat termenilor revelaţi; sau că Isus a transmis această putere miraculos încercată de apostolii Săi.

De la o studentă de la Berkeley, care de asemenea a studiat la Universitatea Stanford, vine asigurarea că «femeile de la universitate iau o poziţie curajoasă şi luminată în subiectul învăţării copiilor lor şi a tuturor copiilor faptele vitale ale vieţii». Ea adaugă că bărbaţii şi femeile din Vestul Îndepărtat crescuţi de colegii «par să fi fost la fel de copleşiţi de valul ireszistibil al non-bisericismului care i-a lăsat pe unii dintre ei îngenunchiaţi în faţa grosolanului materialism», dar că «tot mai mulţi se ridică şi merg împleticindu‑se nerăbdători către zorii unei spiritualităţi lipsite de crezuri».

Aceasta confirmă învăţătura Dr. Brown de la Universitatea Stanford, că «teoriile ferme şi stabilite au căzut în faţa maiestăţii faptului». El merge până acolo încât spune că ceea ce Tom Paine şi Robert G. Ingersol au învăţat, ca lovituri mortale pentru credinţă, este acum proclamat ca adevăr de către învăţătura creştină.

Dar noua evanghelie a venit fără amărăciune, cu umanitatea ca altar al ei şi cu aspiraţiile rasei ca litaniile ei. «Împărăţia contemporană a dragostei» a spus unul dintre conferenţiari la Wellesley, «este singura cale pe care putem trece spre eterna împărăţie a dragostei».

Nu cererile oarbe, ci credinţa activă şi acţiunea iluminează noul crez. «Noi avem încă balaurii noştri» a spus domnişoara Hazard. Perseu şi sf. Gheorghe nu i-au exterminat pe toţi. Lumea aşteaptă pe Andromeda, şi încă mai mult pe activa Dorca. Sub cerul sirian, sau într-o Lume Occidentală, chemarea este aceeaşi — o chemare la slujire, la trăire înaltă, la război împotriva puterilor răului». Şi în litaniile pe care acest preşedinte şi poet le-a scris, mulţumirea de sine, eschivarea şi teama sunt enumerate ca balaurii cu care fiecare spirit uman trebuie să lupte.

Până acum, în ceea ce priveşte perspectiva studenţilor americani, «cetatea eternă din ceruri», născocită de legenda creştină, zace în ruine sub talpa învăţăturii moderne. Dar prin educarea tinerelor femei, arată Preşedintele M. Carey Thomas de la Bryn Mawr, ni se dă «un cer nou şi un pământ nou». Aceste tinere femei ies din colegii nu să distrugă, ci să împlinească. Ele sunt învăţate că Isus din Nazaret «n-a amintit niciodată de religie» şi că «aceasta a fost cea mai departe de gândul Său»; şi că «viaţa» a fost textul sublim al slujirii Sale.

Dr. George A. Gordon, din Boston, care este un conferenţiar binecunoscut la Wellesley, învaţă că „noi deplângem pierderea credinţei în îngeri şi căutăm să reînviem doctrina spiritelor familiare; vorbim despre patosul acestor credinţe dispărute», dar există un câştig infinit pentru om în «măreţia acestei înlăturări a tuturor intermediarilor»; iar Preşedintele Hazard arată că întotdeauna a fost una din slava femeii faptul «că adevărul poate apela la mintea ei într-o formă directă şi concretă».

Femeile tinere de la colegiu nu sunt visătoare, decât că sunt inspirate de viziunea unei noi societăţi salvate prin slujire. Ele duc ceea ce cred ele că este adevăratul spirit al lui Cristos şi al Crăciunului de-a lungul anului. Deşi toate miracolele relatate pot fi privite ca folclor, şi deşi Ieslea în sine poate fi doar un mit sacru, viaţa rămâne frumoasă şi divină, şi chemarea de a recrea spiritul căminului şi a sluji omenirea este privită ca o însărcinare de la «Împăratul împăraţilor care domneşte în inimile rasei». Ele într-adevăr constituie o armată — o armată nedenominaţională — dar steagurile lor sunt nevăzute. În loc să spargă ferestre, ele leagă inimi. Ele cred în integritatea legii, şi aşa resping ideea că vreo mare a fost stăvilită vreodată de un toiag. Ele cred că în toate veacurile, oriunde a triumfat Spiritul lui Dumnezeu pe pământ, stăpânirea a fost menţinută prin gândirea omului. Şi acea prezenţă Divină, învaţă colegiile iar activităţile fetelor de la colegiu dovedesc, este la fel de puternică azi pe pământ cum a fost şi în vremurile străvechi.

Aceasta este, în esenţă, semnificaţia respingerii de către colegii a ceea ce ei consideră o teologie primitivă şi îngustă. Tinerele femei nu se ploconesc la Tronul Harului. A plânge disperat pe genunchi nu este privit ca o dovadă de înaintare religioasă, ci o manifestare de timiditate şi teamă. Legile spiritului sunt logice şi fixe. Electricianul nu-şi face semnul crucii în faţa dinamului. Chimistul nu se ocupă de jertfe mistuite pentru a face o trezire divină a elementelor”.