Puterea unei femei

Matei 14:1-12

„Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate.” Prov. 16:32

R4609b W. T. 1 mai 1910 (pag. 153-154)

Ioan Botezătorul, din cauza îndrăznelii şi curajului său ca slujitor şi purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, a fost un spin în coasta împăratului Irod, a curtenilor săi şi a celor mari din acele zile. Irod, marii preoţi şi oamenii mai proeminenţi îi considerau pe Ioan Botezătorul şi pe Isus nişte fanatici. Fără îndoială că ar fi scăpat de ei repede dacă nu le-ar fi fost frică de popor. Oamenii obişnuiţi Îl ascultau pe Învăţătorul cu bucurie şi declarau că „niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”; aceiaşi oameni obişnuiţi credeau că Ioan este un proroc.

Nu vom încerca să spunem dacă Ioan şi‑a depăşit însărcinarea sau nu, atunci când i‑a mustrat pe împărat şi pe împărăteasă. Totuşi, ca o regulă, credem că este mai înţelept pentru slujitorii creştini să spună Cuvântul lui Dumnezeu fără frică şi clar, fără a încerca o aplicare personală — lăsând ca fiecare ascultător să-şi aplice mesajul la propria sa inimă. Irodiada, din fericire, reprezintă o clasă de femei neobişnuite. Ea era condusă de o ambiţie năstăpânită. Se căsătorise cu omul care pentru un timp părea că aşteaptă la rând pentru a fi promovat într-o poziţie împărătească. Dar când titlul a fost dat de către împăratul roman fratelui său, Irod Antipa, ea l-a ademenit pe acesta cu farmecele ei şi, părăsindu-şi soţul, a devenit Irodiada, „împărăteasa”. Ioan Botezătorul, în timp ce a denunţat fără frică păcatul, a simţit că trebuie să facă o aplicare personală a învăţăturii sale la împăratul Irod.

Unii au presupus că Irod i-a cerut lui Ioan Botezătorul să vină la palat şi să vorbească despre reformele pe care el le susţinea, şi că, în legătură cu aceasta, prorocul a arătat eroarea comportării împăratului, zicând că nu era în armonie cu Legea Divină a trăi cu soţia fratelui său Filip. Irodiada a auzit despre aceasta şi şi-a dat seama că, dacă împăratul ar accepta acest sfat, ar însemna ca ea şi frumoasa ei fiică, Salome, să fie alungate de la palat şi să rămână fără casă, pentru că ar fi imposibil să se întoarcă la soţul ei, Filip. Puterea Irodiadei asupra împăratului a dus la întemniţarea lui Ioan. Următoarea ei mişcare a fost să-l omoare, pentru că şi-a dat seama că poziţia ei era nesigură atâta timp cât acesta trăia. Vorbirea îndrăzneaţă a lui Ioan putea să-l influenţeze totuşi pe împărat.

Această femeie ambiţioasă, rea, vicleană, i-a urzit uciderea, iar celebrarea zilei de naştere a împăratului a fost ocazia ei. Ea a propus aranjarea unui mare banchet, la care au fost prezenţi nobilii şi prinţii din ţară. Vinul era din belşug. Ea ştia bine că vinul va aţâta poftele şi va relaxa ţinuta morală a mulţimii. Aşa că a pregătit-o şi a împodobit-o special pe frumoasa ei fiică, Salome, şi a instruit-o să execute unul din dansurile obscene obişnuite în Orient cu asemenea ocazii, dar de obicei netolerate decât de clasele de jos, şi niciodată de prinţese. Ocazia trebuia să fie una rară. A fost intenţionată să‑l influenţeze pe împărat exact aşa cum a şi făcut — să o admire şi să-i ofere lăudăros fetei orice dar îi va cere. Planul a reuşit în amănunt. Cuvintele împăratului au fost: „Orice-mi vei cere, îţi voi da, până la jumătate din împărăţia mea” — posibil o sugestie de bunăvoinţă ca să o facă chiar împărăteasa lui.

Urmând instrucţiunile mamei, Salome i-a raportat de îndată acest lucru, întrebând-o pe mama ce daruri să ceară. Ne putem mai bine imagina decât descrie surpriza fetei când mama i-a spus să ceară „capul lui Ioan Botezătorul, pe o farfurie”. Putem înţelege ce dezamăgire însemna aceasta; ce viziuni de lucruri frumoase şi preţioase va distruge aceasta! — cu ce surprindere trebuie să fi întrebat Salome de ce să‑i fie dat acest dar macabru. Ne-o putem imagina pe mama ei şuierându-i că moartea lui Ioan Botezătorul era cel mai necesar lucru din lume pentru amândouă — că fără acest lucru în orice zi se puteau vedea aruncate din starea de belşug în abisul degradării şi sărăciei. Ne‑o putem imagina zicând: „Salome, acesta este darul nepreţuit care trebuie să‑l ceri de la împărat”. Şi puterea femeii, atât asupra împăratului cât şi asupra fiicei, a fost uimitor exemplificată în rezultat. Salome s-a dus din nou veselă printre mulţimea de nobili pe care i-a fermecat, şi cu voce tare a acceptat oferta împăratului că îi va da orice va alege, chiar până la jumătate din împărăţia lui, şi a declarat că, drept urmare, darul să fie capul prorocului pe o tavă.

Conştiinţa împăratului nu era moartă de tot. El s‑a întristat; dar mândria, cât şi servitutea faţă de Irodiada l-au stăpânit. El a gândit că, dacă un împărat îşi dă cuvântul de onoare în auzul nobililor şi prinţilor şi apoi îl retrage, ar însemna pentru el o ruşine durabilă. O, ce ilustraţie cum „frica de oameni este o cursă”! Ce lecţie citim în aceasta! — că prima responsabilitate a omului este faţă de Dumnezeul său şi faţă de conştiinţa sa, oricare ar fi costul. Tradiţia spune că Irod a fost bântuit de frică tot restul zilelor sale. În armonie cu aceasta este faptul că atunci când a auzit despre Isus şi despre lucrările Sale pline de putere, şi-a exprimat convingerea că în vreun fel spiritul sau puterea lui Ioan au trecut la Isus.

Lecţia noastră ne aduce în faţă două caractere puternice şi două caractere slabe. Ioan şi Irodiada au fost caractere puternice, unul pentru dreptate şi pentru Dumnezeu, celălalt pentru ambiţie egoistă şi complacere păcătoasă în ea. Unul a influenţat poporul său spre binele lor şi a pregătit o rămăşiţă vrednică să primească mesajul lui Mesia. Celălalt l-a influenţat pe împărat şi pe fiică spre infamie, ucidere şi ruşine, şi şi-a înnegrit teribil propriul caracter. Răsplata lui Ioan este în viitor, când el, ca un membru al clasei Vrednicilor din Vechime, va ieşi la o „înviere mai bună” — pentru a fi asociat cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi profeţii în faza pământească a Împărăţiei Milenare.

Irodiada, desigur în mod continuu nefericită, în cele din urmă l-a convins pe împărat spre o cale care a dus la înlăturarea lui, de care şi ea a avut parte. Viitorul ei, conform Bibliei, va fi la o înviere spre ruşine şi dispreţ durabil (Dan. 12:2). În măsura în care s-a degradat şi a pierdut ocazii mari, putem fi siguri că va ieşi afară în timpul Mileniului cu mare handicap datorită căii ei nepotrivite din viaţa prezentă. Poate vor trebui secole, chiar şi în condiţiile favorabile ale Împărăţiei lui Cristos, pentru un astfel de caracter profund mânjit să se cureţe de ruşinea şi dispreţul durabil şi să se ridice treptat la adevărata nobleţe şi perfecţiune umană, sau dacă nu va reuşi să facă aceasta, să moară în Moartea a Doua, „pierzare veşnică”.