Unele întrebări interesante

R4602 W. T. 15 aprilie 1910 (pag. 136-138)

Semnificaţia hainelor de cinste şi podoabă

Întrebare: A fost vreo semnificaţie în faptul că Marele Preot, după ce a îndeplinit serviciile Zilei de Ispăşire, s-a dezbrăcat de haine în Sfânta şi le-a lăsat acolo, şi s-a îmbrăcat cu hainele de cinste şi podoabă când a ieşit să binecuvânteze poporul?

Răspuns: Marele Preot în tot acest Veac Evanghelic îndeplineşte lucrarea de sacrificiu; n-a fost numai când S-a oferit pe Sine, ci de-a lungul acestui veac El continuă să fie Preotul jertfitor, şi, deşi a trecut dincolo de văl, El este totuşi, ca să zicem aşa, în hainele de in pentru sacrificiu; şi a doua Sa oferire, aceea a ţapului antitipic, va fi îndeplinită în hainele de in, când va intra dincolo de văl să prezinte sângele Corpului Său, care este Biserica, la sfârşitul acestei Zile a Ispăşirii antitipice, când Biserica îşi va fi îndeplinit partea ei din sacrificiul lui Cristos. Domnul nostru, Marele Preot, va stropi atunci a doua oară sângele, meritul, pe capacul ispăşirii, pecetluind astfel Noul Legământ şi aplicând meritul Său „pentru tot poporul”.

După ce va face aceasta va ieşi să binecuvânteze poporul; dar nu va apărea din nou în hainele de in pentru sacrificiu. Schimbarea va fi făcută fără să fie văzută de lume. Ultimul lucru pe care aceasta îl va vedea va fi intrarea preoţilor după lucrarea de jertfire din timpul prezent, Veacul Evanghelic, iar primul lucru pe care îl va vedea în Noua Dispensaţie va fi apariţia marelui Preot în slavă şi frumuseţe — în „hainele de glorie”. Nu va vedea cu ochii naturali, ci gloria Lui va fi descoperită prin slujirea binecuvântărilor Noului Legământ pentru Israel şi pentru lume, şi această descoperire a tuturor lucrurilor glorioase reprezentate în diferitele părţi ale îmbrăcămintei Marelui Preot va fi o manifestare care va ţine tot Veacul Milenar — părţile îmbrăcămintei, efodul, etc., toate vor avea împlinirea atunci în lucrarea glorioasă a Celui Uns.

Începutul acestei manifestări în glorie va fi în timpul de strâmtorare, timp despre care citim: „Toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui”. Manifestarea Sa în putere, zdrobirea în bucăţi a acestei ordini de lucruri prezente, este cea care va cauza marele timp de strâmtorare pe care Scripturile îl anunţă că va fi sfârşitul acestui veac şi inaugurarea Veacului Milenar. Astfel, apariţia în glorie va avea diferite etape, dar toate vor fi pe planul glorios; niciuna nu va mai fi pe planul sacrificiului din veacul prezent.

În această ilustraţie a hainelor Preotului noi înţelegem că Marele Preot a simbolizat întreaga Preoţime, preoţii subordonaţi precum şi Capul; Capul nu a avut nevoie de acoperire, iar acoperirea cu haine de in a reprezentat meritul lui Cristos atribuit nouă, membrii Corpului Său, pe care Tatăl îi acceptă şi îi îndreptăţeşte, şi ale căror imperfecţiuni sunt acoperite prin El. Noi înţelegem că haina albă reprezintă în mod special partea noastră în ilustraţie; că Marele Preot arătându-se în glorie simbolizează în mare măsură gloria Bisericii în legătură cu Capul ei, după cum citim: „Şi ce vom fi nu s‑a arătat încă. Dar ştim că, atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”. Altă scriptură declară că noi vom fi Corpul glorios, sau Corpul Său în glorie, şi că „vom fi slăviţi împreună cu El”.

_________

slava bărbatului — Biserica slava lui Cristos

Întrebare: În scriptura care spune că femeia este slava bărbatului, se dă sugestia că Biserica este slava lui Cristos?

Răspuns: Noi înţelegem că aşa este. Însă nu trebuie să înţelegem prin aceasta că femeia este slava bărbatului în sensul că este mai slăvită decât bărbatul; nici că Biserica este slava lui Cristos în sensul de a fi mai slăvită decât Cristos; nici că Fiul este slava Tatălui în sensul de a fi mai slăvit decât Tatăl; ci înţelegem că Tatăl este în mod special slăvit în Fiul datorită relaţiei strânse existente între Ei şi datorită onoarei pe care Tatăl I-a arătat-o Fiului. În mod asemănător, Cristos va fi slăvit în Biserică prin faptul că slava minunată care se va manifesta prin Biserică va fi o reflectare a slavei lui Isus — totul ca rezultat al harului Tatălui prin El.

_________

Semnificaţia cărbunilor de

pe altar

Întrebare: Ce semnifică luarea de către preot a cărbunilor de pe altar şi folosirea lor pentru oferirea tămâiei în Sfânta?

Răspuns: Vedem că focul folosit în toate aceste trei locuri diferite a reprezentat moartea Domnului nostru, sau procesul morţii. Focul din afara Taberei a reprezentat influenţele distructive care au venit împotriva Lui şi I-au cauzat moartea, aşa cum sunt văzute lucrurile din punctul de vedere al lumii. Focul din Curte a reprezentat aceleaşi influenţe distructive care au venit împotriva Lui şi I-au cauzat moartea, aşa cum sunt văzute lucrurile din punctul de vedere al credincioşilor. Pentru cei din afara Taberei, arderea cărnii, a pielii, a copitelor şi a coarnelor era un miros foarte rău, un miros urât. Pentru cei care erau în Curte, arderea grăsimii — practic era numai grăsime în jertfa pentru păcat care se oferea atunci pe altar — a reprezentat ceea ce nu este un miros urât, deoarece arderea grăsimii nu dă un miros rău când este arsă în condiţii şi circumstanţe potrivite, pentru că este aproape carbon pur. Cum s-a sugerat deja, grăsimea ar reprezenta iubirea şi zelul care ar caracteriza sacrificiul. Într-un animal slab este foarte puţină grăsime; într-un animal gras este multă grăsime pentru a fi pusă pe altar şi în mod corespunzător va spori zelul, flacăra, cu care va arde. Dar cu totul separat de arderea grăsimii şi a animalului afară din Tabără, este faptul că focul a fost folosit să pornească flacăra iubirii sacre şi a sacrificiului de sine.

Cărbunii aprinşi de pe altar, care au produs arderea grăsimii, nu par să reprezinte ceva ce Domnul nostru a avut sau a făcut, ci mai curând experienţe din întâmplările obişnuite ale vieţii. Fără îndoială pe altar a fost folosit lemn, după cum citim în unele locuri, şi cărbunii încinşi din acest foc de pe altar erau duşi înăuntrul vălului ca să constituie baza jertfei de pe Altarul de Aur, a jertfei de tămâie. Aceasta arată, prin urmare, că focul era de aceeaşi origine în toate aceste trei ilustraţii — focul de lemne care ardea animalul afară; focul de lemne care ardea grăsimea în Curte; şi focul de lemne sau cărbunii incinşi care ardea tămâia pe Altarul de Aur.

Ce reprezintă aici focul? Răspunsul nostru este că, în mod obişnuit, focul reprezintă influenţe distructive. Era ceva special în aceste influenţe distructive care le-ar separa şi deosebi de multe alte influenţe distructive. Gândul nostru este că, faptul că ele sunt legate de altar şi erau simbolizate prin focul care ardea numai pe altar, înseamnă că erau influenţe distructive legate de sacrificiu; nu influenţe distructive care pot veni împotriva omenirii în general, ca: boala, războiul, foametea, epidemiile sau din alte surse generale de foc, strâmtorări, distrugeri, ci un foc jertfitor, influenţă jertfitoare, ceva legat de ceea ce s-a jertfit; de aceea astfel de influenţe adverse sunt stabilite de Tatăl şi cu scopul de a îndeplini această încercare sau sacrificiu, după cum Domnul nostru a spus, folosind altă ilustraţie: „Nu voi bea paharul pe care Mi l‑a dat Tatăl să-l beau?”. Nu evreii I-au turnat acel pahar; nu fariseii I-au turnat paharul; nici romanii; nu poporul şi nici ipocriţii; nu cărturarii I-au turnat acel pahar, ci Tatăl a fost cel care a turnat paharul.

Noi am înţelege deci, că toţi aceşti cărbuni aprinşi reprezintă acele clase de împrejurări şi condiţii pe care le pregăteşte Tatăl cu scopul probării caracterului, a loialităţii şi a sincerităţii devotării noastre. Ducerea cărbunilor în Sfânta ar părea să identifice cele două altare, exprimând pentru noi în simbol sau în tip că spiritul devotării pe care credincioşii îl văd consumând sacrificiul care este oferit Domnului voluntar şi care, în timp ce este în acord, în armonie cu dreptatea, nu este poruncit de legea divină, este principiul jertfitor care este atât de acceptabil în ochii lui Dumnezeu. Astfel, în armonie cu aceasta, Domnul nostru S-a jertfit, în sensul fărâmiţării tămâiei pe cărbunii încinşi. Astfel zi de zi Şi-a depus viaţa, a acceptat să vină în contact cu aceste experienţe care au servit la distrugerea naturii Sale pământeşti şi au trimis un miros plăcut lui Dumnezeu. Nu toate necazurile, cum am amintit mai înainte, ci doar acelea pe care Tatăl le-a pregătit şi care erau legate de experienţa Lui de jertfire.

_________

Îndulcirea apelor de la Mara

Întrebare: Ce semnificaţie tipică este în faptul că atunci când s-a aflat că apele de la Mara erau amare şi Fiii lui Israel nu aveau apă de băut, Moise a tăiat un anumit lemn şi l-a aruncat în ape, şi astfel a îndulcit apele?

Răspuns: Ca rezultat al păcatului lui Adam n-a existat nimic permanent împrospătător din care poporul lui Dumnezeu să se împărtăşească. Aceia care au dorit să fie poporul Lui, aceia care au lăsat lumea în urma lor, au găsit multă insatisfacţie, dacă putem spune aşa, în prevederile legii, care au adus numai condamnare. Totuşi, la timpul potrivit Dumnezeu a planificat moartea Domnului nostru Isus, şi prin moartea Sa — prin mesajul sacrificiului răscumpărător — cei care beau din acest fapt, din această apă, nu vor găsi acel gust amar.

Putem spune că ar fi rezonabil să considerăm că există o corespondenţă a acestui fapt în prezent. În timpul Veacurilor Întunecate apa vieţii a devenit foarte poluată şi în consecinţă de nedorit. Când noi am venit la apele Cuvântului Domnului şi am aflat că erau amare şi murdare, dezgustătoare, nesănătoase, Domnul în providenţa Sa ne-a arătat mai clar decât am văzut în trecut marea doctrină a Răscumpărării, motivul pentru care Domnul nostru Isus a fost suprimat în moarte. Aici a fost manifestarea Milei şi Iubirii divine. De când am înţeles acest adevăr, de când adevărul a venit în contact cu mesajul Veacurilor Întunecate şi a curăţat acest mesaj, ne putem împărtăşi din el cu împrospătare şi bucurie.

Noi nu putem şti dacă s-a intenţionat să fie o corespondenţă, dar putem cel puţin să tragem nişte învăţături din aceasta, învăţăturile fiind adevărate, fie că faptul a fost intenţionat să fie astfel aplicat fie că nu.

_________

tipuri ale învierii

Întrebare: Deoarece Domnul a aranjat foarte multe tipuri de-a lungul Veacului Iudeu cu privire la Veacul Evanghelic şi la viitor, care l-ai considera tu cel mai important tip al învierii?

Răspuns: Dacă ne gândim la această întrebare legată în mod special de Domnul nostru, vedem multe tipuri care ilustrează foarte convingător învierea Sa. Cel pe care l-a menţionat Domnul nostru trebuie clasat ca unul dintre cele mai importante, din două motive: mai întâi, pentru că El l-a menţionat şi astfel i-a dat greutate, şi al doilea, pentru că acesta şi numai acesta dintre toate tipurile ne dă lungimea exactă a timpului cât a stat în mormânt. Cuvintele Domnului nostru au fost: „Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui celui mare, tot aşa Fiul Omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului”, indicând astfel că învierea Sa va fi în a treia zi şi că va fi scos afară din mormânt cum a fost scos Iona afară din pântecele peştelui, pe care el l-a numit „pântecele iadului”, starea mormântului, şeolul, hadesul.

Ar părea, de asemenea, din cuvintele apostolului, că trebuie să dăm importanţă ilustraţiei învierii Domnului nostru aşa cum este arătată prin primirea lui Isaac de către Avraam ca din morţi, când îl consacrase deja morţii şi era gata să-l junghie, Domnul i-a oprit mâna şi i-a dat în loc altă jertfă.

Suntem îndreptăţiţi de asemenea să presupunem că oferirea „snopului legănat” a fost o ilustraţie proeminentă sau un tip al învierii Domnului nostru, în special pentru că s-a întâmplat exact la vremea care marca ziua învierii Sale, ziua după Sabat, a 50-a zi înainte de Cincizecime. Aceasta se pare că s-a dat ca să ilustreze învierea Domnului nostru ca „pârga lui Dumnezeu”, „pârga celor adormiţi”, „primul care trebuia să învie din morţi”. De aceea, aceasta este o ilustraţie foarte frumoasă. Vezi Lev. 23:10, 11, 15, 16.

Dacă ne gândim la tipurile învierii lumii, vedem o mulţime. După cum s-a sugerat, trecerea Iordanului ar putea fi considerată un tip al trecerii din starea morţii dincolo în Canaan. Jubileul, restabilirea fiecărui om la starea iniţială, este desigur o ilustraţie minunată a „timpurilor restabilirii tuturor lucrurilor”, a ridicării omenirii afară din păcat, degradare şi moarte, afară din starea lor pierdută, şi aducerea lor înapoi la starea dinainte, deplina perfecţiune a naturii umane.

Am fi pe deplin îndreptăţiţi, credem, să considerăm ca tipuri minunile Domnului nostru prin trezirea unora care dormeau — Lazăr, fiica lui Iair şi fiul văduvei din Nain. Acestea ne-au fost date ca umbre, şi de aceea într-un sens ca să simbolizeze sau să ilustreze învierea.

Altă ilustraţie a învierii, nu numai a trezirii, dar şi a învierii omenirii, este arătată la sfârşitul Zilei Ispăşirii. Când Moise a primit binecuvântarea pentru popor ca rezultat al stropirii a doua oară a sângelui, el a ieşit, şi, ridicându-şi mâinile, a binecuvântat poporul. Poporul aştepta în sac şi cenuşă şi în tristeţe din cauza păcatului, şi acum binecuvântarea lui Moise şi a lui Aaron, binecuvântarea Domnului prin ei, însemna înlăturarea acelui blestem şi ridicarea poporului — ridicarea lor din tristeţe la bucuria în Domnul.