„Milă voiesc, iar nu jertfă”
Matei 12:1-14
R4599a W. T. 15 aprilie 1910 (pag. 133-134)
Respectarea Sabatului este esenţa acestui studiu. Oamenii rezonabili, indiferent de convingerile lor religioase, sunt gata să admită înţelepciunea, utilitatea, da, chiar necesitatea unei zile de Sabat, a unei zile de odihnă odată pe săptămână. Oricare ar fi disputele asupra acestui subiect, ele sunt cu privire la care zi să fie ţinută şi la felul ţinerii ei. Când Dumnezeu, prin Moise ca Mijlocitor, a adoptat naţiunea lui Israel ca poporul Său deosebit, acceptându‑i în relaţie de Legământ prin promisiunea lor de a asculta de Lege, El a fixat pentru ei o zi specială pe săptămână, a şaptea, să fie Sabatul sau ziua lor de odihnă. Această Lege a aparţinut în mod special de Palestina. Dacă s-ar fi extins în afară, ca să cuprindă întregul pământ, ar fi fost necesar ca Legea să specifice care zi să fie considerată Sabat de cealaltă parte a pământului, unde, bineînţeles, diferenţa de timp ar fi de douăzeci şi patru de ore.
Dar aceia dintre noi care nu suntem evrei din naştere şi nu suntem sub acel Legământ al Legii, nu suntem legaţi de limitările lui, ca Sabatul să fie în a şaptea zi din săptămână. Chiar aşa, nici Isus nici apostolii nu au pus deloc Biserica Evanghelică sub Legământul Legii. Ei ne spun că acei care sunt sub el sunt „casa sevitorilor”, în robie, şi că noi suntem „casa fiilor”, dacă „rămânem deci tari” în libertatea cu care „Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi”.
Aceasta nu înseamnă eliberare sau libertate de a face ceea ce este greşit. Dar deoarece creştinii nu sunt limitaţi la ţara Palestinei, aceasta ne lasă liberi să urmăm spiritul Legii mai degrabă decât litera ei. Aceasta este adevărat despre toate cele Zece Porunci, ca şi despre a Patra. Tatăl Ceresc nu se adresează copiilor Săi concepuţi de spirit prin poruncile să nu ucizi, să nu furi etc., pentru că astfel de porunci n-ar fi necesare pentru ei. Concepuţi de Spirit sfânt, ei iubesc pe Dumnezeu şi-L respectă doar pe El, şi nu s-ar gândi să omagieze chipuri, nici să necinstească Numele Sfânt, nici să facă vreun rău unui vecin sau unui frate. Din contră, iubirea lor pentru Dumnezeu îi va conduce să cinstească Numele Său, să fie slujitori ai Cauzei Sale. Iar iubirea lor pentru aproapele ca pentru sine îi va face să-l servească — atât „cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei” (Gal. 6:10). Această iubire, ne asigură apostolul, este împlinirea Legii în ceea ce ne priveşte pe noi — împlinirea spiritului Legii — pentru că „nu suntem sub [Legământul] Legii, ci sub [Legământul] de Har”. Rom. 6:14; Gal. 3:29.
Evreii aveau un sistem de Zile de Sabat şi Ani de Sabat — Ziua a Şaptea şi Ziua a Cincizecea (7x7+1=50), sau Ziua Cincizecimii. Ei aveau şi un sistem de ani de Sabat, Anul al Şaptelea şi Anul al Cincizecilea (7x7+1=50), sau Anul Jubiliar. Acestea au fost tipice, după cum explică apostolul, şi creştinii adevăraţi se pot bucura de antitipuri. Astfel pentru noi Ziua a Şaptea reprezintă o Odihnă de un caracter mai înalt decât cel al Legii — o odihnă a credinţei în loc de o odihnă fizică. „Căci noi, care am crezut, intrăm în odinhă” — o odihnă a credinţei bazată pe acceptarea lui Isus ca satisfacţie pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Deplinătatea acestei odihne o obţinem când primim conceperea cu Spirit sfânt. Şi aceasta a fost simbolizată prin trimiterea Spiritului sfânt în Ziua Cincizecimii. În mod asemănător, Anul Sabatic al Jubileului lui Israel îşi are antitipul în marele Veac Milenar de Odihnă (Fapt. 3:20). Dar lăsăm discutarea acestuia pentru o ocazie mai convenabilă.
Marele Învăţător, ca evreu, a fost la fel de mult sub obligaţiile fiecărui aspect al Legământului Legii ca oricare alt evreu. Putem fi siguri că El n-a încălcat niciun aspect al ei. A fost obligat să respecte litera ei într-un sens şi grad în care nouă, urmaşilor Lui, nu ni le-a poruncit. Noi trebuie să ţinem doar spiritul ei. De aceea, dacă am trăi în Palestina, nici Ziua a Şaptea nici o altă zi specială nu ar fi obligatorii pentru noi. Dar ne-ar face plăcere să păstrăm spiritul Legii evreieşti. Acţionând în direcţia acestei libertăţi, Biserica timpurie a început să se adune în Prima Zi a săptămânii, pentru că în acea zi a înviat din morţi Răscumpărătorul lor. În acea zi s-a arătat unora în camera de sus şi la încă doi în drum spre Emaus şi Mariei, iar ulterior altor ucenici în apropierea mormântului. Aceste patru arătări ale învierii Domnului a marcat acea zi într-un sens special ca o zi sfântă pentru Biserica timpurie. Ei au aşteptat o săptămână întreagă şi apoi din nou li s-a arătat în prima zi a săptămânii. Într‑adevăr, după câte putem noi şti, toate cele opt arătări urmaşilor Săi după înviere au fost în prima zi a săptămânii. Nu-i de mirare deci că aceasta a devenit pentru ei cunoscută ca Ziua Domnului. Nici nu-i de mirare că au asociat în mod special cu acea zi toate binecuvântările lui Dumnezeu, şi o odihnă a credinţei care le‑a venit prin Răscumpărătorul. Foarte probabil că aceia care au trăit în comunităţi evreieşti au continuat să respecte şi Ziua a Şaptea pentru că respectarea în mod general a acesteia ar face-o să fie o necesitate. Dar Prima Zi a săptămânii a devenit ziua în general când urmaşii Domnului să se adune şi să participe la o masă numită frângerea pâinii (nu Cina Domnului) în amintirea faptului că în ziua învierii Sale Isus li S-a făcut cunoscut urmaşilor Săi prin frângerea pâinii.
Legea făcută fără valoare
prin tradiţii
Dar din studiul prezent nu trebuie să înţelegem că Învăţătorul i-a mustrat pe evrei că ţineau Ziua a Şaptea, ceea ce era de datoria lor. Mustrările Lui erau pentru anumite extreme. Fariseii exagerau anumite aspecte şi treceau în întregime cu vederea alte aspecte ale Legii. În gândirea lor nu era nicio greşeală în a mânca grâu în Ziua de Sabat, dar a smulge un spic de grâu considerau secerare. Şi a-l freca pentru a cădea pleava considerau treierare şi vânturare. La fel, a te scărpina sau a căuta un purice era considerată vânătoare, şi astfel făceau să pară absurdă Legea rezonabilă a lui Dumnezeu. Numai astfel de absurdităţi a combătut Isus. El a arătat că unui om îi era îngăduit să‑şi potolească foamea şi a citat un caz în care prorocul David a făcut aceasta fără a fi vinovat. De asemenea a citat faptul că preoţii lucrau în Ziua de Sabat fără a fi vinovaţi. Le-a explicat că Dumnezeu dorea să vadă în creaturile Sale calitatea milei unuia faţă de altul mai curând decât doar renunţarea la confortul lor. Dacă ar fi recunoscut acest Adevăr, n-ar fi găsit greşeală la apostoli.
Apoi, ca şi cum voia să-Şi arate poziţia, El a vindecat un om cu mâna uscată, demonstrând prin minunea Sa şi faptul că avea favoarea Divină şi că învăţătura Lui în acest subiect îşi demonstra veridicitatea. A arătat lipsa de consecvenţă a criticilor Săi, zicând că, dacă ei ar ajuta o vită de-a lor căzută într-o groapă în Ziua de Sabat, ar trebui să vadă cât de ilogică era poziţia lor când obiectau la vindecarea unei boli omeneşti în Ziua de Sabat. Dar inima rea nu este călăuzită de raţiune. Însuşi faptul că le-a demonstrat că învăţăturile Lui sunt superioare celor ale lor i-a provocat pe Farisei la invidie, răutate, ură, şi chiar la spiritul uciderii. Astfel au demonstrat că le lipseau calităţile milei, iubirii, pe care Dumnezeu le aprobă în mod deosebit, şi fără de care nu putem fi copiii Săi. Sacrificiul este bun la locul lui, dar mila arată mai deosebit starea acceptabilă a inimii. Foarte probabil că Isus a făcut atât de multe vindecări în Ziua de Sabat ca un tip — ca o ilustraţie profetică a marii realităţi că ziua antitipică, marea Zi de Sabat, va fi perioada Mileniului, A Şaptea Mie de Ani.