În ce măsură să ne mărturisim greşelile?

„Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi.”

Iacov 5:16.

R4597 W. T. 15 aprilie 1910 (pag. 131-132)

Acest text reprezintă un principiu general de umilinţă şi bunăvoinţă de a recunoaşte când facem o greşeală, în special faţă de cel căruia i-am greşit sau i-am făcut rău, cu o cerere de iertare şi reparare cuvenită atât cât este posibil. Este foarte potrivit să admitem deschis că nu suntem perfecţi şi că nimeni nu ar trebui să încerce să pozeze ca perfect, ci mai curând să recunoască ceea ce declară Scripturile, că „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”; că suntem drepţi doar în intenţiile şi eforturile noastre şi ne încredem pentru deplina acoperire în ochii lui Dumnezeu prin meritul Domnului nostru Isus Cristos.

Pot fi ocazii când o mărturisire a unei greşeli ar trebui făcută public spre avantajul altora, şi dacă suntem siguri că spunând-o ar fi spre avantajul altora nu ar trebui să ezităm să spunem întâmplarea într-un mod potrivit, cu scopul de a ajuta pe alţii; dar gândul nostru este că în general facem bine ca nu numai să ne ascundem imperfecţiunile, ci să ne străduim zilnic să îndepărtăm complet greşelile noastre.

Totuşi, în acest pasaj apostolul are un gând mai adânc; el discută aici cazul unuia care a făcut un păcat care l-a înstrăinat de Dumnezeu, făcând să apară un nor între ei. A fost o repetare a păcatelor, sau ceva de genul acesta. El este bolnav spiritual, fie că este bolnav trupeşte sau nu este. Reţeta pentru el este să cheme pe Bătrânii Bisercii ca să se roage pentru el şi să-l ungă cu ulei în numele Domnului. „Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav” (bolnav spiritual credem noi), „şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.” Fratele nu este într-o stare care să-i permită să-şi pledeze propria cauză la Domnul, şi de aceea Domnul a aranjat aşa încât să avem compătimire faţă de fratele nostru, să-i venim în ajutor şi să mijlocim pentru el. Nu înseamnă că intervenţiile noastre ar fi folositoare în sine; trebuie să fie intervenţia Avocatului nostru aceea care va oferi ajutor pentru greşeli şi imperfecţiuni înaintea dreptăţii; dar Avocatul nostru poate uneori să se abţină, spre binele celui în greşeală şi pentru a atrage compătimirea fraţilor care au cunoştinţă de caz, ca să poată căuta să ajute, aducându-şi aminte ca nu cumva şi ei să fie ispitiţi, ca nu cumva să cadă şi ei de la statornicia lor, şi de aceea spiritul compătimirii şi al întrajutorării să fie încurajat în Biserică.

Nu ar exista nimic ce să stea în calea unui Bătrân al Bisericii să se roage pentru unul dintre confraţii din Corpul lui Cristos, sau nu ar fi nimic împotriva membrilor Bisericii să se roage unul pentru altul în general fără o cerere specială. Aceasta ar fi în întregime potrivit. Dacă cineva ar vedea pe un frate că o ia pe o cale greşită, ar trebui nu doar să se roage pentru el, ci şi să caute să restabilească pe unul ca acesta în spiritul umilinţei, atrăgându-i atenţia cât de înţelept poate el asupra căii luate; dar bineînţeles chestiunea nu poate merge atât de departe în astfel de circumstanţe cum ar merge în circumstanţele arătate mai sus — ca cel bolnav să cheme pe Bătrâni să se roage pentru el, înţelegându-şi propria necesitate.

Nu numai Bătrânii să se roage pentru cei pe care ei îi văd că o iau pe căi greşite, ci Domnul a pus o responsabilitate specială asupra fiecărui membru al Bisericii, asupra fiecărui membru al Corpului, să se îngrijească de toţi ceilalţi membri în măsura capacităţii şi ocaziei, dar nu poate fi acelaşi grad de responsabilitate sau de cuviinţă ca un frate tânăr din Biserică să încerce să corecteze sau să mustre şi să sfătuiască etc., pe un Frate Bătrân. Apostolul zice către Timotei: „Nu mustra cu asprime pe un Bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată”; astfel, vedem ce poate face un frate mai tânăr din familia Domnului dacă a văzut ceea ce el crede că ar fi o deviere de la calea potrivită. Dar ar trebui să simtă o ezitare să abordeze chestiunea, şi de asemenea să simtă că ar lucra sub un dezavantaj, şi că probabil nu va aduce rezultate la fel de bune ca şi când el ar avea mai multă experienţă. De aceea ar fi înţelept să se roage pentru persoană în secret pentru un timp, mai degrabă decât să fie prea liber în a da sfaturi. Dar dacă în final ar crede că este necesar, probabil ar fi mai înţelept să discute cu unii dintre Bătrânii Bisericii şi să le ceară părerea; sau dacă ei ar gândi că este înţelept, să vorbească ei înşişi cu fratele.

Nu presupunem că el îşi închipuie răul — „vorbire de rău” — despre persoană, ci că are ceva cunoştinţă sigură despre unele stări sau dispoziţii greşite, un curs greşit al vieţii, ceva ce el ştie că este greşit, ceva ce se vede în afară, ceva ce nu este doar imaginaţie. Ne dăm seama că multe dintre lucrurile care conţin vorbire de rău etc., sunt pur şi simplu închipuiri, cum ar fi, „Am crezut că va face aceasta” şi „M-am gândit că ea face aceasta”, sau „M-am gândit că ea intenţionează să facă” asta şi aia. Aceste lucruri sunt clasificate împreună cu vorbirea de rău. În aceste cazuri fratele să facă subiectul o chestiune de rugăciune, să vadă dacă nu cumva se amestecă în treburile altora; că nu îşi foloseşte judecata într-o chestiune care nu are mare importanţă; că este ceva într-adevăr serios şi dezastruos pentru fratele, şi periculos pentru interesele sale ca Nouă Creatură în Isus Cristos.

Totuşi, în general, calea ar fi să meargă singur la persoană, cum ne instruieşte Domnul nostru în Matei 18:15; apelarea la un Bătrân ar fi doar în cazul unui lucru foarte serios în care el ar simţi că propria-i putere ar fi insuficientă pentru a îndrepta situaţia. Noi credem că aceste situaţii ar fi foarte puţine. Dacă chestiunea ar fi o greşeală împotriva lui însuşi ar fi de datoria lui să meargă la persoană singur; dacă este ceva împotriva Bisericii sau ceva ce este în mod deschis imoral sau greşit, sau o încălcare a vreunui principiu de dreptate recunoscut, s-ar părea că este cumva pe un plan puţin diferit şi ar fi nevoie de unul care ar avea mai multă autoritate, de vreme ce nu sunt încălcate drepturile individuale ale cuiva, ci interesele Bisericii sau ale Adevărului, sau cauza Domnului. În astfel de cazuri, fără îndoială Bătrânii ar fi mai capabili să judece şi ar şti mai bine cum să abordeze chestiunea.