A socoti sângele un lucru obişnuit

„Cu cât mai aspră pedeapsă se va cuveni celui care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a nesocotit [un lucru obişnuit] sângele legământului cu care a fost sfinţit şi a insultat Duhul harului.” Evrei 10:29.

R4605 W. T. 1 mai 1910 (pag. 147-148)

Apostolul aici, evident, pune în contrast pe Moise şi Legea sa, cu Moise cel Antitipic şi Legea mai înaltă. Oricine dispreţuia Legea lui Moise, aranjamentul făcut şi stabilit prin Legământul Legii tipic, era condamnat la moarte, o sentinţă din care va fi eliberat prin meritul lui Cristos. Deoarece acea condamnare a avut numai un caracter temporar, aceasta nu-i afectează interesele veşnice.

Este evident că există o deosebire între aceste două condamnări — că, dacă cineva ar veni sub condamnarea lui Moise cel Antitipic, pedeapsa ar fi chiar mai severă. Această „pedeapsă mai aspră” sau mai severă înţelegem că este „Moartea a Doua” — anihilare completă. Dacă cineva va dispreţui Legea lui Dumnezeu, în orice privinţă, aşa cum va fi exprimată prin Cristos şi prin aranjamentul Noului Legământ, acesta va fi vrednic de Moartea a Doua. Acest principiu, vedem, se va aplica de-a lungul Veacului Milenar în sensul că, dacă cineva, după ce a fost adus la o cunoştinţă despre pregătirile şi favorurile pe care Dumnezeu i le-a adus prin Cristos, va lua lucrurile în mod uşuratic şi nu va răspunde cu o iubire asemănătoare, nu se va supune acestui aranjament pentru eliberarea sa, va fi socotit nevrednic de a primi în continuare favoarea lui Dumnezeu şi va merge în Moartea a Doua. Totuşi, aici apostolul nu se referă la ce se va întâmpla la sfârşitul Veacului Milenar, iar noi menţionăm aceasta numai în treacăt pentru a arăta sfera largă de comparaţie dintre Moise şi Cristos.

Apostolul însă nu aplică acest text la lume, ci la Biserică. Tot contextul arată că se adresează Bisericii, celor care au fost concepuţi de Spirit sfânt, celor cărora păcatele le-au fost acoperite prin atribuirea dreptăţii lui Cristos şi care, în virtutea acelei acoperiri, sunt îndreptăţiţi, şi‑au prezentat trupurile ca o jertfă vie. Cu ce scop facem noi o astfel de consacrare? O facem ca răspuns la invitaţia Domnului nostru de a bea din „Paharul” Său; de a fi botezaţi în moartea Sa; de a suferi cu El ca membri ai Corpului Său, ca să putem şi domni cu El şi să fim membrii Săi pe planul gloriei, membri ai Israelului Spiritual, Sămânţa Spirituală a lui Avraam, pentru marea lucrare de binecuvântare a Israelului natural şi prin Israelul natural a tuturor familiilor pământului.

Aşadar, apostolul, când ne aduce în atenţie acest lucru, vorbeşte despre Biserică şi ce se va întâmpla dacă vreunul dintre noi — nu vreunul dintre noi care doar s-a întors de la păcat şi a înţeles că Cristos este marele Ispăşitor pentru păcatele noastre — nu, ci aceia dintre noi care au fost îndreptăţiţi prin credinţă în sângele Său şi au fost sfinţiţi — aceia dintre noi care apoi ar cădea.

Ne amintim de noaptea când Domnul nostru a instituit Cina de pe urmă, aceeaşi noapte în care a fost trădat, când a luat paharul şi a spus: „Acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”. Intenţia lui Dumnezeu cu privire la acest sânge, ca sângele care va pecetlui Noul Legământ, este ca acesta să fie eficace pentru îndepărtarea tuturor păcatelor lui Adam şi ale copiilor săi. Acesta a fost scopul, obiectivul pentru care a fost vărsat sângele Domnului nostru. „Acesta este sângele Meu”, nu sângele vostru. Este sângele sau viaţa pe care o dau, pe care am consacrat-o când am fost conceput şi pe care am s-o predau astăzi pe cruce (pentru că era aceeaşi zi, sau parte din aceeaşi zi în care a fost răstignit). La acesta, care astăzi este al Meu — sângele care va pecetlui Noul Legământ între Dumnezeu şi oameni — vă invit să participaţi. „Beţi toţi din el”. Cu toţii să beţi din el şi să-l beţi tot. Să nu lăsaţi nimic. Invitaţia de a participa la acest sânge, la acest pahar, nu va fi dată niciodată altor oameni sau altei clase în afară de voi — voi care sunteţi special chemaţi pentru acest scop. Nu numai pe voi apostolii, cărora vă vorbesc acum vă invit să beţi din paharul Meu, ci pe toţi care vor crede în Mine prin cuvântul vostru, şi care vor face la fel această consacrare şi vor vrea să fie botezaţi în moartea Mea.

Apostolul întreabă cu privire la acest pahar la care participăm în comun, „nu este el o părtăşie a sângelui lui Cristos?” (1 Cor. 10:16). Noi răspundem, Da. Nu este sângele lui Cristos sângele Noului Legământ? Nu participăm noi deci la sângele Noului Legământ? Participând astfel la acel sânge prin invitaţia Domnului nostru, nu suntem noi părtaşi la „Paharul” Său şi la tot ce aparţine de el? Ba da. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Mult înseamnă. Trebuie să fim foarte mulţumitori pentru marele privilegiu care ne-a fost acordat de a avea parte de „Paharul” Lui, de a fi „botezaţi în moartea Lui”. După cum declară apostolul Pavel în capitolul 3 din Filipeni: Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere ca să câştig pe Cristos; ca să am parte de suferinţele Lui; ca să fiu botezat în moartea Lui; să mă împărtăşesc din „Paharul” Lui de suferinţă; tot aşa şi noi. Pavel a socotit orice alt interes şi lucru ca fără valoare în comparaţie cu acest mare privilegiu al Veacului Evanghelic acordat nouă.

Acum, dacă am pierde vreodată din vedere acest privilegiu minunat, dacă am ajunge vreodată la un loc unde să nu apreciem faptul că am fost invitaţi să participăm la „Paharul” Domnului nostru, că am fost invitaţi să participăm împreună cu El la acest sânge al Noului Legământ, acest sânge care va ratifica, va pecetlui Noul Legământ, înseamnă că am face în ciuda tuturor acestor privilegii şi favoruri care ni s-au dat în mod special nouă, şi care n‑au fost date altor oameni din lume şi care nu vor mai fi date niciodată, un privilegiu mare care n-a fost niciodată oferit îngerilor, ci oferit doar Domnului Isus Cristos Însuşi şi celor care vor avea spiritul Lui în timpul acestui veac.

Dacă deci pierdem aprecierea acelui „Pahar” şi spunem că este doar un lucru obişnuit, doar ceva ce toţi creştinii nominali s-au gândit că este; că este doar o întoarcere de la păcat şi o încercare de a trăi o viaţă corectă, nu este o jertfă specială; nu este deloc o participare la sângele lui Cristos, nici a bea din „Paharul” Său, atunci dispreţuim şi respingem toate privilegiile care ni s-au oferit în mod deosebit, mai presus decât cele oferite oricăror altor oameni. Aceasta ar înseamna că am dispreţuit tot aranjamentul şi că a fost ceva rău cu inimile noastre — dacă desigur am făcut aceasta intenţionat, de bună voie, cu bună ştiinţă, după ce am văzut că acesta este privilegiul sacrificiului, după ce am cunoscut că am fost acceptaţi ca membri ai lui Cristos, să „suferim ... cu El, ca să fim şi slăviţi ... cu El”.

Pentru toţi cei care au avut vreodată această cunoştinţă clară şi apreciere, a se întoarce ar înseamna să respingă acest „sânge al legământului” şi să-l dispreţuiască, să nu folosească privilegiile oferite. Angajându-se să folosească aceste privilegii ei trebuiau mai întâi, în mod necesar, să jertfească natura pământească. De aceea înseamnă că nu mai rămâne nimic pentru ei, pentru că au dispreţuit noua natură şi prevederile Domnului, care se pot obţine doar prin participare la jertfa lui Cristos. Pentru ei nu mai rămâne nicio ocazie de restabilire. De aceea singurul lucru pentru ei este ceea ce este potrivit pentru cei care dispreţuiesc aranjamentul lui Dumnezeu după ce odată l-au înţeles, şi aceasta este Moartea a Doua.

„Pedeapsa mai aspră” menţionată de apostol (Evr. 10:29) este „păcatul care duce la moarte”. Suntem noi competenţi să arătăm cine a comis acel păcat? În ceea ce ne priveşte am prefera să nu judecăm în această chestiune, ci doar să spunem că asemenea judecată este pentru Domnul. Nu vom face nicio decizie până când nu vedem judecata Domnului.

Apostolul zice să nu ne judecăm unii pe alţii. Dacă, de exemplu, cineva ar spune: Cred că Isus a murit şi că El este Răscumpărătorul nostru, dar am pierdut ideea pe care am avut-o odată că am fost invitaţi să murim împreună cu El; să avem parte cu El de suferinţă în prezent, şi mai târziu de gloria care va urma — să zicem atunci, o, ai făcut păcat care duce la moarte; ai dispreţuit sângele Legământului cu care ai fost sfinţit şi de aceea, neavând niciun privilegiu la restabilire la care să te întorci, ai mers practic în starea Morţii a Doua? Răspundem, nu. Noi nu înţelegem că este pentru noi să te judecăm sau să decidem în privinţa ta, pentru că nu ştim în ce măsură declaraţiile tale anterioare au fost adevărate. Nu ştim dacă ai înţeles vreodată ce faci atunci când ai gândit că faci o deplină consacrare. Poate că nu te-ai înţeles pe tine însuţi. De aceea, preferăm să spunem că din moment ce nu suntem siguri de aceasta, nu este pentru noi să judecăm. Totuşi, trebuie să ne amintim ce spun Scripturile în această direcţie. „Domnul va judeca pe poporul Său.” De aceea, dacă am vedea că după ce ai respins sângele Legământului cu care ai fost sfinţit sau pus deoparte în mod deosebit ca jertfă, ca un membru al Corpului, se pare că Dumnezeu te‑a înlăturat şi ţi-a retras toată lumina şi te-a respins din favoarea Sa, în aşa măsură încât noi putem vedea aceasta, am fi îndreptăţiţi să spunem, în sinea noastră cel puţin, fie că am menţionat aceasta altora sau nu, că Domnul a lucrat cu tine.

Nu ne putem imagina că, dacă cineva ar respinge pe Domnul în vreun sens al cuvântului, l‑ar lăsa încă în lumina Adevărului. Trebuie să înţelegem că, dacă cineva respinge pe Domnul, lumina Adevărului va trece treptat de la el şi nu va mai vedea decât atât cât văd mulţi, nu mai mult decât unul care frecventează nominal biserica sau orice altă persoană lumească. Asemenea trecere în întunericul de afară este un semn că favoarea Domnului a fost pierdută. În ce măsură a fost pierdută nu vrem să hotărâm noi, dar dacă, în legătură cu aceasta, se manifestă caracterul Adversarului, spiritul lui Satan — mânie, răutate, ură, invidie, ceartă — atunci am conchide că Spiritul Domnului l‑a părăsit şi că acela este mort — „de două ori mort, dezrădăcinat” — Iuda 12.

Nu ar fi de folos să ne rugăm mai departe pentru unul ca acesta, în special după ce am făcut tot ce ne stă în putere. Dumnezeu este dispus să facă tot ce se poate face, dar El are anumite legi şi principii fixe, şi dacă cineva s‑a bucurat odată de ele şi apoi le-a dispreţuit, Domnul nu-Şi va schimba principiile pentru nicio rugăciune, chiar dacă este oferită cu grijă şi lacrimi.