Privilegiul şi puterea rugăciunii

„Şi El le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage neîncetat şi să nu se lase.”

Luca 18:1-8.

R 4603 W. T. 15 aprilie 1910 (pag. 138-141)

Pentru mintea gânditoare, apreciativă, unul dintre cele mai mari privilegii pe care le oferă Cuvântul lui Dumnezeu este acela de a avea audienţă şi comuniune personală cu Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Când ne gândim cât de mare este Dumnezeul nostru, şi cât de înaltă este poziţia Sa, ce minunată este condescendenţa care astfel priveşte starea noastră joasă! El este Cel a cărui slavă cuprinde cerurile şi a cărui împărăţie stăpâneşte peste întregul Univers. El este fără început al zilelor sau sfârşit al anilor — „Din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu”. El este Nemuritorul, Cel care există prin Sine, „care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”.

Cerurile spun slava Sa şi firmamentul arată lucrarea mâinilor Sale. În tot vastul Său domeniu universal nimic nu este ascuns de El, nici nu oboseşte de grija acestuia. Înţelepciunea Lui, cine o poate pricepe? Şi căile Lui, cine le poate afla? Sau cine a fost sfătuitorul Lui? Intelectul Lui puternic pricepe cu uşurinţă toate interesele stăpânirii Sale vaste, de la imensitate la minuţiozitate. Ochiul Lui niciodată nu oboseşte nici nu adoarme, nici cel mai mic lucru nu poate scăpa atenţiei Sale, nici chiar căderea unei vrăbiuţe; chiar şi perii capului nostru sunt toţi număraţi. Priceperea Lui îmbracă cu viaţă şi frumuseţe iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine este aruncată în cuptor.

Şi nu suntem noi creatura mâinilor Sale, „făcuţi într-un mod înfricoşător şi admirabil”, obiectul iubirii şi grijii Sale? — „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol; şi de departe îmi pătrunzi gândul. Tu îmi cunoşti cărarea şi somnul şi ştii toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjuri pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine.

O cunoştinţă atât de minunată este prea înaltă ca s-o pot atinge. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în ceruri, Tu eşti acolo; dacă îmi voi face patul în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va conduce. ... Dacă ... se va face noapte lumina dimprejurul meu, iată că nici chiar întunericul nu m-ar ascunde de Tine; ci noaptea ar străluci ca ziua şi întunericul ca lumina.” Psa. 139:1-12.

Deşi suntem creaturi decăzute de la starea nobilă în care am fost creaţi, Dumnezeu atât de mult a iubit rasa noastră, chiar pe când eram încă păcătoşi, încât cu mare preţ a făcut pregătiri pentru răscumpărarea, restabilirea şi slava noastră eternă care urmează. Şi de aceea — pentru că ne iubeşte — El ne dă prin Cristos favoarea binevoitoare de a veni la El precum copiii la un tată. Minunată este condescendenţa, minunată iubirea şi favoarea Dumnezeului nostru!

Şi totuşi Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care trebuie să fie respectat. El nu este ca unul dintre noi, egalul nostru, în a cărui prezenţă putem veni fără acea ceremonie şi bună cuviinţă care se cuvin persoanei şi funcţiei Sale glorioase (Iov 9:1-35). Palatul ceresc are reguli şi ceremonii de respect şi consideraţie potrivite pe care trebuie să le respecte fiecare om care ar obţine o audienţă la Împăratul împăraţilor; şi este de datoria noastră să întrebăm care sunt acele reguli înainte de a gândi să ne adresăm Lui. Aici Cuvântul lui Dumnezeu ne dă îndrumări explicite. Domnul nostru Isus, „mijlocitorul...” pe care Iov l-a dorit atât de mult (Iov 9:32, 33) a spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Eu sunt calea” (Ioan 14:6). Apoi ne-a dat o ilustraţie a felului în care să ne adresăm Lui, prin ceea ce se cunoaşte a fi rugăciunea Domnului. Mat. 6:9-13.

Ilustraţia învaţă (1) că noi (credincioşii în Cristos) ne putem considera în estimarea lui Dumnezeu ca restabiliţi (prin credinţă în Cristos) la poziţia originară de fii ai lui Dumnezeu, şi că, de aceea, ne putem adresa încrezători, cu „Tatăl Nostru”. (2) Aceasta indică din partea noastră o adorare reverenţioasă faţă de Cel sfânt, şi o reverenţă profundă faţă de caracterul şi atributele glorioase ale Dumnezeului nostru — „Sfinţească-se Numele Tău”. (3) Aceasta exprimă deplină armonie cu planul Său revelat pentru o Împărăţie viitoare a dreptăţii, care va fi după voia Sa — „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Aceasta arată că atitudinea inimii este spre dreptate şi deplin supusă voinţei şi scopului divin, ca Dumnezeu să lucreze în ea, să vrea şi să facă buna Sa plăcere. (4) Aceasta exprimă într-un limbaj clar şi simplu dependenţa faţă de Dumnezeu pentru nevoile zilnice, şi încrederea unui copil în Tatăl său pentru furnizarea acelor nevoi din plinătatea Sa abundentă — „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. (5) Aceasta caută iertare pentru greşeli, şi recunoaşte de asemenea obligaţia care-i revine de a face la fel celor care ne greşesc nouă — „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”; şi (6) Caută să fie protejat împotriva ispitei şi să fie întărit prin îmbelşugatul har al lui Dumnezeu împotriva tuturor vicleniilor Adversarului — „şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de cel rău”.

Astfel sunt principiile care trebuie întotdeauna să ne caracterizeze atitudinea minţii şi inimii când ne vom folosi de privilegiul de a ne adresa la tronul harului ceresc. Pe scurt, rugăciunile noastre, ca să fie acceptate de Dumnezeu, trebuie să arate credinţă sigură, apreciere şi reverenţă iubitoare, deplină solidaritate cu Planul divin şi supunere faţă de voinţa divină, o dependenţă de Dumnezeu copilărească, recunoaşterea păcatelor şi a greşelilor şi dorinţă de iertare, cu o dispoziţie iertătoare din partea noastră faţă de alţii, şi o sete smerită pentru îndrumare şi protecţie divină. Se poate ca acestea nu întotdeauna să fie exprimate în cuvinte, dar aceasta ar trebui să fie cel puţin atitudinea sufletului.

Cei care vin astfel la Dumnezeu au privilegiul ca întotdeauna interesele lor să fie ascultate la tronul harului, şi accesul care-l vom avea acolo întotdeauna poate fi judecat prin invitaţiile cordiale de a merge des şi a sta mult timp. Am putea foarte bine ezita a ne folosi de asemenea privilegii dacă n-am fi asiguraţi astfel, dar având această asigurare putem merge cu încredere la tronul harului.

Domnul a ştiut cât de necesară va fi această comuniune cu El pentru viaţa noastră spirituală. Izbiţi de furtuni şi încercaţi, cât de mult avem nevoie de grija Tatălui nostru şi de mângâierea şi consolarea pe care ne-o dă înţelegerea prezenţei şi compătimirii Sale. Şi nu au toţi cei blânzi şi cu inima zdrobită promisiunea nu doar a unei ascultări ocazionale, ci a prezenţei continue atât a Tatălui cât şi a Fiului, Domnul nostru Isus? Isus a zis: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui. Iuda, nu Iscarioteanul, i-a zis: «Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?» Isus a răspuns şi i-a zis: «Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi ne vom face locuinţa împreună cu el»”. Ioan 14:21-23.

Ideea pe care o transmite minţii noastre această promisiune a prezenţei permanente a Tatălui şi a Fiului este că gândul, grija şi interesul lor vor fi constant asupra noastră, şi că în orice moment putem beneficia de atenţia specială a unuia sau a amândurora. Aceeaşi idee este transmisă şi prin cuvintele apostolului Petru (1 Pet. 3:12): „Căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor”. Şi suntem îndemnaţi să „stăruim în rugăciune”, „să ne rugăm întotdeauna şi să nu ne lăsăm” şi să ne „rugăm neîncetat”; pentru că, „Aşa cum se îndură un tată de copii lui, aşa se îndură Domnul de cei care se tem de El, Căci El ştie din ce suntem întocmiţi: Îşi aduce aminte că suntem ţărână”. „Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei care se tem de El” şi „cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult a depărtat El greşelile noastre de la noi”. Da, „bunătatea Domnului ţine din veci şi în veci pentru cei care se tem de El, şi dreptatea lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei care păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească”. Rom. 12:12; Luca 18:1; 1 Tes. 5:17; Psa. 103:13, 14, 11, 12, 17, 18.

Aşadar, putem merge oricât de des la tronul harului ceresc, dacă suntem dintre cei care pot pretinde prezenţa continuă a Tatălui şi a Fiului — dacă suntem dintre cei care Îl iubesc şi păzesc poruncile Lui şi care recunosc că Domnul Isus este singura cale de acces la Tatăl. Şi chiar „dacă cineva a păcătuit” — este surprins într‑o greşeală — aşa încât din comportarea sa ar putea fi judecat că nu iubeşte pe Domnul, totuşi, dacă se pocăieşte, să-şi aducă aminte că „avem la Tatăl un Avocat: pe Isus Cristos Cel drept”, care „este ispăşirea [mulţumirea] pentru păcatele noastre”, „şi mijloceşte pentru noi”. Atunci „cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte. Cine-i va condamna? Cristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi”. 1 Ioan 2:1, 2; Rom. 8:33, 34.

De aceea apostolul îndeamnă: „Având, deci, un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturia noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”. Evr. 4:14-16.

Cu asemenea invitaţii urgente şi iubitoare niciun copil al lui Dumnezeu să nu ezite a merge adeseori la El şi să rămână mult în comuniune şi părtăşie cu El. Este privilegiul nostru să intrăm în cămăruţa noastră şi să închidem uşile şi să ne rugăm Tatălui nostru care vede în ascuns şi care ne va răsplăti în mod vizilbil (Mat. 6:6). Şi nu numai atât, ci El va fi cu noi prin toate lucrurile, graba şi agitaţia zilei; şi în orice clipă în mijlocul grijilor şi nedumeririlor ne putem îndrepta gândul în rugăciune pentru înţelepciune, putere şi curaj creştin, sau pentru mângâierea şi îmbărbătarea noastră sau a altora. Şi chiar dacă nu auzim o voce ca răspuns, dacă suntem atenţi la cursul providenţei Sale, vom vedea în scurt timp ce formă iau evenimentele şi circumstanţele spre binele nostru şi al altora ca răspuns la astfel de rugăciuni. Iubiţilor, nu s-a dovedit adevărat lucrul acesta de multe ori — în nedumeriri, în necazuri, în suferinţe, în persecuţii, în pierderea celor dragi, în ispite şi încercări?

Mergând la Dumnezeu nu trebuie să ne temem că El este prea ocupat cu alte lucruri de mai mare importanţă, sau că este plictisit de faptul că mergem în mod repetat la El cu lucruri de mică importanţă. Tocmai pentru a ne asigura de acest lucru ne-a vorbit Domnul despre pilda cu văduva insistentă, care a fost ascultată şi i s­‑a răspuns datorită insistenţei ei. Făcând astfel, dovedim atât seriozitatea dorinţelor şi a credinţei noastre că ni se va răspunde la rugăciuni, dacă nu obosim din lipsă de credinţă sau zel când răspunsul întârzie, cum adesea trebuie să fie în mod necesar, deoarece timpul este un element important în toată lucrarea lui Dumnezeu..

Toată noaptea, până la ivirea zorilor, Iacov s‑a luptat în rugăciune, zicând: „Nu Te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta”. Pavel a rugat de trei ori pe Domnul până când a fost asigurat că harul Său va fi deajuns pentru el. Însuşi Domnul a petrecut adesea nopţi întregi în rugăciune, şi S-a rugat serios şi cu multe lacrimi (Luca 6:12; Mat. 14:23; Marcu 6:46; 1:35; Luca 5:16; Evr. 5:7). Iar apostolul Pavel zice: „...în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri [stăruinţă serioasă] cu mulţumiri”. Fil. 4:6.

Însuşi apostolul a acţionat conform acestui principiu când, în epistola sa către Romani, i‑a îndemnat pe sfinţi, „să vă luptaţi [greceşte, agonize] împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine”, ca să poată îndeplini cu bine o anumită lucrare care părea a fi sub conducerea Spiritului. Rom. 15:28-32.

„În orice lucru”: Aceasta înseamnă că Tatăl nostru ceresc este adânc interesat de tot ce este legat de noi sau al nostru. Care lucru este prea mic pentru a-l remarca, El care numără chiar şi perii de pe capul nostru? Deci, putem avea compătimirea iubitoare şi ajutorul Lui în grijile casei sau în lucrurile zilei. Dacă sfatul unei mame şi înţelepciunea unui tată par insuficiente pentru a înfrâna şi a îndruma corect cursul nestatornic al unui tânăr impetuos şi prea încrezător, ei îşi pot duce grijile şi temerile la Domnul; şi, când copiii trec pragul pentru a se confrunta cu ispitele lumii, se poate cere înţelepciunea şi providenţa Lui ca aşa să croiască circumstanţele şi împrejurările lor, încât să le arate în cele din urmă calea sigură şi nebunia urmării oricărei alteia.

Grija afacerilor vă nedumireşte şi vă irită? Amintiţi-vă prevenirea Domnului: „Nu cumva să vi se îngreuneze inimile ... cu îngrijorările vieţii”, şi avertizarea apostolului: „Cei care vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică”. Şi, amintindu-vă aceste lucruri, veniţi la tronul harului ceresc pentru înţelepciune şi îndrumare ca să ştiţi cum să reglaţi treburile naturale, încât să nu fiţi supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi. Este corect să fiţi încărcaţi cu ele până la hărnicie (Rom. 12:11) şi la folosirea acestei hărnicii în serviciul Domnului; dar ce este pe deasupra, grija care roade, care intervine în pacea minţii şi în părtăşia cu Dumnezeu, aceasta trebuie evitată.

Sărăcia irită şi produce nelinişte? Duceţi şi aceasta la Domnul în rugăciune; şi apoi, în timp ce cu hărnicie folosiţi mijloacele la îndemână pentru a vă asigura lucrurile decente şi oneste, aşteptaţi şi vegheaţi cu răbdare şi încredere indiciile providenţei, fiind siguri că Cel care hrăneşte păsările cerului, care „nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare” şi Cel care „îmbracă iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor” este în stare şi vrea să vă îmbrace şi să vă hrănească pe voi şi pe ai voştri.

Şi tot aşa este cu toată lista încercărilor şi grijilor pământeşti, cu dorinţele şi durerile, pierderile, dezamăgirile, nenorocirile şi suferinţele ei, căderile, neajunsurile, păcatele şi greşelile ei, pe toate le putem duce la Domnul în rugăciune şi să primim acea tărie şi compătimire şi mângâiere şi ajutor de care avem atâta nevoie. Să trăim în prezenţa Tatălui şi a Fiului care au promis că vor rămâne cu noi. Aceasta ne va îndulci zilele şi ne va mângâia nopţile, ne va uşura sarcinile şi grijile, ne va însenina speranţele, şi, într-un cuvânt, ne va ridica deasupra lumii într-o atmosferă mai înaltă şi mai curată. Aceasta este voinţa cerului cu privire la noi. Să apreciem şi să ne folosim de acest privilegiu.

Prin toate încurajările învăţăturii şi ale exemplului, Domnul ne asigură că rugăciunea fierbinte a celui neprihănit (un copil îndreptăţit şi consacrat lui Dumnezeu) face mult (Iac. 5:16). De asemenea suntem îndemnaţi să venim cu credinţă. Isus a spus: „Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi ... tot ce veţi cere în rugăciune, crezând, veţi primi” (Mat. 21:21, 22). Deoarece li s-a adresat ucenicilor Săi consacraţi, trebuie bineînţeles să se înţeleagă că toate cererile lor vor fi supuse înţelepciunii Divine, şi de aceea răspunsurile la rugăciunile lor, deşi întotdeauna sigure, s-ar putea să nu fie întotdeauna în modul aşteptat, dar ele vor fi întotdeauna luate în considerare şi se va răspunde în vreun fel spre binele lor cel mai înalt.

Ce privilegiu binecuvântat avem, dragi ucenici împreună cu noi ai Domnului, să fim „stăruitori în rugăciune”, să ne „rugăm tot timpul” — să ne ridicăm inimile şi minţile către Dumnezeu în orice timp şi în orice loc şi să înţelegem că în fiecare zi şi în fiecare ceas Tatăl şi dragul nostru Domn Isus sunt continuu cu noi. Şi apoi, când datoriile zilei s-au împlinit sub ochiul şi supravegherea Lui, sau oricând sufletul crede că are nevoie, ce preţios este privilegiul de a intra în cămăruţa noastră, şi acolo, singuri cu Dumnezeu, să ne descărcăm inimile.

În timp ce rugăciunea în secret este privilegiul binecuvântat al fiecărui copil al lui Dumnezeu, şi unul fără de care viaţa spirituală nu poate fi susţinută, creştinii au de asemenea privilegiul să-şi unească cererile lor la tronul harului. Această rugăciune făcută împreună este în mod deosebit recomandată de Domnul (Mat. 18:19). „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.”

Cu asemenea promisiuni ca acestea, împreună cu experienţa împlinirii lor, cine se poate îndoi de iubirea şi favoarea Dumnezeului nostru şi a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos? De aceea să avem curaj să ne rugăm totdeauna şi să nu obosim când răspunsurile par să întârzie mult, pentru că adesea trebuie timp pentru a se realiza planurile adânci ale unei Providenţe atotînţelepte şi iubitoare. Aduceţi-vă aminte de cuvintele îngerului către Daniel. Daniel a zis: „Pe când încă vorbeam şi mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu, pe când vorbeam încă în rugăciunea mea”, a venit şi răspunsul printr-un înger care a zis: „Daniel, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit”. Dan. 9:20-23.

Cu altă ocazie, când Daniel a jelit trei săptămâni, postind şi rugându-se, pentru că nu putea să înţeleagă, îngerul Domnului a venit şi i-a spus: „Daniel, nu te teme de nimic; căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din cauza cuvintelor tale vin eu acum”. Dan. 10:2, 3, 10-12.

Chiar aşa va fi întotdeauna cu toţi preaiubiţii Domnului. La începutul implorării noastre Dumnezeu începe să pună în aplicare influenţele şi să formeze circumstanţele care sunt făcute să lucreze spre binecuvântarea intenţionată pentru noi — dacă nu obosim, ci continuăm stăruitor în rugăciune, arătând astfel dorinţa noastră serioasă şi continuă, şi dacă ne mărturisim păcatele şi ne punem inima să înţelegem, şi ne smerim înaintea Lui. Câte rugăciuni nu sunt ascultate sau sunt împiedicate pentru că cel care cere nu se curăţeşte mai întâi de răul din propria sa inimă? „Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre”; adică, cereţi în mod egoist şi fără a ţine seama de voinţa lui Dumnezeu (Iac. 4:3). Dar celui disciplinat şi sfinţit îi este dată promisiunea — „Înainte de a Mă chema [citind dorinţa inimii chiar înainte de a găsi exprimarea prin cuvinte] le voi răspunde [voi începe să modelez astfel evenimentele încât să aduc răspunsul mai repede sau mai târziu]; în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi asculta” (Isa. 65:24). În timp ce aceasta este în legătură cu o profeţie care se referă la poporul Domnului în Veacul Milenar, este de asemenea adevărată despre toţi cei credincioşi din acest veac.

Laudă Domnului pentru toată bunătatea Sa iubitoare faţă chiar şi de cel mai mic dintre copiii Săi!