Vol. 3 Ianuarie-Februarie 1996 Nr. 2

CREŞTINII TESALONICENI

1 Tes. 1 ; 4:13-18

Scrisoarea Sf. Pavel către tânăra biserică din Tesalonic — Puterea Evangheliei printre ei — Bucuria lor în încercări — Activităţile lor în răspândirea Adevărului — Speranţa lor, centrată în a doua venire a lui Cristos — O descriere foarte figurativă a celei de a doua prezenţe a Domnului nostru şi a învierii Bisericii — „morţii în Cristos ” comparaţi cu „cei care dorm în Isus”.

„Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.” Capitolul 4:14 .

W. T. 15 Iunie 1916 (pag. 186-188)

În timp ce studiul nostru de astăzi se ocupă în principal de a Doua Venire a Domnului nostru Isus Cristos, Epistola din care acesta face parte dă o descriere a clasei care se va bucura de a Doua Venire a Lui, şi pe bune motive. În această Epistolă Sf. Pavel arată unele caracteristici ale celor cărora el le spune: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca Ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai Zilei” (Cap. 5:4, 5). Dintre aceste caracteristici, cea esenţială este „iubirea de Dumnezeu”, „iubirea de Cristos”, dată tuturor din Casa Credinţei şi manifestată în spiritul compătimirii faţă de întreaga „creaţie care suspină”.

Deşi Biserica din Tesalonic era compusă din aceia care în privinţa duratei experienţei creştine nu erau decât „prunci în Cristos”, totuşi este foarte evident că persecuţiile care veniseră peste ei i-au făcut să crească foarte rapid. Era cam un an de când primiseră Evanghelia; şi totuşi Apostolul mărturiseşte despre dezvoltarea lor rapidă, aşa cum se manifestă în iubirea lor unul pentru altul — nu numai pentru micul grup din Tesalonic, ci pentru toată Casa Credinţei din toată Macedonia. Apostolul declară că această iubire de fraţi era o manifestare a faptului că ei fuseseră „învăţaţi de Dumnezeu”.

Unul dintre primele efecte ale cunoştinţei despre harul lui Dumnezeu în Cristos şi ale consacrării faţă de Domnul este această iubire pentru toţi servii-tovarăşi — „fraţii”. Fie ca înflăcărarea şi zelul primei iubiri faţă de Domnul şi faţă de întreaga Casă a Credinţei să poată nu numai continua, ci să şi crească la toţi! Dar, vai! mulţi care încep cu căldură şi seriozitate devin căldicei — devin greu de mulţumit, cinici, hipercritici, încrezuţi, ambiţioşi — şi pierd mult din simplitatea, zelul şi umilinţa credinţei şi zelului lor de la început.

Acesta este primul atac al marelui Adversar, de a-i prinde iarăşi în capcană prin slăbiciunile cărnii pe aceia care au scăpat din lanţurile lui de întuneric şi au ajuns să vadă ceva din gloria lui Dumnezeu strălucind prin Cristos. Dacă ei nu rezistă acestor atacuri, efectul sigur va fi nu numai încropeală faţă de Domnul, cauza Sa şi membrii Corpului Său, dar în cele din urmă şi cultivarea roadelor întunericului — invidia, răutatea, ura, cearta — în locul roadelor spiritului lui Cristos — umilinţa, blândeţea, răbdarea, amabilitatea frăţească, iubirea. De aceea apostolul îndeamnă Biserica: „Vă îndemn, fraţilor, să creşteţi tot mai mult” — în iubire şi serviciu unul pentru altul; căci această creştere implică o creştere în toate darurile Spiritului Sfânt.

DATORIILE ŞI RESPONSABILITĂŢILE CREŞTINE

Religia lui Cristos este menită a fi practicată laolaltă cu toate datoriile cuvenite, cu nedumeririle, încercările şi plăcerile casei şi familiei. Majoritatea poporului lui Dumnezeu poate lăsa astfel să strălucească cel mai bine lumina pe care a primit-o de la Domnul. Fiecare trebuie să „înveţe a fi liniştit” — a avea o ambiţie liniştită, nu o agitaţie neîncetată după notorietate şi fapte importante, ci o perseverenţă liniştită, serioasă în facerea de bine, o condiţie în care roadele şi darurile Spiritului Sfânt vor prospera cel mai bine.

Este adevărat, lumina primită va face o mare schimbare în multe din afacerile casei. Ea pune în faţa noastră noi idealuri, pentru a fi estimate şi copiate. Ea ne introduce într-o relaţie nouă, o rudenie nouă — familia lui Dumnezeu. Astfel ea ne aduce responsabilităţi şi privilegii noi; şi dacă suntem umpluţi cu spiritul Adevărului, cu iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi care au ceva din asemănarea Lui, ne va face foarte zeloşi în răspândirea darului lui Dumnezeu, care a adus inimilor noastre o astfel de binecuvântare.

Aceasta nu înseamnă că este voia Domnului ca toţi care primesc Adevărul să meargă ca învăţători publici, părăsind casa, profesia, ocupaţia, datoriile, responsabilităţile etc. Chemarea Domnului nu va veni niciodată în conflict cu datoriile cuvenite şi cu responsabilităţile noastre anterioare. Bărbatul care are o familie de care să se îngrijească nici măcar să nu se gândească să lase astfel de obligaţii, nici să nu se considere chemat să facă propovăduire publică dacă aceasta ar implica neglijarea datoriilor şi obligaţiilor care deja stau asupra lui. Astfel de persoane trebuie în linişte şi cu mulţumire să facă în serviciul Divin tot ce le-ar permite o considerare cuvenită a celor dependenţi de ei.

Pe de altă parte, cei care sunt liberi să-şi dea timpul şi energia în serviciul Domnului, şi care au vreun fel de talente, când primesc Adevărul ar trebui să prezinte Domnului cu umilinţă tot ce-i al lor şi apoi să caute să folosească fiecare ocazie în serviciul Său după cum El va deschide calea. Astfel de consacraţi trebuie după aceea să fie foarte atenţi să nu se împovăreze încât să le împiedice utilizarea în astfel de serviciu.

RESPONSABILITĂŢILE FAŢĂ DE CEI DIN AFARĂ

Noi avem nu numai datorii şi o misiune către fiecare membru al Corpului lui Cristos, dar avem şi anumite ((166)) responsabilităţi către cei care sunt în întuneric, care nu sunt în Cristos. Creştinul trebuie să fie o lumină arzândă şi strălucitoare pentru lume. Lumea nu vede din interior, cum vede Casa Credinţei. Prin urmare este mare necesitate ca creştinul aşa să trăiască în faţa lumii încât să fie „epistole vii cunoscute şi citite de toţi oamenii”, spre onoarea Domnului şi a Cuvântului Său.

Viaţa creştină trebuie să fie văzută de lume nu numai ca justă şi onestă, dar şi nobilă şi vrednică de cinste. Există oameni cinstiţi dar brutali. Există oameni sinceri care spun adevărul într-o manieră combativă şi respingătoare. Dar în creştinul adevărat iubirea trebuie să producă un sentiment atât de generos, încât să-i înnobileze fiecare virtute. În acest scop, de asemenea, creştinul trebuie să se străduiască „să nu aibă lipsă de nimic” — pe cât posibil să nu depindă de caritate, ci mai degrabă, după cum declară Apostolul în altă parte, „să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă să dea celui lipsit” (Ef. 4:28). Instrucţiunea Domnului către Israelul după trup, ca ei să dea cu împrumut dar să nu ia cu împrumut, poate fi bine aplicată ca principiu de către Israelul spiritual. Acest principiu se aplică la cumpărarea pe credit, o practică ce trebuie evitată de poporul Domnului; şi acest principiu ar fi avantajos ca regulă pentru oameni în general.

„PILDE PENTRU TOŢI CREDINCIOŞII”

Sub instruirea lui Pavel, suplimentată de a lui Timotei, tânăra biserică a tesalonicenilor ajunsese în timp foarte scurt la o cunoştinţă considerabilă despre Planul divin — mult mai multă, se pare, decât are majoritatea adunărilor creştine de astăzi. De exemplu, ei ştiau lucruri de care mulţi sunt în ignoranţă astăzi — că speranţa creştinului se centrează în a Doua Venire a Domnului nostru Isus Cristos şi în adunarea Bisericii la El. Ei ştiau de asemenea că prietenii lor care muriseră erau „adormiţi”; şi speranţa lor era că toţi care dorm în moarte vor fi treziţi din somnul morţii la a Doua Sa Venire. Dându-şi seama că toate speranţele de viaţă veşnică depindeau de a Doua Venire a Domnului nostru ca marele Dătător de viaţă, nu era nici un pericol ca Biserica timpurie să piardă vreodată din vedere această speranţă inspiratoare pusă în faţa noastră.

Timp de câteva secole trecute acest fapt, că morţii dorm şi nu pot fi treziţi până la a Doua Venire a Domnului nostru, a fost pierdut din vedere; şi ca rezultat toată credinţa în a Doua Venire a Domnului nostru s-a stins în general. Creştinii au ajuns să creadă în general că morţii nu „dorm”, ci sunt mai treji decât atunci când trăiau — că în momentul despărţirii, morţii merg în Cer sau în Iad, şi că aceste condiţii sunt permanente, inalterabile. Cu asemenea idei nescripturale în minte, cine se poate mira că pentru creştinii pretinşi, a Doua Venire a Domnului este un eveniment fără interes deosebit? Prin urmare unii o privesc cu uşurinţă; mulţi nu o cred deloc şi spun că este o învăţătură nefolositoare, neinteresantă şi dăunătoare.

Totuşi, „fraţii”, care au fost instruiţi din Cuvântul Domnului, şi care nu urmează „poveştile meşteşugit alcătuite” iniţiate de Arhi-înşelătorul, află că Scripturile în întregimea lor, de la Genesa la Apocalips, sunt pline de lumina marii speranţe a venirii lui Mesia în glorie şi putere pentru a-Şi stabili Împărăţia de Dreptate pe pământ; pentru a trezi şi ridica pe cei care au căzut sub mâna Morţii — pentru a le da frumuseţe în locul cenuşii, şi uleiul bucuriei în locul unui duh de întristare — la atâţia câţi vor accepta binecuvântarea Lui sub termenii Noului Legământ. Ier. 31:31-34; Ev. 8:8-13; Is. 61:1-3.

„CEI CARE DORM ÎN ISUS”

Aşa cum a fost pronunţată la origine în Eden, pedeapsa împotriva rasei lui Adam n-a fost un somn în moarte pentru câteva zile, câţiva ani sau câteva secole. Dimpotrivă, a fost stingere absolută — nimicire (Gen. 2:17; 3:19). Dar Dumnezeu a propus o răscumpărare din blestemul morţii; şi pentru acest scop a venit Isus Cristos în lume şi a murit, „cel drept pentru cei nedrepţi”, pentru ca El să poată aduce omenirea înapoi la Dumnezeu — înapoi în favoare divină, unde darul lui Dumnezeu — viaţa veşnică — va fi o posibilitate pentru cei care vor dori şi vor asculta. Întotdeauna de când preţul de Răscumpărare a fost dat la Calvar şi de când acceptarea lui s-a manifestat la Rusalii, este potrivit să privim întreaga omenire ca nemaifiind moartă — complet îndepărtată de la viaţă — ci doar ca dormind — aşteptând întoarcerea Răscumpărătorului, Acela care o trezeşte, Acela care o însufleţeşte, Acela care îi dă viaţă. Rom. 6:23; Ioan 5:25, 28, 29; 1 Cor. 15:12-23.

În acest sens al cuvântului, despre toată omenirea se poate spune că „doarme în Isus”, Răscumpărătorul; căci prin moartea Sa Domnul nostru Isus a asigurat pentru toţi urmaşii lui Adam o altă încercare de viaţă — în locul celei pierdute de tatăl Adam prin neascultare. Domnul nostru Însuşi a declarat că drept consecinţă a ridicării Sale pe cruce ca marea Jertfă pentru păcat, El va atrage pe toţi oamenii la Sine (Ioan 12:32, 33; 3:14-16). Astfel El ne-a arătat că lumea nu trebuie să fie considerată moartă — stinsă, ci numai „adormită”, aşteptând timpul atragerii preorânduite de Tatăl şi asigurate prin „Preţul de Răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:5, 6). Această atragere, ca şi aceea exercitată pentru alegerea Bisericii, va fi printr-o cunoştinţă a Adevărului, şi înseamnă că în cele din urmă toată omenirea va fi informată de pregătirea îndurătoare a lui Dumnezeu, sub care vor putea obţine viaţă veşnică dacă vor vrea, când vor fi aduşi la cunoştinţa Adevărului.

Deoarece majoritatea din rasa umană a intrat în moarte înainte ca Preţul de Răscumpărare să fi fost dat, aceasta implică o trezire din moarte pentru ca ei să poată fi atraşi sau să vină la cunoştinţa Adevărului. În armonie cu acest gând sunt cuvintele Domnului nostru, în sensul că vine ceasul când toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele; şi că atunci, aceia care vor auzi — se vor supune — vor trăi — veşnic.

O viaţă viitoare pentru toţi a fost pregătită de Domnul nostru, care „Şi-a dat viaţa ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi”; şi faptul că s-a avut în vedere sentinţa lor la moarte face posibil să se vorbească despre ei ca „adormiţi în Isus”, în loc de morţi în Adam. Faptul că mulţi dintre ei n-au ştiut despre răscumpărarea lor n-ar ((167)) constitui o mai mare piedică decât faptul că tocmai dintre aceia mulţi n-au avut nici o cunoştinţă deosebită despre sentinţa originară prin Adam. Ei au venit sub sentinţa adamică fără alegere sau cunoştinţă, iar mai târziu au venit sub beneficiile răscumpărării la fel fără alegere sau cunoştinţă. Rom. 5:18.

„MORŢII ÎN CRISTOS”

Când foloseşte expresia „cei care au adormit în Isus”, apostolul nu se poate referi numai la sfinţi; căci Evanghelia fusese propovăduită în Tesalonic numai cam de un an, şi în acel an nu puteau să fi murit foarte mulţi dintre sfinţi. Mai mult, când ne gândim că în general sfinţii nu sunt înrudiţi după trup, putem repede vedea că atunci când apelează la speranţa lor, pentru ca să nu se întristeze ca şi alţii, apostolul trebuie să se fi gândit nu numai la speranţa pentru sfinţi, ci şi la speranţa pentru toţi prietenii lor care muriseră. Dacă speranţa lor era numai pentru sfinţi, şi dacă ei credeau că toţi ceilalţi erau pierduţi veşnic şi fără speranţă, ar fi fost în zadar ca Apostolul să apeleze la ei să nu se întristeze ca alţii care n-au astfel de speranţă; pentru că asemenea aşteptări rele în privinţa marii majorităţi a prietenilor şi rudelor lor care au murit şi care mor ar fi fost o pricină de mai mare întristare pentru ei sau pentru ori care păgâni, decât atunci când n-aveau nici o cunoştinţă şi nici o speranţă clară.

Acest fapt este prezentat de Apostol în capitolul 4:14. Acolo el arată că credinţa creştinului este zidită pe faptul că Isus Cristos a murit şi că El a înviat. Domnul nostru a murit pentru păcatele Bisericii, „şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru păcatele întregii lumi” (1 Ioan 2:2). Învierea Lui este o dovadă că sacrificiul Său a fost acceptabil nu numai în folosul Bisericii Sale, dar şi al tuturor celor pentru care El a murit; şi prin urmare acesta devine un garant sau chezaş, pentru ca la timpul Său cuvenit Dumnezeu să stabilească pe Cristos şi Biserica Sa ca Împărăţie a lui Dumnezeu, şi pentru ca această Împărăţie, când va fi stabilită, să binecuvânteze toate familiile pământului cu cunoştinţa Adevărului.

Crezând acest lucru, noi suntem de asemenea obligaţi să credem că toată omenirea răscumpărată prin sângele scump al lui Cristos, conform făgăduinţei Lui, va veni afară din somnul morţii să audă Cuvântul Lui, ca marele Legiuitor al Noului Legământ, şi, dacă vor fi ascultători de el, să aibă darul lui Dumnezeu — viaţa veşnică — prin Isus Cristos Domnul nostru. După cum Dumnezeu a acceptat sacrificiul lui Cristos şi L-a înviat din morţi, „tot aşa Dumnezeu va aduce înapoi (din somnul morţii) împreună cu El” — prin intermediul Lui — „pe cei care au adormit în Isus”.

Dar să nu confundăm această idee, că întreaga lume a fost schimbată din „moarte” în „somn” prin Preţul de Răscumpărare pe care Isus l-a dat pentru toţi, cu expresia foarte diferită, „morţii în Cristos”, care nu se aplică la nimeni altcineva decât la Biserica aleasă. Numele Isus, care înseamnă Mântuitor, are aplicare specială la aspectele operei Domnului nostru, Răscumpărarea şi Restabilirea. Dar numele Cristos este titlul funcţiei Sale regeşti. Chemarea de a „fi botezaţi în Cristos”, de a deveni astfel „membri ai Corpului lui Cristos” — Unsul — este o ofertă care se restrânge la Biserica „chemată, aleasă şi credincioasă” din această Vârstă Evanghelică. Însă beneficiile răscumpărării acoperite de numele Isus sunt „pentru toţi”, „pentru fiecare om”, pentru „oricine vrea” să accepte acele îndurări pe condiţiile Noului Legământ.

„ÎN ISUS” FAŢĂ DE „ÎN CRISTOS”

Aşa deci, în limbajul Apostolului noi îndemnăm pe creştini în privinţa tuturor morţilor lor — în Cristos şi în afară de Cristos, Creaţii Noi şi creaţii vechi, cei luminaţi de lumina minunată a Evangheliei şi cei care au murit în timp ce erau orbiţi de „dumnezeul acestei lumi” — să nu se întristeze ca alţii care n-au nici o speranţă. Noi credem că Isus a murit pentru toţi; că El a înviat din morţi; că datorită acestui fapt toţi morţii trebuie să fie consideraţi că dorm, aşteptând întoarcerea Sa şi înălţarea de asemenea în glorie a Bisericii Sale alese; şi apoi toţi cei pe care Dumnezeu îi socoteşte ca adormiţi în El, datorită Lui, sau prin El şi lucrarea Lui, vor fi de asemenea aduşi din morţi.

Puţini creştini au remarcat frecvenţa cu care Scripturile folosesc acest cuvânt „somn”, referindu-se la starea morţii. Notăm că în capitolul 4:13-15 cuvântul este folosit de trei ori în trei versete succesive. Notăm de asemenea următoarele cazuri: Ioan 11:11, 12; Fapte 7:60; 13:36; 2 Pet. 3:4; 1 Cor. 15:6, 18, 20, 51; Mat. 9:24, 13:25; Marcu 5:39; Luca 8:52; 1 Tes. 5:10; Mat. 27:52; 1 Cor. 11:30.

În aceste cazuri, toate din Noul Testament, cuvântul somn este folosit în loc de cuvântul moarte, şi este folosit având în vedere sensul deplin al Preţului de Răscumpărare prin care toţi vor fi răscumpăraţi. Care era obiceiul pe timpul Vechiului Testament? Privind în urmă, aflăm că Daniel (12:1-3) vorbeşte profetic despre cei „care dorm în ţărâna pământului”, şi despre cei care dorm el spune că sunt două clase — unii care se vor trezi pentru viaţă veşnică, iar alţii care se vor trezi pentru ruşine şi dispreţ veşnic — clasa din urmă reprezentând pe aceia care vor fi încercaţi în timpul Mileniului. Similar, despre regi şi despre profeţi — pe rând — se spune că „el a adormit cu părinţii săi”.

Baza pentru această expresie şi pentru credinţa într-o viaţă viitoare pe care aceasta o implică este prezentată de Domnul nostru, când zice: „Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre ŤRugť” (Luca 20:37). „Oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre ŤRugť, cum i-a spus Dumnezeu, când a zis, Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?” (Marcu 12:26). „Dar El nu este un Dumnezeu al celor morţi (al celor stinşi, pentru care nu este destinat nici un viitor), ci (El este Dumnezeul) al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii” (Luca 20:38). Ca rezultat al experienţei lui Moise evreii au vorbit după aceea despre morţii lor ca „adormiţi” şi „aşteptând dimineaţa”, când vor fi „treziţi”.

((168))

Dar să se remarce, motivul că Dumnezeu vorbeşte despre omenire că totuşi mai are o speranţă de viaţă dincolo de mormânt se bazează nu pe vreo schimbare a sentinţei, din moarte — stingere — într-un „somn” profund pentru o perioadă, ci pe Planul Său preorânduit de a da un Mântuitor care va răscumpăra, va cumpăra înapoi, pentru Adam şi toată rasa lui „ceea ce a fost pierdut” — privilegiul vieţii veşnice în armonie cu Dumnezeu. Luca 19:10; Ioan 10:10.

MESAJUL SPECIAL CĂTRE BISERICĂ

După ce vorbeşte despre speranţele speciale ale întregii „creaţii care suspină”, care toate se centrează în a Doua Venire a Domnului nostru, Apostolul dă nu o opinie sau o presupunere, ci un mesaj special, în sensul că sfinţii adormiţi nu vor suferi nici o pierdere fiindcă au adormit, ci, dimpotrivă, vor avea prioritate faţă de sfinţii în viaţă prin aceea că vor fi „schimbaţi”, „glorificaţi”, ca să-L vadă pe Domnul, să fie asemenea Lui şi să-I împărtăşească gloria, înaintea celor din aceeaşi clasă care sunt vii la timpul celei de a Doua Veniri. Am dat în altă parte în măsură considerabilă motivul pentru care credem că strigătul, glasul şi trâmbiţa menţionate aici de către Apostol, ca şi în alte părţi ale Scripturilor, sunt simboluri; de exemplu în Apocalips. Vezi Studii în Scripturi, Vol. 2, pag. 156-164.

Se pare că Biserica din Tesalonic studia subiectul celei de a Doua Veniri şi ei se temeau ca nu cumva unii dintre ei să „adoarmă” înainte de acest eveniment, şi erau atât nesiguri în privinţa binecuvântării pe care aceştia ar putea s-o piardă, cât şi plini de grijă pentru prietenii lor. De aceea Apostolul spune: „Mângâiaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte”.

Cuvântul tradus „venire” in versetul 15 este parousia. Acest cuvânt grecesc nu are de fapt semnificaţia cuvântului nostru englezesc „venire”, ci înseamnă prezenţă — după sosire — dând ideea că Domnul nostru va fi prezent înainte ca „morţii în Cristos” să fie „înviaţi”, deşi aceasta va fi înaintea „schimbării” celor în viaţă. Această Scriptură, ca şi multe altele, arată clar că prezenţa Domnului nu va fi vădită, vizibilă pentru lume în acest timp. După cum a spus Domnul nostru înainte de a pleca: „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea” (Ioan 14:19). Acest gând este accentuat de remarcile ulterioare ale Sf. Pavel cu privire la Ziua Domnului şi la faptul că lumea nu va şti despre ea, ci numai „fraţii”, cei care nu sunt „în întuneric”. 1 Tes. 5:1-5.

Faptul că Apostolul a putut să le scrie astfel, vorbeşte bine în favoarea creşterii rapide în cunoştinţă a Bisericii din Tesalonic. Cât de clar separă el Biserica, Corpul lui Cristos, de lume! Cât de distinct arată el că o clasă va fi în ignoranţă totală în legătură cu acest subiect, în timp ce cealaltă clasă va avea cunoştinţă de întoarcerea Domnului nostru! Cunoştinţa despre cea de a Doua Prezenţă a Domnului este o trăsătură a Zilei Domnului — Ziua Prezenţei Sale — „Secerişul” sau sfârşitul acestei Vârste, timp în care marele Secerător-Şef nu numai va aduna întâi pe sfinţii adormiţi, dar şi va continua să pecetluiască şi să adune pe toţi membrii în viaţă ai clasei Alese, care vor fi socotiţi vrednici să scape de marile necazuri care sunt pe cale să vină peste lume, în culminarea marelui Timp de Strâmtorare, care va dizolva instituţiile prezente şi va pregăti stabilirea Împărăţiei Cereşti, sub conducerea lui Cristos Isus şi a „micii Sale turme” de comoştenitori — Sămânţa lui Avraam, care va binecuvânta toate familiile pământului, pe cei vii şi pe cei morţi.