CUM VA FI ÎNVINSĂ MAREA APOSTAZIE

„Pentru că n-au primit dragostea Adevărului, ca să fie mântuiţi. Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut Adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi.” 2 Tes. 2:10-12 .

W.T. 15 Iunie 1916 (pag.179-182)

Ajutoarele biblice sunt atât de numeroase şi accesibile în zilele noastre, iar cuvintele din Scripturile originale traduse iad sunt arătate atât de clar în aceste ajutoare, încât nu există nici un motiv ca un student onest al Cuvântului lui Dumnezeu să nu poată vedea ce învaţă Biblia asupra acestui subiect. Noi nu trebuie să-L facem pe Dumnezeu responsabil de ideea eronată despre subiectul pedepsei viitoare; căci El nu este Autorul păcatului, întunericului sau erorii sub nici o formă. Toată lucrarea Lui este perfectă; El este „drept în toate”, numele Lui este IUBIRE. Acesta fiind cazul, El niciodată n-ar crea vreo fiinţă pe care s-o tortureze veşnic. Responsabilitatea pentru eroarea doctrinară nu zace nici asupra omenirii, care fără îndoială a fost mai mult neştiutoare decât voitoare cu privire la această eroare, deşi se pare să fi fost o măsură de voinţă din partea lumii.

Apostolul Pavel, în primul capitol din Romani, declară că deşi oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au venerat ca Dumnezeu şi n-au vrut să păstreze în mintea lor cunoştinţa de El, ci de bună voie s-au depărtat de El (Rom. 1:18-28). Acelaşi Apostol ne asigură în altă parte că „dumnezeul acestei lumi”, „prinţul acestei ((174)) lumi”, Satan, care a căzut din starea sa sfântă şi a devenit adversarul lui Dumnezeu printr-o ambiţie nesfântă, a orbit minţile omenirii (2 Cor. 4:4; Ioan 12:31; 14:30). El este marele înşelător, despre care Domnul a spus: „El de la început (de la crearea omului) a fost ucigaş şi n-a stat în Adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună vorbeşte din ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii”. Ioan 8:44.

Iarăşi declară Învăţătorul în Apocalips, când ne spune despre încheierea Vârstei Evanghelice şi inaugurarea Vârstei care urmează, că atunci Satan va fi legat pentru o mie de ani ca să nu mai înşele neamurile până când se vor sfârşi cei o mie de ani — aceasta dând de înţeles că înainte de aceasta oamenii fuseseră înşelaţi de el tot timpul. Satan şi-a început minciuna foarte devreme. Prima lui minciună mare a fost către Mama Eva, în Eden (Gen. 3:4, 5; 2 Cor. 11:3). Minciuna pe care i-a spus-o Mamei Eva a răspândit-o de atunci încoace întotdeauna cu mare insistenţă; anume: „Hotărât că nu vei muri” — Dumnezeu v-a înşelat; nimeni nu moare; ceea ce este numit moarte este numai lăsarea corpului muritor ca a unei haine învechite; este numai trecerea într-o altă formă de viaţă — o schimbare mult mai de dorit. Însă Biblia ne asigură tot timpul că moartea este o realitate, că moartea înseamnă moarte.

DEZVOLTAREA RAPIDĂ A PĂCATULUI ÎNAINTE DE POTOP

Există un conflict de neîmpăcat între cuvintele lui Satan şi declaraţia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a permis omului în mare măsură să meargă pe propria sa cale, întocmai cum spune Sf. Pavel în Romani, pe care deja l-am citat. Omenirea n-a dorit să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, aşa că pentru un timp El le-a permis să facă tot felul de necurăţii. (Rom. 1:28-32). Dar în timp ce a permis lumii libertate în privinţa propriei lor voinţe, totuşi El n-a abandonat-o. Dumnezeu a intenţionat de la început ca la timpul cuvenit, după ce omenirea va fi învăţat lecţia necesară, ea să fie eliberată de păcat şi moarte — „oricine va vrea”. Pentru timpul prezent El le-a permis să facă alegerea: dacă vor da atenţie glasului conştiinţei care a mai rămas în om într-o măsură, dacă vor asculta de Cuvântul învăţăturii Sale, atât cât au putut s-o cunoască, ori dacă ei vor prefera cuvintele lui Satan şi imboldurile răului. Marea majoritate au urmat pe Satan, oponentul lui Dumnezeu.

Adversarul şi-a propagat falsităţile şi înşelăciunile pentru a se opune lui Dumnezeu şi dreptăţii. El a reuşit de la început atât de bine, încât în 1656 de ani de la crearea primilor noştri părinţi în Eden mulţi dintre sfinţii îngeri au căzut şi s-au unit cu el în degradarea omenirii (Gen. 6:1-5). În cele din urmă lumea a devenit atât de plină de stricăciune încât Dumnezeu a nimicit toată omenirea de pe faţa pământului, inclusiv progenitura ilegală a îngerilor căzuţi, şi a început din nou propagarea rasei umane de la Noe — „perfect în generaţia sa” — şi familia sa, care rămăseseră nepătaţi. Gen. 6:1-22.

ACTIVITATEA REA A LUI SATAN A CONTINUAT

Dar curând Satan s-a implicat iarăşi în activitatea lui rea, astfel încât în zilele lui Avraam, numai cu câteva secole mai târziu, întreaga lume era iarăşi coruptă de păcat şi idolatrie. Spiritele rele — îngerii căzuţi — cărora Domnul după Potop le refuzase puterea de materializare în corpuri umane, şi-au continuat înşelările prin folosirea fiinţelor umane ca medii de comunicare cu oamenii, fie dezvoltând în ei puteri de a vedea şi a auzi lucruri pe care simţurile naturale nu le pot percepe, conducându-le mâna să scrie etc., fie punând stăpânire reală pe corpul lor şi folosindu-l ca pe al lor propriu. Toate acestea au fost făcute de Satan şi de celelalte spirite căzute peste care el s-a făcut prinţ (Ef. 2:2; 6:12), pentru a dovedi omenirii că Dumnezeu i-a înşelat şi a falsificat pronunţând o sentinţă la moarte asupra tatălui rasei umane, care să afecteze şi pe toţi urmaşii lui. Ei au vrut ca oamenii să creadă că acei care au murit nu erau morţi — că ei n-au încetat a exista — ci erau mai vii decât înainte.

Această minciună enormă a împiedicat mult omenirea de a vedea Adevărul şi faptele reale în acest caz. Dumnezeu a fost tot timpul stăpân pe situaţie în cea mai deplină măsură, dar i-a permis lui Satan şi legiunilor sale să exercite astfel putere peste rasa rebelă pentru ca în cele din urmă să-i poată învăţa o lecţie, atât pe oameni cât şi pe îngeri.

La patru sute douăzeci şi şapte de ani după marele Potop, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, şi după ce i-a încercat loialitatea şi ascultarea a făcut un legământ cu el ca răsplată pentru credincioşie, cu scopul ca în Sămânţa lui să fie binecuvântate în cele din urmă toate familiile pământului. La timpul cuvenit, descendenţii lui Iacov, nepotul lui Avraam, au fost aleşi ca popor special al lui Dumnezeu, sub condiţiile Legământului Legii. Aceşti oameni au fost folosiţi să reprezinte mai departe în tipuri marele plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea întregii omeniri. Ei urmau să fie un popor deosebit de toate celelalte popoare de pe pământ.

Deşi Dumnezeu a încheiat un legământ cu naţiunea lui Israel şi ei au promis deplină supunere faţă de legea Lui, totuşi ei au devenit idolatri ca şi neamurile din jurul lor şi au căutat pe magicieni, vrăjitoare şi necromanţi, medii şi spirite căzute. Ei au devenit atât de fermi în aceasta, încât Dumnezeu a poruncit ca oricine dintre ei ar deveni medium să fie dat la moarte. Ei fuseseră de acord să fie poporul lui Dumnezeu, iar El le atrăsese atenţia să vegheze împotriva acestor spirite rele.

În zilele Domnului nostru aceste spirite rele se impuseseră în Israel în aşa măsură, încât multe din minunile Lui au fost pentru vindecarea şi eliberarea celor chinuiţi de diavol, posedaţi de unul sau mai mulţi dintre aceşti demoni, şi astfel făcuţi alienaţi mintal. Israelul ajunsese să fie afectat într-o măsură considerabilă de doctrinele false ale păgânismului, acest lucru fiind în special adevărat despre anumite partide printre clasa conducătoare. Saducheii erau necredincioşi, materialişti, negând cu totul învierea morţilor şi necrezând nici în îngeri nici în spirite. Afecţiunile şi confuzia mintală printre popor păreau mai răspândite chiar decât bolile corporale. În ((175)) timpul Domnului nostru filosofia greacă ajunsese la mare proeminenţă, în mod considerabil doctrina despre nemurirea sufletului. Astfel marea minciună a lui Satan, „Hotărât că nu vei muri”, a prosperat. Ca şi toate popoarele păgâne, grecii aveau zei, divinităţi; şi astfel grecii au fost închinători la diavoli, îngerii căzuţi. Deuter. 32:16, 17; Ps. 106:34-38; 1 Cor. 10:19, 20.

NAŢIUNEA EVREIASCĂ NEVREDNICĂ, CHEMAREA TRECE LA NEAMURI

Datorită proeminenţei mondiale a limbii greceşti, filosofia greacă, „ştiinţa pe nedrept numită astfel” (1 Tim. 6:20), se înrădăcinase în minţile cugetătoare ale oamenilor în general. Acest lucru era adevărat în bună măsură în Palestina. Numai lui Israel îi trimisese Dumnezeu Legea Sa şi-i dăduse profeţiile Sale. Lor le spusese: „Eu v-am cunoscut (recunoscut) numai pe voi, dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Când Isus a venit, El a spus: Dacă aţi fi primit mărturia lui Ioan, aţi fi fost gata să-Mi deveniţi ucenici. Mulţi dintre evrei aveau numai o formă de evlavie. Ei gândeau că Dumnezeu îi va mântui prin Lege, fie că o primeau fie că nu. Dar Isus le-a spus că nu trebuia ca ei să se laude că-l au de Tată pe Avraam, căci Dumnezeu putea chiar din pietrele din jurul lor să ridice pe copiii lui Avraam. El i-a asigurat că Dumnezeu va găsi o Sămânţă a lui Avraam vrednică.

Lucrarea lui Isus în timpul misiunii Sale a fost începutul acestei Seminţe noi. Isus Însuşi a fost capul acestei Seminţe. Lucrarea specială a întregii vârste Evanghelice a fost chemarea şi pregătirea acestei Seminţe spirituale a lui Avraam. Promisiunea a fost întâi pentru evrei, dar deoarece ei nu s-au dovedit vrednici ca naţiune, Dumnezeu, după ce a scos „rămăşiţa” credincioasă dintre acel popor, S-a întors către neamuri, ca să scoată din ele un număr suficient pentru a completa pe cei 144.000 preorânduiţi să compună această Sămânţă, Biserica lui Cristos, membrii corpului Său. După îndeplinirea acestei lucrări, Cristos, care va fi atunci prezent în lume a doua oară, va cerceta iarăşi sămânţa naturală a lui Avraam, pentru luminarea şi binecuvântarea lor. Însă această binecuvântare va veni către ei prin Sămânţa Spirituală a lui Avraam, Sămânţa credincioasă.

În pilda cu Grâul şi Neghina, Domnul nostru arată că dintre aceia care vor constitui nominal Sămânţa Spirituală, în mod asemănător nu va fi decât o „rămăşiţă” credincioasă care se vor dovedi vrednici să fie înălţaţi pentru a domni cu Cristos; şi că restul, ca şi majoritatea seminţei naturale, vor pierde această mare favoare. Cuvintele Apostolului Pavel s-au dovedit a fi adevărate, că, „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”.

SATAN A SEMĂNAT NEGHINĂ ÎN CÂMPUL DE GRÂU

În această pildă Isus a arătat cum după ce Apostolii au adormit marele adversar, Satan, a venit şi a semănat sămânţă de „neghină” în câmpul de grâu al lui Dumnezeu, Biserica. Sămânţa de neghină a răsărit şi a produs „neghină”, imitaţie de „grâu”, care s-a asociat cu Biserica adevărată şi s-a socotit printre Aleşi. Ei s-au considerat „grâu” adevărat. În pildă se spune că servii au venit la Stăpân şi L-au întrebat dacă să nu smulgă neghina dintre grâu. Dar Stăpânul a răspuns că nu trebuia ca ei să facă acest lucru atunci, ca nu cumva smulgând neghina să smulgă şi grâul. El le-a cerut să le lase pe amândouă să crească împreună până la vremea „Secerişului”, când El va fi iarăşi prezent şi va spune secerătorilor: „Adunaţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi pentru ardere; dar grâul adunaţi-l în grânarul meu”. Câmpul a fost de fapt întotdeauna un câmp de grâu; neghina n-avea nici un drept acolo.

Aceasta indica o lucrare viitoare de separare la sfârşitul vârstei Evanghelice, în timpul numit de către Domnul nostru „Seceriş”. „Câmpul” din pildă, după cum a spus Isus, a reprezentat lumea, masele omenirii. Sămânţa cea rea pe care Satan a semănat-o în câmpul de grâu a fost în mare măsură filosofia greacă. Înainte de acel timp, când persecuţiile lui Nero şi mai târziu ale lui Diocleţian, împăraţi romani, au venit peste Biserica în creştere, a existat o companie de ucenici credincioşi, care au ţinut ferm la Adevăr şi au fost loiali lui Cristos; şi ei au îndurat multe greutăţi, mulţi dintre ei chiar până la moarte prin violenţă.

Dar mai târziu a venit prosperitate şi eliberare de persecuţii, şi aceasta s-a dovedit a fi spre căderea multora. Biserica a atras atenţia filosofilor greci. Ei au spus: „Voi creştinii învăţaţi mult ceea ce este bine. Învăţătorul vostru Isus a fost un om mare, un filosof mare. Dar şi noi avem filosofi şi învăţători mari. Noi am vrea să mergem cu voi, dar pentru a face acest lucru trebuie ca toţi să fim largi la minte; nici unul nu trebuie să fim înguşti. Fiecare trebuie să fim în stare să vedem marile adevăruri ale celorlalţi. Socrate, Platon şi alţi mari învăţători ai noştri au învăţat doctrina vieţii viitoare cu mult înainte ca Isus să se fi născut”.

Prin urmare creştinii au gândit că ar fi frumos dacă toate neamurile ar fi unite în religie. Astfel majoritatea s-au încadrat treptat cu filosofii greci şi au fraternizat cu ei. Mulţi aderenţi ai păgânismului au făcut o declaraţie de creştinism, fiind întăriţi mai târziu de mulţi alţii din triburile mai dinspre nordul Europei, toţi aceştia unind unele din filosofiile şi teoriile lor păgâne cu creştinismul.

RIDICAREA TREPTATĂ A PAPALITĂŢII

Astfel s-a întâmplat că băutura otrăvitoare care a fost turnată în „potirul de aur” al Adevărului s-a amestecat şi a fost dată lumii de către „femeia” apostată, pretinsa Biserică a lui Dumnezeu. Şi ea „a îmbătat toate neamurile cu vinul desfrânării ei” (Ier. 51:6-13; Apoc. 17:1-5, 15). Pe măsură ce eroarea s-a răspândit şi spiritul ambiţiei a depăşit treptat spiritul umilinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu, aducând dorinţa de a evita suferinţa şi de a fi apreciat de oameni, Biserica s-a organizat ca ierarhie papală, deoarece condiţiile îi favorizau avansarea. Episcopul Romei a fost declarat papă, şi a pretins a reprezenta pe Domnul nostru Isus pentru Biserică şi pentru lume. Papa s-a aşezat pe tronul gloriei şi a devenit un autocrat în putere, comandând regilor şi conducând ca prinţ atât ((176)) spiritual cât şi pământesc. Doctrina păgână a nemuririi sufletului, combinată cu ideea torturii după moarte a celor răi, şi ea asimilată din păgânism, a devenit baza doctrinei chinului veşnic al ereticilor şi a suferinţelor după moarte în purgatoriu, practic a tuturor catolicilor, pentru a-i face potriviţi pentru cer.

Aceste idei şi teorii au fost prezentate de Dante în marele său poem epic, Divina Comedie. Conform prezentării lui, deasupra porţii infernului era scris că toţi care intrau acolo lăsau orice speranţă. Acest loc era pentru cei care urmau să sufere tortură veşnică. Aici se includeau toţi ereticii; fiindcă nici un bun catolic nu intra în acest loc. Apoi se afla încă un loc — Purgatoriul — unde pentru diferite păcate se administrau diferite pedepse, procesul curăţării diferind în timp după gradul păcatului şi după slujbele făcute pentru ei de către prietenii de pe pământ, ca şi după banii plătiţi pentru eliberarea lor. Astfel lucrarea a continuat şi „neghina” din Biserică s-a înmulţit. Oamenii erau ameninţaţi cu tortura veşnică dacă nu mergeau la biserică şi nu sprijineau ierarhia; iar pruncilor lor care mureau nu li se acorda mântuirea.

Pretenţia papei a fost că mia de ani de domnie a lui Cristos, Mileniul promis în Scriptură, care urmează celei de a doua veniri a lui Cristos, a început în anul 800 d. Hr., sub Papa Leo al III-lea, care a pretins a fi reprezentantul lui Cristos, locţiitorul Lui, pentru a începe Domnia în locul lui Cristos. În anul acela „statele papale” au fost cedate bisericii de către împăratul Carol cel Mare. „Mileniul” lor s-a sfârşit, după cum s-a spus, în anul 1799, când Napoleon a confiscat teritoriile acordate bisericii şi l-a luat pe Papa Pius al VI-lea prizonier în Franţa, unde a şi murit. Libertatea de sub persecuţiile papale care a urmat, şi circulaţia largă a Bibliei în limbile poporului, a fost declarată de către conducătorii papali că ar fi „puţina vreme” prezisă în Apocalips, urmând miei de ani de domnie a lui Cristos pe pământ; şi ei speră că în curând vor recâştiga puterea şi prestigiul de mai înainte şi încă o dată vor domni cu supremaţie, şi că domnia lor va fi permanentă.

Mileniul papal este cunoscut în istorie ca „Evul Mediu”. În timpul acela papalitatea a introdus şi a forţat asupra popoarelor din Europa multe doctrine şi practici eronate. Teoria lor era că ei trebuie să cucerească lumea. Atunci s-au străduit să facă acest lucru prin forţă, ceea ce a dus la mari persecuţii, notabilă printre ele fiind Inchiziţia. În timpul acelor secole întunecate, milioane au fost torturaţi, exilaţi şi asasinaţi în multe feluri, pentru că au refuzat să se închine mandatarilor bisericii apostate, sub conducerea papilor, episcopilor şi preoţilor. Agenţi şi spioni erau angajaţi să prindă şi să pedepsească pe ori cine era găsit că exprimă sentimente contrare ierarhiei papale, ori cine nu se închina autorităţii lor în supunere degradantă.

Astfel au fost păgânizate naţiunile Europei şi cufundate în eroare şi superstiţie, şi în reverenţă faţă de oamenii care în mod fals au pretins a fi reprezentanţii speciali şi autorizaţi ai lui Dumnezeu pe pământ. Da, aceşti pseudo-apostoli ai lui Dumnezeu, aşa cum se spune în profeţia lui Daniel (7:25), s-au gândit să „schimbe timpurile şi legile”. Ei au îndrăznit să-şi ia autoritatea de a schimba legile lui Dumnezeu atunci când li s-a părut recomandabil s-o facă. Ei au căutat să schimbe timpul domniei lui Cristos, după cum am arătat. De asemenea au stabilit urâciunea Liturghiei, ceea ce a fost îndepărtarea jertfei continue (o dată pentru totdeauna) a lui Cristos, pretinzând că în Liturghie Cristos este jertfit tot mereu, fără sânge. Astfel ei reduc la zero învăţătura Scripturală, că acea unică jertfă a lui Isus la Calvar a fost cu totul suficientă pentru anularea păcatului. Vezi STUDII ÎN SCRIPTURI, Vol. 2, Cap. 9.

Noi nu-i acuzăm pe aceşti conducători religioşi din Evul Mediu că au făcut aceste lucruri cu bună ştiinţă. Noi credem că mulţi dintre ei au fost înşelaţi de adversar în a crede că făceau voia Domnului. Aceste erori s-au fixat treptat în Biserică. Conducătorii au ajuns în mare măsură să fie dezorientaţi. Numai Dumnezeu poate judeca vinovăţia fiecăruia. Treptat această creştinătate păgânizată, mai crudă şi mai nemiloasă în propagarea şi impunerea ei decât însuşi păgânismul, a fost adoptată de popoarele Europei şi a devenit ceea ce atunci se numea, şi încă se mai numeşte, „creştinătate” — Împărăţia lui Cristos. Glorioasa doctrină scripturală a învierii a căzut de asemenea în mare măsură pe ultimul plan; căci ce nevoie are un suflet nemuritor, care nu poate muri, de o înviere din morţi? Doctrina lui Platon a nemuririi omului era mult mai agreabilă pentru carne decât ideea adevărată despre moarte. Nu era plăcut a gândi despre moarte ca despre un vrăjmaş al omului, ca fiind blestemul pe care Dumnezeu l-a pronunţat din cauza păcatului lui Adam.

LUCRAREA REFORMEI — „PUŢIN AJUTOR”

Lucrarea de reformă, care în ciuda opoziţiei violente s-a dezvoltat treptat în secolul al XVI-lea spre ceea ce se cunoaşte ca Marea Reformă, a adus o anumită uşurare pentru sfinţii lui Dumnezeu persecutaţi, vânaţi, zdrobiţi — adevărata Sa Biserică. Chiar şi de-alungul celor mai întunecaţi ani ai Evul Mediu au existat puţini evlavioşi care nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal. Aceştia au pecetluit cu sângele lor declaraţia de credinţă în doctrinele vitale ale Scripturilor. Totuşi, la timpul cuvenit, învăţăturile lor au câştigat suficient teren pentru a produce reforma prin care sfinţii au fost „ajutaţi puţin”. Dar în timp, conducătorii lor au fost biruiţi de „linguşiri” şi de asemenea au cedat în măsură considerabilă dorinţei de a câştiga putere şi influenţă printre neamuri. Vezi STUDII ÎN SCRIPTURI, Vol. 3, pag. 34-39 şi 108-113.

O ÎNTREBARE IMPORTANTĂ ŞI RĂSPUNSUL LA EA

Unii întreabă: De ce a permis Dumnezeu aceste condiţii îngrozitoare? De ce a permis El ca ţarina Sa de grâu să devină atât de năpădită de neghină? Domnul nostru a ştiut că mai târziu se vor dezvolta aceste condiţii, aşa cum se arată în această pildă cu Grâul şi Neghina. Scopul lui Dumnezeu a fost să permită această lecţie mare pentru Biserică, pentru îngeri şi în cele din urmă pentru toată lumea. Trebuia să se permită ca aceste erori să fie ((177)) introduse, să crească şi să-şi producă rodul lor amar, şi astfel să se manifeste efectul îngrozitor al erorii, ambiţiei nesfinte şi păcatului. De asemenea aceasta a avut efect asupra dezvoltării şi separării în spirit a adevăraţilor sfinţi ai lui Dumnezeu, de marea masă a neghinei. Amândouă urmau să crească totuşi împreună în Sistemul Babilonic până la timpul Secerişului. Atunci va fi întreaga separare a celor două clase.

Acum noi suntem în acest timp de separare. Acum noi, cărora ni s-au fost deschis ochii înţelegerii, putem vedea că aceste erori şi practici rele nu sunt de la Dumnezeu, nu sunt învăţate în Cuvântul Său. Acum vedem că, aşa cum Învăţătorul nostru a avertizat, „Împărăţia lui Dumnezeu suferă violenţă şi cei violenţi o iau cu forţa” (Diaglott, A. Marshall — n. t.). Dar marea majoritate a creştinilor pretinşi sunt încă în mare măsură orbiţi de fumul Evului Mediu care de atâta vreme le-a umplut ochii. Astăzi nu se mai îngăduie adesea violenţa faţă de persoana sfinţilor lui Dumnezeu, datorită legilor şi sentimentului public prezent, deşi la unii încă există acest spirit de persecuţie ca şi înainte, numai dacă ei ar putea avea putere. Însă aceleaşi doctrine nescripturale sunt propovăduite încă, modificate într-o măsură pentru a se potrivi ideilor rafinate din zilele noastre. Doctrina biblică a învierii morţilor este pusă la grămada de gunoi.

Predicatorii de astăzi, deşi uneori citesc pasaje din Scripturi în legătură cu învierea, în mod făţiş le dau o interpretare complet diferită de prezentarea scripturală. Unii încă mai propovăduiesc faptul că va fi o înviere finală a corpului, pentru a se uni cu spiritul lui — o doctrină care nu este arătată nicăieri în Biblie, şi este exact absurditatea propriei lor teorii a nemuririi sufletului, care ei spun că este transpus la moarte în locuinţa lui veşnică. Biblia învaţă că morţii sunt morţi, şi că va fi o înviere a sufletului, a fiinţei, a eului. Răscumpărătorul nostru a murit ca să răscumpere rasa umană care a murit în Adam; şi El a fost înviat dintre morţi a treia zi de către Tatăl. Dacă la moarte corpul este „părăsit”, pentru ca spiritul să poată fi eliberat de ceea ce-l apasă, de ce să aibă spiritul iarăşi nevoie de el în viitorul îndepărtat? Şi ce degradare veşnică ar fi aceasta pentru un spirit care a fost eliberat de corpul său fizic de ani sau secole!

Sistemele bisericii de astăzi sunt cu totul infiltrate cu tot felul de doctrine păgâne — Filosofie greacă, Panteism, Budism, Raţionalism, Spiritism etc. Doctrinele, nemuririi sufletului, a unei treimi de dumnezei într-unul, a chinului după moarte, a reîncarnării sufletului după moarte, a comuniunii celor vii cu cei morţi — toate acestea au fost împrumutate de la păgânism şi sunt pur păgâne. Cu adevărat sistemele nominale de astăzi au devenit Babilon, confuzie! Iar acum, în timpul Secerişului vârstei, Dumnezeu Îşi cheamă poporul afară din ele, şi lucrarea este aproape completă. El a vărsat aceste sisteme nominale din gura Sa. Apoc. 3:14-20; 17:1-5; 18:1-24; 19:1-8.

Odată ne miram de ce a fost voia lui Dumnezeu să permită această stare de lucruri. Dar în lumina care străluceşte acum, noi credem că putem vedea clar motivul. Noi credem că Dumnezeu a văzut ceea ce noi acum ajungem să vedem; anume, oamenii care niciodată n-ar fi cunoscut natura şi rezultatele păcatului, care niciodată n-ar fi cunoscut efectele nocive ale acestor doctrine monstruoase, n-ar fi putut aprecia niciodată Adevărul aşa cum îl pot aprecia aceia care au fost influenţaţi şi legaţi de ele.

Ce minunată uşurare a venit în mintea şi inima noastră când am ieşit din acest întuneric gros, la lumina glorioasă a Adevărului lui Dumnezeu aşa cum este în Isus! Ce impresie minunată a făcut asupra noastră! Ne imaginăm că omenirea, când va fi trezită din somnul morţii, va fi atentă să vadă condiţiile despre care oamenii au fost învăţaţi că le vor avea după această viaţă. Mulţi vor privi în jur cu spaimă să vadă flăcările şi chinurile înfocate, şi vor striga: „Unde este diavolul?” Apoi când le va fi arătată iubirea lui Dumnezeu în pregătirea Lui minunată pentru omenire, când li se va spune că acum sunt sub Domnia cea dreaptă a lui Mesia, care intenţionează numai bine pentru toţi oamenii, când vor ajunge să-şi dea seama de bunătatea fără egal a lui Dumnezeu, ce revelaţie de bucurie va fi pentru biata lume înceţoşată, blestemată de păcat!

Desigur, toţi care sunt sinceri în inimă, toţi care doresc să facă ce este drept, când condiţiile vor fi favorabile pentru a face astfel, vor aprecia caracterul glorios al marelui nostru Creator, cum n-ar fi putut altfel! Putem vedea că Dumnezeu a avut un scop în permiterea timp de şase mii de ani a condiţiilor rele care au predominat — un scop pentru Biserică, pentru lume şi pentru toate fiinţele Sale inteligente create, chiar şi pentru acelea care vor mai fi create. Noi sperăm şi credem că atunci când Dumnezeu va clarifica toată această problemă, toţi vor vedea că juste şi cu totul neprihănite sunt căile Sale. Noi aşteptăm ca El să-Şi demonstreze pe deplin caracterul la timpul cuvenit; şi acest timp, credem noi, este acum foarte aproape.