Lecţia noastră de Paşti

„Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor.” Apoc. 1:18.

R4587a W. T. 15 martie 1910 (pag. 108)

Fără a trece de la studiul nostru despre învăţăturile marelui Profet din Galileea, nu trebuie să lăsăm să treacă Duminica de Paşti fără a remarca lecţia ei specială — învierea Mântuitorului din morţi. Textul nostru ajunge la noi la fel de proaspăt ca şi cum ar fi fost venit ieri de pe buzele Răscumpărătorului înviat — mesajul Lui special pentru poporul Său. Cât de mult se găseşte în aceste câteva cuvinte! Ele afirmă clar că Isus a murit într-adevăr, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să poată aduce omenirea înapoi din păcat şi condamnare la armonie cu Dumnezeu. Cu aceeaşi forţă ele ne spun că El nu mai este mort, că deşi nevăzut ochilor noştri naturali, credinţa noastră poate să recunoască faptul că a înviat dintre morţi şi S-a înălţat la cer, „ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”. Evrei 9:24.

Ce a efectuat moartea Sa şi care este valoarea vieţii Sale pentru omenire?

Moartea Sa a fost necesară pentru că moartea a fost sentinţa împotriva lui Adam şi întregii lui rase, datorită păcatului originar — neascultarea. Sf. Pavel zice: „Prin neascultarea unui singur om ... a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit”. Nu un înger a păcătuit şi de aceea un înger nu putea fi Răscumpărătorul. Legea Divină a fost ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, un bou pentru un bou, un om pentru un om. De aceea nimic în afară de moartea de sacrificiu a unui om perfect nu putea să răscumpere rasa din sentinţa morţii ei. Orice om perfect putea fi astfel înlocuitor, dar în lume nu exista niciunul, de aceea a fost necesar ca Domnul nostru să „devină trup” ca să ne poată răscumpăra (Ioan 1:14). Prin urmare, după cum explică Scripturile, „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi” — părăsind perfecţiunea naturii cereşti şi coborând la perfecţiunea naturii umane; El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Evr. 7:26.

Moartea lui Isus nu a răscumpărat lumea, ci a constituit un preţ de răscumpărare pentru lume, oricând ar fi el aplicat. Mântuitorul nostru Şi-a dat viaţa, a predat-o Tatălui, în ascultare de propunerea Divină. Ca răsplată a fost mult înălţat, dându-I-se un nume mai presus de orice nume pe planul spiritual. Nepierzând drepturile umane prin păcat, ci doar depunându-le în ascultare de dorinţa Tatălui, El le are pe acestea ca să dispună de ele, să le dea ca o moştenire sau un testament omenirii.

Dar dacă noi putem vedea astfel clar o valoare inestimabilă în sacrificiul de sine a Răscumpărătorului nostru, o singură privire ne va arăta că învierea Sa a fost la fel de importantă. Dacă Tatăl nu L-ar fi înviat din moarte, aceasta ar fi însemnat ceva necredincioşie, ceva nereuşită din partea Domnului nostru. Şi dacă n-ar fi fost înviat, cum ar fi putut face aplicarea drepturilor Sale umane pentru noi? Nu-i de mirare că sf. Pavel declară cu putere: „Şi dacă Cristos n-a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră … voi sunteţi încă în păcatele voastre şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Cristos au pierit … Dar acum, Cristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi”. 1 Cor. 15:14-20.

Aşadar, de moartea şi de învierea lui Isus depinde speranţa învierii Bisericii şi a lumii. Trebuie să facem deosebire între acestea aşa cum fac şi Scripturile. Biserica va avea parte de „întâia” sau „învierea principală”, numită şi „Învierea lui Cristos”, „învierea Lui” (Fil. 3:10). Învierea lui Cristos şi a Bisericii Sale este la natura spirituală, a gloriei şi perfecţiunii. Pe acel plan glorios Mirele Ceresc o va lua în curând pe logodnică, Biserica Sa, ca Mireasă şi comoştenitoare în Împărăţia Lui.

Apoi va fi timpul să înceapă învierea lumii — nu o „schimbare” la natură spirituală prin înviere etc., şi nici o lucrare instantanee. Învierea lor va fi la natură umană, perfecţiune umană, dar o dezvoltare treptată — mai întâi trezirea, „fiecare la rândul lui”, şi apoi ridicarea lor treptată din starea de păcat şi moarte la perfecţiunea vieţii — toţi câţi vor asculta de marele Împărat al Împărăţiei Milenare. Iar cei care vor refuza să asculte vor fi îndepărtaţi — distruşi în Moartea a Doua.

Este tare regretabil că foarte mulţi creştini, inclusiv mulţi din cler, nu au reuşit să discearnă marea importanţă a învierii în legătură cu învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Această omisiune serioasă a adăugat mult la confuzia care i-a condus pe mulţi la o respingere a Cuvântului lui Dumnezeu sub învăţăturile Criticii Radicale şi ale Evoluţiei. Haideţi să onorăm pe Tatăl Ceresc şi pe Răscumpărătorul, dând atenţie mărturiei Bibliei cu privire la importanţa doctrinei învierii morţilor. În măsura în care facem aceasta vom urma în mod sigur exemplul Marelui Învăţător şi al tuturor apostolilor. Suntem noi mai înţelepţi decât ei, încât să lăsăm învăţăturile lor sau să le neglijăm? Nu, vom „da o mai mare atenţie lucrurilor pe care le‑am auzit, ca nu cumva să ne depărtăm de ele” şi să fim legaţi, cum mulţi au fost, prin neglijarea învăţăturilor acestei doctrine.