Este Mijlocitorul un Avocat?

R4584 W. T. 15 martie 1910 (pag. 104-106)

Unii vorbesc despre „Avocatul Noului Legământ”. Este o astfel de exprimare adevărată cu privire la Domnul Isus? Este El Avocatul Noului Legământ? Noi răspundem, nu. Domnul nostru este Mijlocitorul Noului Legământ, dar nu Avocatul lui. Este Mijlocitorul lui în sensul că se face referire la El în profeţii ca fiind Acel care va ocupa această Funcţie. El şi-a început lucrarea la consacrare şi a continuat‑o credincios până la Calvar. Prin acea consacrare şi credincioşie până la moarte El a devenit garantul Noului Legământ — asigurarea sau garanţia pentru noi că în cele din urmă Legământul va intra în vigoare, şi că El va fi cel prin care va fi pus în vigoare. El este Mijlocitorul Noului Legământ de când S-a înălţat la cer, prin aceea că cooperează cu Tatăl la îndeplinirea scopului Divin de alegere a Bisericii ca membri ai Corpului Său — părtaşi la suferinţele lui Cristos şi la slava care va urma. Curând Mijlocitorul va primi la Sine pe fiecare membru al Corpului Său, pe toţi cei ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii Mielului. Apoi Mijlocitorul complet îşi va începe lucrarea în mod oficial. Meritul sacrificiului Mijlocitorului, acum împrumutat sau atribuit nouă, Bisericii, pentru îndreptăţirea şi sfinţirea noastră, îl va aplica atunci, ca Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru Israel şi pentru toţi cei care vor deveni israeliţi sub prevederile Noului Legământ care va intra în vigoare imediat. Timp de o mie de ani marele Mijlocitor va sta între Dumnezeu şi oameni — pentru că Dumnezeu nu poate accepta sau lucra cu păcătoşii din inimă. Aceştia în timpul Împărăţiei Mijlocitoare vor primi iluminare, instruire şi ajutor deplin, pentru a putea fi ridicaţi afară din starea lor de păcat şi moarte la perfecţiune şi viaţă veşnică. Numai când aceştia vor ajunge la perfecţiune reală la sfârşitul Mileniului va părăsi Mijlocitorul funcţia, şi astfel va aduce împreună pe Dumnezeu şi omenirea restaurată — pe toţi copiii lui Adam, cu excepţia Bisericii, a „turmei mari” şi a celor care mor în Moartea a Doua. Imediat ce Mijlocitorul se va retrage dintre Dumnezeu şi oameni, omenirea va deveni răspunzătoare direct faţă de Dumnezeu şi va domni Dreptatea fără milă. Nimeni nu va avea nevoie sau nu va merita milă, pentru că, bucurându-se timp de o mie de ani de mila lui Dumnezeu şi devenind perfecţi sub ea, vor fi pe deplin în stare să-şi păstreze poziţia pe planul Dreptăţii, dacă inimile lor vor fi loiale şi sincere.

Se poate repede vedea că lumea astfel sub Mijlocitor în timpul Mileniului nu va avea nevoie de Avocat, pentru că nu va avea de-a face cu Tatăl, ci doar cu Cristos, Mijlocitorul.

Remarcaţi diferenţa dintre cele de mai sus şi relaţia Bisericii cu Tatăl şi cu Fiul în timpul acestui Veac Evanghelic. Noi suntem prezentaţi Tatălui imediat, pentru că inimile noastre sunt în starea potrivită — doritoare de a cunoaşte şi a face voia lui Dumnezeu în măsura capacităţii noastre, şi încrezându-ne în meritul sacrificiului lui Cristos aplicat deja pentru noi. Când ne consacrăm viaţa după exemplul Răscumpărătorului nostru — „să suferim cu El”, „să murim cu El” ca să putem trăi şi domni cu El — Răscumpărătorul, în conformitate cu Planul Tatălui, devine Avocatul nostru, ne sprijină petiţia, aplică meritul Său pentru noi şi devine garantul nostru, să fim loiali lui Dumnezeu, sau altfel murim în Moartea a Doua. Ca Avocat al nostru, Domnul nostru nu stă între Tatăl şi noi, ci stă alături de noi, ca Frate mai Mare, ca Preot Principal peste Casa lui de Preoţi. „Căci atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească fraţi, zicând: Voi vesti numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării.” Evr. 2:11, 12.

Răscumpărătorul nu are ca scop o lucrare de mijlocire pentru Biserică. El nu este numit Mijlocitorul nostru, ci Avocatul nostru. „Avem la Tatăl un Avocat, pe Isus Cristos Cel drept” (1 Ioan 2:1, subsol). În loc să stea între Tatăl şi noi, ca în timpul Mileniului când va sta între Tatăl şi lume, El ne prezintă imediat Tatălui, iar Tatăl, primindu‑ne, ne concepe imediat cu Spirit sfânt. Cuvintele Domnului nostru sunt: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” — Avocatul Bisericii.

Ca păcătoşi, noi n-am avut nicio relaţie cu Dumnezeu. Când am crezut şi ne-am întors de la păcat, ni s-a atribuit o îndreptăţire de probă, permiţându-ne să ne apropiem de Dumnezeu şi să auzim mesajul Său prin Cristos — vorbind pace şi informându-ne despre Chemarea de Sus şi asigurându-ne că „acum este timpul potrivit”; că în timpul acestui Veac Evanghelic El este dispus să ne accepte ca jertfe vii prin meritul lui Isus şi să ne conceapă cu Spirit sfânt la natura divină. În momentul când am acceptat acei termeni, Răscumpărătorul nostru a devenit Avocatul nostru, şi imediat a fost încheiat tot contractul şi am fost concepuţi cu Spirit sfânt. Nu mai suntem în carne, ci în spirit — nu mai suntem în Curte, ci în Sfânta.

Noua Creatură fiind fără păcat, nu are nevoie de Mijlocitor care să vină între ea şi Dumnezeu. Dimpotrivă, Noua Creatură cântă:

„Părinte Tu eşti soare-al meu.

Cu Tin-noaptea n-am frică eu,

Negura cât de mare e,

Nu te ascunde pe Tine”.

Dar Noua Creatură are nevoie de un Avocat. Chiar dacă este în relaţie deplină cu Tatăl, şi chiar dacă în calitate de Nouă Creatură nu are păcat — păcatele anulate la Calvar au fost numai cele ale vechii creaturi. Se pune întrebarea, de ce Noua Creatură, concepută din Dumnezeu, fără păcat, are nevoie de un Avocat? Răspundem că este aşa pentru că are comoara minţii noi într-un vas de pământ, care este foarte imperfect prin cădere. Păcatele trupului ei muritor au fost toate anulate prin atribuirea meritului Avocatului, şi în acel moment vechea natură a murit şi şi-a încetat responsabilitatea. Cel care a murit „a sfârşit-o cu păcatul” (1 Pet. 4:1). Noua Creatură care a fost concepută în acel moment şi care ca minte nouă sau voinţă nouă a luat în posesie trupul muritor socotit mort, este ţinută răspunzătoare pentru conduita lui, exact în acelaşi fel în care proprietarul unui câine este răspunzător pentru acesta. Orice violenţă ar putea face câinele, proprietarul este răspunzător, pentru că el trebuia să‑l fi legat. Aşa şi noi, ca Noi Creaturi suntem răspunzători pentru ceea ce fac mâinile noastre, picioarele noastre, ochii noştri, limba noastră. Dacă limba calomniază pe altul din slăbiciune, în virtutea obiceiului etc., Noua Creatură este răspunzătoare şi trebuie să dea socoteală. Dacă s-ar comite alte greşeli, în fiecare caz există o responsabilitate similară.

Noua Creatură nu poate pretinde că meritul lui Cristos a anulat dinainte aceste imperfecţiuni ale cărnii sale. Ea poate pretinde doar, în cuvintele apostolului, „trecerea cu vederea a păcatelor făptuite mai înainte, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu” (Rom. 3:25). Atunci ce trebuie să facă ea în legătură cu aceste abateri zilnice — încălcări prin omitere şi comitere datorită imperfecţiunilor cărnii sale? Răspunsul apostolului este: „Dacă cineva (din Biserică) a păcătuit, avem la Tatăl un Avocat, pe Isus Cristos Cel drept” (1 Ioan 2:1). „Şi fiindcă avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu [preoţii şi leviţii antitipici], să ne apropiem cu ... o deplină siguranţă a credinţei ... ca să căpătăm îndurare ... să avem ajutor la momentul potrivit”. Şi aşa ne rugăm: „Tatăl nostru care eşti în ceruri ... ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. Dacă, în calitate de Noi Creaturi, Domnul şi Avocatul vede că noi cultivăm spiritul Său de îndurare faţă de alţii, El ne va spijini imediat cauza şi ne va asigura anularea Divină a greşelilor cărnii la care noi, ca Noi Creaturi, nu am participat şi nu le-am încuviinţat. Dacă, în calitate de Creaturi Noi, am consimţit parţial la o cale greşită, vom fi pasibili în acea măsură de vreun fel de lovituri sau pedeapsă. Şi dacă vreunul păcătuieşte cu voia — dacă a consimţit din inimă la păcat, cu bună ştiinţă şi intenţionat, şi fără a protesta — el ar dovedi că nu mai este o Nouă Creatură, ci „de două ori mort, dezrădăcinat”.

Domnul nostru va continua să fie Avocatul Bisericii la Tatăl până în momentul când ultimul membru al Corpului Său şi al Marii Mulţimi îşi va fi terminat cursul şi va fi trecut dincolo de văl, pentru a fi un membru al „Bisericii celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri”. Atunci ei nu vor mai avea nevoie de un Avocat pentru că schimbarea învierii îi va face perfecţi, şi intenţiile bune ale voinţei lor ca Noi Creaturi nu vor mai găsi piedici în noul lor corp. Ei vor fi ca Domnul lor, părtaşi naturii divine şi părtaşi la gloria şi la lucrarea Lui. Atunci, ca membri ai marelui Proroc, Preot, Mijlocitor, Judecător şi Împărat, ei vor ajuta la distribuirea binecuvântărilor Divine către omenire timp de o mie de ani. Atunci funcţia de Avocat a Domnului nostru se va sfârşi odată cu glorificarea Bisericii; iar funcţia Sa de Mijlocitor între Dumnezeu şi lume va fi gata să înceapă.

Când Dumnezeu a făcut legământ

cu Avraam

Treptat, cei care au plecat dintre noi pentru că nu erau „dintre ai noştri”, intră în întuneric cu privire la toate subiectele. Ne-am aşteptat la aceasta. O rădăcină de amărăciune care se dezvoltă în inimă afectează vederea. Lumina devine întuneric; întunericul devine lumină. Lucrurile noi trec. Toate lucrurile devin vechi iarăşi, în sens greşit.

Aceşti prieteni, nemulţumiţi cu îndemnul nescriptural că ei au nevoie de un Mijlocitor între Dumnezeu şi ei înşişi, devin foarte mânioşi pe noi pentru că le arătăm adevărul în acest subiect — că Mijlocitorul este între Dumnezeu şi oameni şi nu între Dumnezeu şi Noile Creaturi. Se pare că ei doresc să aibă o altă vedere, şi, bineînţeles, găsesc destule ocazii pentru aceasta. De obicei oamenii găsesc ceea ce caută. Necredincioşii, care sunt într-o atitudine greşită a minţii şi doresc să găsească greşeli în Biblie, reuşesc să se convingă pe ei înşişi de inconsecvenţele ei, contradicţiile ei etc. Uneori reuşesc să înşele şi pe alţii ale căror intenţii sunt bune dar cărora le lipseşte discernământul spiritual. Sugerăm ca atitudinea noastră potrivită faţă de aceşti prieteni de odinioară, să fie aceea de a-i lăsa în pace — să lăsăm ca Dumnezeu să lucreze cu ei. Pe aceia dintre ei pe care El îi vede că sunt cu o inimă sinceră şi un spirit corect îi va îndruma în judecată şi-i va conduce înapoi la Adevăr; cei pe care nu-i poate aproba pentru nici o parte a lucrării Sale, are tot dreptul să-i pună deoparte. Noi nu putem să murmurăm, ci mai curând să ne bucurăm că ochii noştri sunt deschişi să vadă înţelepciunea şi dreptatea decretului divin, „Plata păcatului este moartea”. Dacă cei care au fost odată cu noi şi „dintre noi” n-au fost atunci influenţaţi de toate conducerile Domnului din trecut şi de prezentările din prezent, ce mai putem face pentru ei decât să-i lăsăm în mâna Celui care este prea înţelept ca să greşească şi prea drept ca să fie aspru?

Aceşti prieteni de odinioară, preocupaţi să vadă la ce pot obiecta, merg pas cu pas în întuneric. Una dintre pretenţiile lor recente, că au găsit lumină nouă şi dovada că învăţăturile Turnului de Veghere sunt eronate, este aceea că de fapt n-a existat un Legământ Avraamic; că ceea ce i-a zis Dumnezeu lui Avraam a fost doar o propunere că va face un Legământ, şi că Noul Legământ este cel promis. Ei cred că acesta a început cam la timpul Primei Veniri a Domnului nostru, dar nu ştiu când şi nu pot găsi nicio scriptură asupra acestui subiect, şi le este teamă să facă o presupunere, ca să nu se dovedească greşită. Motivul pentru această străduinţă de a înlătura Legământul originar cu Avraam şi a declara că a fost doar o promisiune că Noul Legământ va fi făcut la timpul cuvenit este evident. Ei îşi dau seama că Biserica nu poate fi în mod potrivit sub două legăminte, sau două „mame”, şi sunt hotărâţi ca ei să fie copiii Noului Legământ; de aceea se străduiesc să arate că nu a existat niciun Legământ până la Cristos, decât Legământul Legii. Sunt puşi în mare încurcătură când cineva citează cuvintele apostolului că Legea „a fost adăugată din cauza fărădelegilor [adăugată bineînţeles la Legământul Avraamic], până când avea să vină Sămânţa [specificată în Legământul Avraamic]” (Gal. 3:19). O altă scriptură care le face probleme este declaraţia sf. Pavel că Legământul Legii a fost la 430 de ani după Legământul Avraamic. Ei nu ştiu cum să explice aceasta în armonie cu teoria lor că Legământul Legii a fost făcut cu 1.600 de ani înainte de timpul când, pretind ei, a început Noul Legământ.

După grijile de mai sus, unii dintre ei au apucat pe o nouă cale — orice numai să fie diferit — orice numai să dovedească faptul că Studiile sunt incorecte, că sunt călăuze oarbe. Pretenţia acestora din urmă este: „Da, trebuie să fi fost ceva Legământ cu Avraam, dar a fost făcut cu cincizeci de ani mai târziu decât spun Studiile în Scripturi. A fost făcut după ce Avraam a oferit în mod tipic pe Isaac de jertfă”. Acolo, ne spun ei, Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni poarta vrăjmaşilor ei. Toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de glasul Meu”. Gen 22:16-18.

Vedeţi, zic ei, Turnul de Veghere şi Studiile în Scripturi au greşit când au spus că Dumnezeu a făcut Legământul cu Avraam când a ajuns prima dată în ţara Canaanului; întrucât atunci El numai l-a promis, dar în realitate n-a făcut Legământul decât cu cincizeci de ani mai târziu — când Isaac avea douăzeci şi cinci de ani şi după ce Avraam l-a oferit ca sacrificiu, simbolic.

Răspundem că criticii noştri greşesc. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam când era în Haran, să meargă în ţara Canaan şi că acolo va face un Legământ cu el. Avraam a crezut şi la moartea tatălui său Terah a plecat spre Canaan. După aceea Domnul l-a binecuvântat şi a încheiat Legământul cu el. Acel legământ a fost repetat în diferite forme din când în când, şi a fost confirmat lui Isaac şi lui Iacov cu mult după aceea. Chiar dacă timpul când a făcut jurământul pentru Legământ ar fi o chestiune de dispută, nu ar schimba faptul că Legământul însuşi a fost făcut chiar după ce Avraam a ascultat şi a plecat spre Cannan. Diferitele declaraţii cu privire la aceasta sunt: „Închei un legământ cu tine”, „Am jurat odată“ etc. A presupune că aceste reafirmări ale Scopului divin sunt Legăminte Noi sau sugestii că Legământul n-a fost făcut, înseamnă a presupune greşit.

Să vedem unde i-ar duce, cronologic, pe prietenii noştri. Dacă Legmântul Avraamic n-a fost făcut decât după oferirea figurativă a lui Isaac, ar adăuga în acel punct cincizeci de ani la cronologie. Noi ne bazăm calculul pe cuvintele sf. Pavel: „Un Legământ confirmat de Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie anulată de legea venită după patru sute treizeci de ani” (Gal. 3:17). De aceea, dacă în loc să calculăm 430 de ani de la timpul când Avraam a intrat în Canaan îi calculăm de la o dată cu cincizeci de ani mai târziu, când l-a oferit pe Isaac, am adăuga cincizeci de ani la cronologie. Ce ar însemna aceasta? Ar scoate totul din ordine — însăşi cronologia şi armonia bazată pe ea. De exemplu, dacă sunt adăugaţi acei cincizeci de ani ar face ca cei şase mii de ani să se termine cu cincizeci de ani mai devreme de 1872, adică în 1822, ceea ce ar însemna că Mileniul, perioada celei de a şaptea mie de ani ar începe în 1823. Absurditatea acestui punct nici nu trebuie discutată. Un alt aspect frumos al timpului ar fi astfel stricat — cel sugerat de fratele Edgar — că darea Legământului este cronologic exact la mijlocul timpului de la cădere la trimiterea Evangheliei la Neamuri, Corneliu fiind primul care a primit-o. Totuşi, după cum s-a sugerat mai înainte, putem să ne aşteptăm la orice, la toate, de felul înţelegerilor şi reprezentărilor greşite, al amărăciunii şi aluziilor ofensatoare, de la aceşti prieteni de odinioară. „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile!” Întunericul pare să-i afecteze pe oameni, nu doar intelectual, ci şi moral, tocindu-le simţul a ceea ce este corect şi greşit, adevăr şi falsitate, decenţă şi onoare. Să avem grijă să nu răsplătim rău pentru rău, calomnie pentru calomnie, sau să cultivăm în vreun sens rădăcinile amărăciunii, urii, invidiei, certei — lucrări ale cărnii şi ale Adversarului.