Păstorul şi turma sa

R4582c W. T. 15 martie 1910 (pag. 100-101)

Vogue, un jurnal laic, s-ar putea să nu aibă o viziune spirituală ageră, dar desigur că vede unele lucruri pământeşti în mod raţional, după cum dovedeşte clar următorul extras:

„Deşi bărbatul care nu frecventează biserica a atras atenţia dezaprobatoare a scriitorilor Bisericii, cât şi a unui mare număr de clerici, care l-au mustrat sever de la amvon, acesta continuă încăpăţânat să urmeze direcţia constantă a căii sale. Şi mai rău decât aceasta, în timp ce în timpurile trecute el singur era în mare măsură pasibil de acuzaţii de cădere în această privinţă, în anii recenţi, soţia şi fiica lui au început în număr mare să neglijeze prezenţa regulată la biserică, şi aceasta fără nici cea mai mică pierdere a poziţiei sociale, decât poate în comunităţile mici, conservatoare.

Cum se întâmplă că bărbaţii şi femeile care nu numai că trăiesc o viaţă respectabilă, ci îşi dedică mult din timpul care-l pot economisi de la treburile personale presante, pentru ceea ce sunt incontestabil fapte bune, se numără astăzi atât de frecvent printre cei care în mod obişnuit absentează de la serviciul divin? Aceasta este întrebarea pentru care mulţi parohi disperă, şi este natural să fie aşa, deoarece între preocuparea lor pentru sufletul comunităţii şi perspectiva de a fi lăsaţi fără un salariu, au multe care să‑i îngrijoreze. Este de asemenea întrebarea care nedumireşte consiliile bisericeşti, care nu mai ştiu ce metode de convingere a oamenilor să inventeze (forţarea nemaifiind permisă în comunitatea Protestantă cel puţin), ca să vină înapoi în staul. Dar în ciuda tuturor perturbărilor şi eforturilor de reformă din partea agenţiilor religioase din zilele noastre, numărul celor care nu merg la biserică continuă să crească la o rată alarmantă pentru cei care privesc respectarea Duminicii, conform formulei eclesiastice, ca singurul test de caracter şi singura speranţă de mântuire.

Dându-şi seama de problema în care se află bisericile, de a-şi pierde congregaţiile, fostul Preşedinte de la Harvard, Eliot, a propus nu demult unei lumi interesate, planul său pentru o nouă religie, care deşi a fost primit cordial de public, eclesiasticii nu vor nimic de felul acesta. Sistemul proiectat n-a prevăzut nimic pentru elesiasticismul prezent, inclusiv pentru funcţia de slujire, misticism şi alte asemenea, şi de aceea nu este surprinzător că s-au încruntat la el şi au refuzat să-i dea aprobarea creştină. Dar fie că le place liderilor Protestanţi fie că nu, singura speranţă de a câştiga majoritatea celor care au părăsit Biserica înapoi la afilierea cu grupurile religioase, este să se reducă sistemul bisericesc, pe cât se poate, la cele două principii — Să Iubeşti pe Dumnezeul Tău Cu Toată Inima Ta şi pe Aproapele Tău ca pe Tine Însuţi. În ciuda eclesiasticismului, clasele mai luminate deja sunt angajate în promovarea, într-o mulţime de moduri practice, a poruncii iubirii aproapelui, şi numai printr-o prezentare convingătoare a pretenţiei lui Dumnezeu asupra loialităţii rasei, majoritatea celor care nu umblă la biserică pot fi făcuţi să includă şi aceasta în crezul vieţii lor.

Dreptul la judecata personală — pentru care s‑a luptat şi a fost câştigat cu secole în urmă — este ceea ce se exercită acum de către cel care nu merge la biserică, şi ceea ce el cere de la conducătorul etic nu sunt corurile costisitoare care să prezinte glorioasele armonii, sau vreun spectacol bisericesc de vreun fel. Aceste ajutoare pentru atragerea mulţimii nu ating miezul problemei. Cerinţele lui sunt mult mai serioase şi fundamentale pentru că el crede că a sosit ceasul când Biserica trebuie să se întoarcă la Învăţător şi să caute la El o nouă interpretare care să se potrivească cerinţelor acestui veac”.