Un laic despre „Noua Teologie”

R4581 W. T. 15 martie 1910 (pag. 99-100)

opinie izbitoare şi credibilă despre

dr. Eliot ]

Cele ce urmează din The Religious Herald conţin adevăr considerabil şi merită citit pentru că discută lucrurile văzute din Turnul de Strajă:

„Probabil aţi văzut în ziare referiri la definiţia noii teologii dată de Dr. Eliot, preşedinte emerit la Colegiul Harvard, şi timp de treizeci şi cinci de ani cetăţean proeminent din Massachusetts, dacă nu din New England. Dar relatările indirecte se poate să fie inexacte. M-am gândit că v-ar plăcea să vedeţi originalul, şi în consecinţă ataşez şi un număr al Harvard Theological Review, separat, care conţine cuvântarea lui.

Dr. Eliot a fost mult criticat, dar în ce mă priveşte îi admir curajul şi onestitatea. Acum, ca întotdeauna, el vorbeşte adevărul aşa cum îl vede el, fără frică sau favoritism. Prea mulţi dintre susţinătorii noii teologii urmăresc politica pe care un preot Metodist dintr-o parohie vecină mi-a explicat-o; ei îşi exprimă vederile liber la întrunirile slujitorilor bisericii, dar au o înţelegere tacită să nu le menţioneze congregaţiei. Şi acest respect pentru simţămintele sensibile ale celor superstiţioşi (!) care ocupă locurile din strane, nu este la urma urmei lipsit de tact; pentru că, dacă noua teologie ar fi înţeleasă de către laicul obişnuit, lui i-ar fi aşa de greu să o deosebească de vechiul ateism încât, conform temperamentului său, ar sta acasă şi şi-ar economisi banii, sau ar încerca să fie instalat un nou pastor.

Clericul Metodist despre care vorbesc îmi spune că o mare majoritate dintre slujitorii mai tineri ai acelei biserici din această parte a ţării cred în noua teologie. Majoritatea slujitorilor Protestanţi despre care ştiu prin părţile locului aderă la ea, inclusiv cei mai mulţi dintre cei tineri.

Vei vedea că vorbirea Dr. Eliot este compusă din două părţi. Prima, care este negativă, practic nu se poate deosebi, atât cât pot vedea eu, de ateismul vechi. De fapt, noua teologie, după cum o înţeleg eu, în forma ei avansată, are mai puţină credinţă într-un Dumnezeu (considerat ca o personalitate cu conştiinţă şi voinţă) care a creat Universul şi creaturile vii din el, decât au avut David Hume, Edward Gibbon, Thomas Payne, Voltaire şi J.J. Rouseau.

Cât despre partea pozitivă a noii teologii — ei bine, aş vrea să ştiu ce crezi despre ea.

Este uşor pentru mine să înţeleg starea de minte a ateului, agnosticului sau materialistului, iar în acest veac atât de mulţi dintre cei mai importanţi intelectuali, în special din Europa, neagă toate dovezile existenţei lui Dumnezeu, încât nu sunt surprins să aflu că cineva are asemenea vederi. Dar să negi categoric, pe de o parte, toate acele concepţii despre Creator care par naturale omului, şi apoi, fără a adera la logica ateismului, agnosticismului sau a materialismului, să afişezi vederea ceţoasă, şi pentru mintea mea, ilogică, despre Dumnezeu, care este prezentată în această teologie nouă, nu prea pare normal, nici nu pare să poată câştiga vreodată mulţi urmaşi zeloşi dintre oamenii obişnuiţi. Mie mi se pare că are o puternică dovadă interioară că originea ei este în studiul profesorului de teologie sceptic şi are, dacă pot folosi expresia, o origine probabil inconşientă dar totuşi ipocrită. Bineînţeles, când spun aceasta, nu mă refer deloc la Dr. Eliot.

Dar să ne punem pentru un moment în locul omului care a fost hirotonit la slujire creştină, care şi-a pierdut credinţa şi nu are curajul să întoarcă spatele la chemarea sa şi la prietenii săi, să-şi mărturisească nereuşita şi să înceapă o viaţă nouă. Pe unul ca acesta noua teologie îl atrage puternic; îi salvează stabilitatea; îi salvează salariul; îl salvează de la umilirea pe care o implică apostazia deschisă. Scepticii de obicei simt mai mult sau mai puţin o neplăcere pentru un fost preot; cei credincioşi îl consideră un apostat. Dar îmbrăţişând aşa-numita teologie nouă, el îşi păstrează pastoratul sau lectoratul şi câştigă reputaţia că este învăţat, liberal şi progresist.

Oricare ar fi cauza, aşa-numita teologie nouă pare să domine în cele mai multe seminarii teologice Protestante din Germania, Anglia şi partea de nord a Statelor Unite, şi acolo unde nu este dominantă, creşte rapid în influenţă.

Vei remarca în cuvântarea Dr. Eliot că, negând existenţa unui Dumnezeu personal conştient (ca diferit de Dumnezeul care este suma tuturor sufletelor vii, umane şi animale, bune, rele şi indiferente), el neagă toată speranţa unei vieţi viitoare.

De asemenea, cât de curioasă este înţelegerea greşită a misiunii durerii, de la paginile 399 şi 400. Cel mai simplu intelect se cuvine să vadă că, dacă n-ar exista durere în lume, un bebeluş şi-ar mânca propriile degete, o pisică, sau chiar un copil, ar merge în foc înainte ca intelectul să-l fi informat de pericol; şi tot aşa până la sfârşitul capitolului.

Probabil cineva poate gândi că, deoarece această cuvântare a fost ţinută la Harvard, este o declaraţie prea extremă a Noii Teologii. Dar Noua Teologie este răspândită în toată lumea. Pentru mulţi dintre ucenicii ei, aceasta nu are Dumnezeu (decât că sufletul universului ar putea fi un Dumnezeu, dacă cineva poate înţelege ideea), nici Biblie inspirată, nici Mântuitorul lumii trimis din cer; principiul ei fundamental, dacă am putut să‑mi dau seama, este absoluta şi categorica negare a oricărei puteri supranaturale din trecut, prezent sau viitor, cu tot ce implică aceasta. Şi întrucât am putut să-i observ pe profesorii şi pe adepţii ei, în acest principiu fundamental, este la fel ca şi la Harvard, Union, Yale, Chicago; la fel cum este între Episcopali, Metodişti şi Baptişti, cum este şi printre Unitarieni şi Congregaţionali; şi pare că şi-a câştigat o mare majoritate din clerul tânăr al Bisericilor Protestante în această secţiune. Bineînţeles că există diferenţe minore; poziţia Dr. Eliot este poziţia logică avansată, spre care tind toţi ceilalţi dar la care nu toţi au ajuns. Mai mult, unii oameni sunt în întregime sub influenţa noii teologii; alţii sunt influenţaţi în parte de noua teorie şi în parte de cea veche în toate stadiile de progres, dar în general, cu fiecare an, acumulând un pic mai mult din aluatul nou şi pierzând un pic mai mult din cel vechi.

Ei bine, aceasta este o scrisoare cam lungă despre teologie de la unul care nu este teolog. Interesul meu nu este în întregime, poate nu în principal, teologic; mai curând este de natură practică şi sociologică. Demult am fost convins că Biserica nu ar putea adopta Darwinismul fără a fi omorâtă de el, iar Noua Teologie este în mare parte efectul Darwinismului asupra Bisericii.

Cu toţii ştim că există un fel de afinitate electivă între democraţia nestăvilită şi socialismul ateu. Prin democraţie nestăvilită mă refer la aceea care dă negrului din Insula Mării aceeaşi greutate politică, precum fostului său stăpân; care dă locuitorilor pe jumătate pauperi, pe jumătate vicioşi din districtele de mahala ale marilor noastre oraşe aceeaşi putere de vot cum posedă proprietarul de imobile independent sau omul de afaceri; da, care le dă mai mare, deoarece fiind mai numeroşi, cei care nu plătesc impozite în mod direct sunt îngăduiţi, ca să le perceapă de fapt, de la cei care plătesc, alegând consilieri municipali şi alţi funcţionari la fel de netrebnici ca şi ei — felul de democraţie care crede într-adevăr vechea maximă „Vox populi, vox Dei” (vocea poporului este vocea lui Dumnezeu, n.t.). Aceasta poate părea ca o erezie politică pentru mulţi, dar când noua teologie va fi distrus credinţa în Dumnezeu a omului obişnuit, simţul obligaţiei morale faţă de El şi faţă de tovarăşii noştri, ca fii ai Lui (ceea ce va face dacă nu va fi o împotrivire viguroasă), şi când misionarii marxismului vor fi făcut atâta progres în învăţarea negrilor din Sud şi a claselor sărace din oraşele noastre evanghelia lor a jafului, cât au făcut pe Continent (Europa, n.t.), şi cum fac în Londra, vom începe să apreciem ce fel de Vox Dei poate fi Vox populi, a unor oameni fără Dumnezeu. Această afinitate între democraţia extremă şi socialismul ateu care de mult timp s‑a manifestat în mod impresionant pe Continent, începe să fie văzută în Anglia şi America. Nordul Germaniei, mi se spune, este atât de mult câştigat de socialismul marxist şi ateu — aşa-numita Democraţie Socială — încât ordinea existentă este menţinută în Imperiul German în principal de Sudul Catolic, de districtele de la ţară şi de armata bine instruită.

Şi pentru mine, unul din cele mai interesante lucruri în legătură cu aşa-numita teologie nouă este faptul că atât de mulţi din ucenicii ei arată aproape la fel de multă afinitate pentru socialismul militant cum arată ateismul Continentului, şi pentru aceleaşi motive. Aceasta, bineînţeles, nu este adevărat despre toţi ucenicii sau învăţătorii ei — categoric nu este adevărat despre Dr. Eliot — dar mi se pare a fi o tendinţă a sistemului.

Creştinătatea învaţă că omul este înclinat a păcătui; că impulsurile sale naturale sunt adesea rele; că are nevoie de guvernare umană cât şi de îndrumare Divină; „autorităţile ... care există sunt rânduite de Dumnezeu”. Majoritatea urmaşilor lui Marx şi mulţi din adepţii Noii Teologii neagă existenţa lui Dumnezeu (în sensul în care a fost înţeleasă această existenţă de către Biserică până acum), şi tendinţa omului să păcătuiască; ei spun că impulsurile naturale ale omului sunt bune şi în cea mai mare parte învaţă că mântuirea stă în eradicarea sărăciei şi a mizeriei. Creştinismul învaţă iubirea frăţească, dar interzice jaful şi chiar lăcomia. Socialismul Marxist pretinde că promovează iubirea frăţească, dar maxima lui este confiscarea de către Stat şi folosirea de către acesta a tuturor mijloacelor de producţie (ferme şi fabrici, la fel) fără despăgubire; şi majoritatea apostolilor lui, ştiind bine că acesta n-ar putea niciodată să aibă succes acolo unde predomină creştinismul, duc o luptă constantă şi amară împotriva Bisericii. Şi din tabăra lor vin cele mai frecvente atacuri împotriva doctrinei unei vieţi viitoare, să facă din bărbaţii din această lume sclavi mulţumiţi. Această doctrină uimitoare, după câte cunosc, a răsunat de la cel puţin trei sau patru amvoane din această ţară anul trecut, fără vreo remarcă sau răspuns mişcător, după câte am auzit eu.

Interdependenţa sau interacţiunea dintre Darwinism, Noua Teologie (sau echivalentul ei, care de fapt este vechiul scepticism) şi Socialismul Marxist sunt interesante şi într‑un fel importante, dar mult prea cuprinzătoare pentru o scrisoare prietenească”.