Cina de Amintire a Paştilor

R4590a W. T. 1 aprilie 1910 (pag. 115-118)

După cum s-a anunţat până acum, data aniversării Cinei de Amintire cade în acest an vineri 22 aprilie (1910 — n. t.), după ora şase, conform calculului evreiesc. Biserica Creştină a ţinut iniţial această Comemorare a Paştilor aşa cum facem şi noi, dar pentru ca datele să fie mai regulate şi de asemenea pentru a abate mintea creştinilor de la ideea de a urma prea strict precedentele evreieşti, metoda de socotire a datei a fost schimbată puţin. Astfel calculul evreiesc lăsa ca Paştile să cadă unde se nimerea în privinţa zilelor săptămânii. Dar schimbarea a făcut ca aniversarea morţii Domnului nostru să cadă întotdeauna într-o vineri, numită „Vinerea Mare”, şi, de aceea, data învierii Lui să cadă întotdeauna în duminica următoare, „a treia zi”, numită ulterior Duminica de Paşti. Calculul evreiesc al timpului era după Lună dar şi după Soare. Astfel majoritatea anilor pentru ei aveau douăsprezece luni, dar ocazional unul avea treisprezece luni. Calculul evreiesc al datei de Paşti începe numărătoarea cu prima Lună Nouă după Echinocţiul de Primăvară, ziua de Paşti ajungând astfel când este lună plină, după paisprezece zile. Ulterior Biserica Creştină a acceptat Vinerea cea mai apropiată de prima Lună plină după Echinocţiul de primăvară, chiar dacă Luna a fost nouă înainte de Echinocţiu. Aceasta explică diferenţa de date în acest an, Vinerea Mare, conform uzanţei Catolicilor, cade pe 25 martie, în timp ce data corespunzătoare, după calculul evreiesc, va fi 23 aprilie. Noi celebrăm Comemorarea în seara precedentă. Totuşi, nu ora sau ziua morţii Domnului, ci faptul în sine este cel mai important. În acest an un asemenea serviciu va fi potrivit vineri seara, 22 aprilie, după ora şase (14 Nisan). Următoarea după-amiază, sâmbătă 23 aprilie la ora 3 după-amiază, va corespunde cu ceasul morţii Domnului nostru, Sărbătoarea Paştilor evreieşti începând cu trei ore mai târziu. Dăm atâtea explicaţii pentru mulţumirea tuturor.

Ce Comemorăm

Comemorăm patru lucruri mari:

(1) Moartea Domnului nostru Isus ca Mielul de Paşti

(2) Relaţia sau participarea noastră cu El în suferinţele lui Cristos, moartea lui Cristos, ca urmaşi ai Lui şi părtaşi la paharul Lui.

(3) Mai celebrăm în acelaşi timp şi ca perspectivă marea eliberare care va urma curând după trecerea peste această noapte din prezent. Eliberarea va afecta mai întâi pe cei peste care s-a trecut, Biserica — „turma mică” şi „marea mulţime”, antitipurile Preoţimii Împărăteşti şi mulţimea sau seminţia Levitică. Eliberarea acestora va veni dimineaţa, dimineaţa învierii, dimineaţa Milenară.

(4) De asemenea mai comemorăm în acelaşi timp marele „ospăţ de mâncăruri gustoase”care va urma trecerii peste Biserică, când cei peste care s-a trecut vor fi asociaţi cu Domnul lor în Împărăţia Sa cerească, drept marele Profet, Preot, Judecător, Mijlocitor şi Rege antitipic peste tot pământul, pentru a binecuvânta şi ridica familia umană prin meritul aceluiaşi sânge preţios prin care El le permite acum celor peste care se trece să participe jertfitor la acesta, după ce atribuirea meritului Său i-a făcut vrednici.

Aceste diferite puncte trebuie ţinute în minte separate şi distincte unele de altele ca să avem cea mai mare binecuvântare din această Comemorare.

Privind la Isus ca „Mielul lui Dumnezeu”, Îl vedem nepătat — „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Vedem cum „a fost dus ca o oaie la tăiere şi, ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu Şi‑a deschis gura” (Fapt. 8:32). Dacă ar fi vorbit, S-ar fi putut împotrivi celor care erau hotărâţi pentru nimicirea Lui. El ne asigură că nimeni nu I‑a luat viaţa; că singur Şi-a dat-o — voluntar. A dat-o nu ca ascultare de Legea Tatălui, pentru că Dreptatea nu putea cere sacrificiu; ci a depus-o în conformitate cu voinţa Tatălui, zicând: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele”. Din acest punct de vedere creştinul care crede se poate bucura mult că Răscumpărătorul nu S-a cruţat pe Sine, ci S-a dat de bună voie, cunoscând dinainte că în scopul divin valoarea sacrificiului Său va contribui în cele din urmă, întâi pentru folosul urmaşilor Săi şi apoi pentru binecuvântarea tuturor oamenilor. Prin urmare, împărtăşindu‑ne din pâinea frântă, nedospită, comemorăm puritatea, lipsa de păcat, a Celui care S-a dat să fie, la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, Preţul de Răscumpărare pentru toată omenirea. Din acest punct de vedere înţelegem că sângele Său vărsat înseamnă că moartea Sa a fost necesară pentru ca omenirea noastră condamnată să poată fi restaurată la viaţă fără a încălca Legea divină. Inimile noastre să se oprească aici ca să aprecieze nu numai iubirea Domnului nostru Isus Cristos ci şi iubirea Tatălui, care a proiectat planul; şi Dreptatea lui Dumnezeu astfel exemplificată; şi Înţelepciunea lui Dumnezeu în facerea aranjamentului; şi de asemenea credinţa de a pricepe Puterea lui Dumnezeu aşa cum va fi manifestată în cele din urmă prin îndeplinirea tuturor scopurilor şi promisiunilor glorioase pe care noi le celebrăm.

Al doilea punct nu este mai puţin important pentru noi decât primul. Prima binecuvântare din sacrificiul Răscumpărătorului a fost oferită în timpul acestui Veac Evanghelic celor care au „urechi să audă” şi inimă să aprecieze. Această binecuvântare este uimitoare. Ea intenţionează o binecuvântare în plus pentru cei din omenire care se întorc de la păcat şi acceptă harul lui Dumnezeu în Cristos prin credinţă, şi îşi prezintă trupurile ca jertfe vii în deplină consacrare, angajându-se să umble în urmele lui Isus. Tuturor acestora, în timpul acestui Veac Evanghelic şi până la completarea numărului aleşilor, Răscumpărătorul le atribuie meritul jertfei Sale, pentru a face jertfele lor acceptabile în ochii lui Dumnezeu — cu scopul de a suferi cu El în carne, şi a avea parte cu El acum în concepere de Spirit şi în naştere pe planul Spiritual la înviere. Astfel, ca „membri” glorificaţi ai Săi, să poată fi asociaţi cu El în Împărăţia Sa Milenară, când El va acţiona ca „Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”. Cuvântul oameni de aici include pe toţi cei neconcepuţi de Spirit sfânt ca să fie Creaturi Noi pe plan spiritual.

Împărtăşirea din pâine reprezintă simbolic împărtăşirea noastră de perfecţiunea naturală a omului Isus. Ne împărtăşim de perfecţiunile Lui prin credinţă, nu real. El ne dă, nu restabilire la perfecţiune umană, ci doar o atribuire a dreptăţii Sale, a perfecţiunii Sale, ca o acoperire în ochii Divini, pentru cusururile, imperfecţiunile trupurilor noastre de carne, pe care le‑am oferit lui Dumnezeu ca jertfe vii.

Când Răscumpărătorul, ca Avocat al nostru, atribuie ofrandei noastre meritul jertfei Sale, Tatăl o acceptă şi concepe pe jertfitor la noua natură ca „membru al Corpului lui Cristos”. Şi din moment ce nu suntem făcuţi perfecţi imediat ca Noi Creaturi, ci avem încă trupuri muritoare, Tatăl ne „adoptă” într‑un sens care include carnea noastră îndreptăţită şi toate interesele ei.

Numai cei care astfel s-au împărtăşit din meritul lui Cristos şi ale căror sacrificii le‑a acceptat Dumnezeu sunt îndrumaţi, în conformitate cu Legământul lor de sacrificiu, să bea din paharul Său şi zilnic să fie botezaţi în moartea Sa.

„Acest pahar este legământul

cel nou”

Paharul nu este al nostru, ci al Domnului. Viaţa sau sacrificiul simbolizat prin sânge nu este al nostru, ci al Răscumpărătorului. Nouă numai ni se dă privilegiul de a bea din el, de a ne împărtăşi din el. Sângele lui Isus ar fi putut pecetlui Noul Legământ între Dumnezeu şi Israel, şi prin Israel toată omenirea, prin Noul Legământ, fără să ne fie oferit deloc nouă. De aceea, faptul că ni se acordă privilegiul participării la paharul suferinţelor şi morţii lui Cristos, nu este ca să arate că acesta n-a fost suficient şi nici că noi am putea adăuga ceva la el. Acesta ilustrează harul lui Dumnezeu — că El binevoieşte să ne primească şi să ne facă împreună moştenitori cu Domnul şi Mântuitorul nostru, dacă avem Spiritul Său. Spiritul care L-a animat pe Isus a fost un spirit de devotare pentru a face voia Tatălui — până la cel mai mic detaliu, şi chiar până la moarte. Exact acelaşi spirit trebuie să fie în toţi aceia pe care Tatăl îi acceptă acum ca membri ai Miresei Sale, ai Corpului Său, ai Bisericii Sale în gloria cerească. De aceea Răscumpărătorul a accentuat chestiunea în mod clar, zicând că toţi cei care vor sta cu El pe Tronul Său trebuie să bea din paharul Său al lepădării de sine, al jertfirii de sine, şi trebuie să fie botezaţi în moartea Sa.

Aceasta este exact ceea ce ne arată şi apostolul Pavel, şi anume, că Domnul nostru este adevărata Hrană, adevărata Pâine care S‑a coborât din ceruri, şi că noi suntem invitaţi să fim părţi din acea Unică Pâine, care în cele din urmă va fi Pâinea Vieţii pentru lume în timpul Veacului Milenar. Nu numai că ne împărtăşim din Cristos, ci, fiind acceptaţi de El după planul Tatălui, devenim membri cu Domnul nostru în Pâinea mai mare, Cristosul format din mulţi. Prin urmare, cum sugerează sf. Pavel, când frângem această Pâine împreună ca o Comemorare, simbolizăm nu numai Trupul frânt al Domnului nostru, ci în sens mai larg simbolizăm frângerea Bisericii şi propria noastră frângere sau moarte ca membri ai acelei Biserici. „Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie [unire sau participare comună] a Trupului lui Cristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură Pâine, un singur Trup, căci toţi luăm parte la acea singură Pâine.” 1 Cor. 10:16, 17.

Paharul cu rodul viţei înseamnă pentru noi viaţa sacrificată a Domnului nostru. Dar în plus, ne reaminteşte că noi, devenind ucenicii Săi, am acceptat invitaţia să avem parte de acest pahar. Aceasta înseamnă pentru noi credincioşie în jertfirea de sine ca reprezentanţi ai Domnului, chiar până la moarte. „Paharul binecuvântării, pe care‑l binecuvântăm [pentru care aducem mulţumiri ca cea mai mare favoare imaginabilă din partea lui Dumnezeu acordată nouă], nu este el o părtăşie [unire generală, comuniune] a sângelui lui Cristos?” Nu reprezintă acesta sacrificiul Domnului nostru şi partea noastră cu El în acel sacrificiu, prin invitaţia Lui şi în armonie cu Planul Tatălui aranjat dinainte, în care ne-a cunoscut dinainte împreună cu Isus, mai înainte de întemeierea lumii?

O, ce înţeles adânc adaugă aceasta la Paharul Comuniunii din acest punct de vedere! O, ce cercetare a inimii trebuie să fie când îl acceptăm! Cât de evident este că acest Pahar al Comuniunii reprezintă nu numai întoarcerea de la păcat; nu numai a crede în Isus; nu numai preferinţă pentru ce este corect faţă de ce este greşit, ci în principal prezentarea trupurilor credincioşilor ca jertfe vii lui Dumnezeu: jertfe considerate sfinte datorită atribuirii meritului lui Isus, jertfe pe care Dumnezeu le-a acceptat, concepându-l pe cel care oferă la noua natură, ca Nouă Creatură! Rom. 12:1.

Nu-i de mirare că apostolul sugerează că acela care în mod neserios, nerespectuos, şi totuşi cu bună întenţie se împărtăşeşte din această carne simbolică şi din acest sânge simbolic, îşi atrage asupra sa condamnarea. Despre acest sânge, privit din acest punct de vedere, vorbeşte apostolul în Evrei 10:29. El vorbeşte despre unii care socotesc sângele Legământului cu care au fost sfinţiţi un lucru nesfânt sau obişnuit — unii care fac în ciuda spiritului harului, a favorii, care ne-a chemat cu această chemare de sus în timpul acestui Veac Evanghelic. Apostolul sugerază că providenţa lui Dumnezeu pentru unii ca aceştia va fi Moartea a Doua. Nu putem înţelege că apostolul vrea să spună că ar fi supuşi Morţii a Doua membrii Bisericii care n-au făcut niciodată o consacrare reală lui Dumnezeu, care niciodată n-au înţeles adevăratul har al lui Dumnezeu, adevăratul privilegiu de care ei se bucură. Chiar din contră, contextul sugerează că persoanele la care se referă au avut odată o înţelegere clară a acestui fapt; că „au fost luminaţi odată”; că nu doar au fost îndreptăţiţi prin credinţă în sângele preţios ca astfel să se apropie de Dumnezeu, ci, pe baza acelei credinţe îndreptăţite au mers spre sfinţire — prezentându-şi trupurile ca jertfe vii. Textul declară într-adevăr că se referă doar la aceia care dispreţuiesc sângele Legământului (Paharul pe care noi îl comemorăm), cu care înainte au fost sfinţiţi prin conceperea cu Spirit sfânt când au fost de acord să „bea din paharul lui Cristos” prin consacrarea lor.

„Sfinţirea voastră”

Sfinţirea noastră, care este voia lui Dumnezeu şi în armonie cu aceasta este făcută chemarea Evanghelică prezentă, este efectuată nu atunci când suntem „chemaţi”, nici atunci când începem să ne întoarcem de la păcat, nici când începem să auzim şi suntem atenţi la glasul lui Dumnezeu, ci atunci când, sub influenţa acestor binecuvântări şi haruri ale lui Dumnezeu, ajungem la punctul deplinei consacrări — al deplinei ucenicii, al deplinei predări, al sacrificării depline a tuturor drepturilor şi privilegiilor pământeşti, ca să putem avea în locul lor binecuvântările spirituale, natura divină, moştenire împreună cu Domnul nostru în Împărăţia Sa. Întrebăm, cine ar dispreţui asemenea favoare ca aceasta? Cine ar respinge privilegiul de a fi împreună jertfitori cu Domnul? Cine ar respinge „paharul Său” şi „botezul Său” în moarte având în vedere privilegiul de a fi asociaţi la răsplată? Răspunsul este că în mod sigur nimeni n-ar face aşa dacă încă păstrează spiritul conceperii şi aprecierea credincioasă a lucrurilor care încă nu se văd — glorie, onoare şi nemurire. De aceea, dacă unul, care odată a gustat darul ceresc şi s-a făcut părtaş Spiritului sfânt şi puterii şi privilegiilor veacului viitor — dacă acesta ar cădea, ar fi imposibil să fie reînnoit spre pocăinţă.

Noi nu putem citi inima. Noi nu putem şti sigur cine a văzut dincolo de primul văl şi cine nu. Noi nu putem şti în mod absolut cine a comis „păcat care duce la moarte”şi cine nu. Noi nu trebuie să ne judecăm unul pe altul. Mai curând trebuie să acceptăm declaraţiile unii altora, dacă cursul vieţii corespunde — prin aceea că nu este reprezentat în mod dăunător de spini şi mărăcini. Totuşi, dacă cineva ar respinge „sângele Legământului cu care a fost sfinţit” — dacă cineva ar pretinde că participarea împreună cu Cristos la Paharul Comemorativ este participare la ceva comun sau obişnuit, şi nu participare în marele Său sacrificiu, ar implica faptul că acesta şi-a pierdut vederea spirituală, înţelegerea spirituală a valorii de a fi participant la paharul lui Cristos — la sângele Legământului, care în scurt timp va fi pecetluit pentru Israel şi prin Israel pentru toate familiile pământului care vor veni în armonie cu termenii aranjaţi Divin.

Este posibil ca unii care au pretins a vedea lucrurile spirituale, unii care au pretins o deplină consacrare chiar până la moarte, unii care au pretins a aprecia participarea în frângerea Unicei Pâini şi la băutul unicului pahar al părtăşiei cu Cristos în moartea Sa, în realitate niciodată nu au apreciat aceste lucruri. Probabil că ei nu numai pe noi ne-au înşelat prin declaraţiile lor, ci s-au înşelat şi pe ei înşişi.

Să ne amintim cuvintele Domnului nostru, „După roadele lor îi veţi recunoaşte”. Dacă cei care odată au pretins că au fost sfinţiţi, puşi deoparte, jertfitori consacraţi ca membri ai Corpului lui Cristos, şi care s-au împărtăşit de paharul suferinţelor şi al negării de sine şi au manifestat un spirit al sfinţeniei şi au dat dovezi de dezvoltare a roadelor şi harurilor spiritului, putem cu siguranţă considera că au fost concepuţi de spirit. Dacă aceştia resping după aceea sângele Legământului şi privesc privilegiul de a se împărtăşi de paharul lui Cristos ca ceva ce este doar un lucru comun sau obişnuit, şi nu exclusiv şi numai pentru membrii lui Cristos — dacă aceştia nu mai manifestă acum roadele Spiritului lui Dumnezeu, ci roadele spiritului Adversarului, putem foarte bine să ne temem pentru ei că au pierdut nu numai lumina, ci au pierdut şi Spiritul. Nu trebuie să ne aşteptăm ca aceştia să treacă în mod necesar la fapte făţişe de violenţă, ucideri, jaf etc. Ar fi dovadă suficientă că au pierdut Spiritul Domnului dacă ar dezvolta din nou spiritul de mânie, răutate, ură, invidie, ceartă. Pe acestea sf. Pavel le numeşte fapte ale cărnii şi ale diavolului.

Adevărat, un membru sfinţit al Corpului lui Cristos ar putea fi surprins într-o greşeală, sau să acţioneze într‑un fel care ar implica mânie, dar în mod sigur nu ar putea avea răutate şi ură. Pe lângă aceasta, dacă ar fi surprins într‑o greşeală, foarte repede şi-ar da seama de dificultate şi nu numai că s-ar duce cu greşeala la tronul harului ceresc pentru iertare, ci s‑ar duce şi să repare şi să-şi ceară scuze celor cărora le-a greşit, i-a vătămat prin aceasta. De aceea, oricine arată că spiritul său a devenit unul răutăcios, dă dovadă că deja a pierdut Spiritul lui Dumnezeu şi este „de două ori mort, dezrădăcinat” şi aparţine de familia spinului şi a mărăcinului, şi nu de viţă.

„Arvună a moştenirii noastre”

La serviciul nostru de Comemorare inimile să mediteze nu numai la suferinţele lui Isus, nu numai la suferinţele membrilor Corpului Său în timp ce umblă în urmele Sale spre o moarte de sacrificiu. Chiar din contră, să primim o înnoire potrivită în spirit din participarea la acest pahar. Citim că Isus S-a bucurat în spirit şi apostolul îndeamnă pe toţi aceia care beau din pahar, zicând: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!. Viaţa creştinului nu este una tristă sau morocănoasă, ci una foarte veselă. El se poate bucura chiar şi în necazuri, „ştiind că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde”. El ştie de asemenea că „întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” — dincolo de văl (Rom. 5:3, 4; 2 Cor. 4:17). Astfel participăm la paharul suferinţei şi al bucuriei care este o arvună a moştenirii pe care o vom primi la a Doua Venire a Domnului nostru şi la strângerea noastră laolaltă cu El — ca membri ai Săi şi clasa Miresei Sale. Această bucurie în spirit este necesară pentru curajul şi zelul nostru în serviciul Domnului. Să remarcăm acţiunea acestuia în Sf. Pavel, care, împreună cu Sila, a putut cânta laude lui Dumnezeu în închisoare cu picioarele în butuci şi cu spatele plin de răni. Şi aşa trebuie să fie cu toţi adevăraţii urmaşi ai lui Cristos pe calea îngustă. Cu rana fiecărui spin, cu durerea fiecărei săgeţi ascuţite a cuvintelor amare cu care suntem asaltaţi pentru Cristos, putem avea o bucurie nespusă.

Bucuria Noului Testament

Putem avea o bucurie în plus pe măsură ce înţelegem tot mai mult semnificaţia acestui sânge al Noului Legământ sau al Noului Testament la care Domnul nostru ne oferă ocazia de a participa. El ne atribuie meritul Său şi astfel ne face în stare să fim morţi împreună cu El. El trece astfel sângele Noului Legământ prin noi, membrii Săi. Dar este oferit doar acelora care se angajează să fie morţi cu Cristos. Chiar şi atunci nu este dat, ci doar atribuit sau împrumutat nouă ca să repare sau să facă vrednice jertfele noastre atunci când Marele Preot ca Avocatul nostru le prezintă şi le acceptă în numele Tatălui şi ne dă Spiritul Său al înfierii.

Aceste drepturi pământeşti care aparţin doar Domnului nostru Isus şi care sunt la dispoziţia Sa, prin Noul Legământ vor merge la Israelul natural (Ier. 31:31). „Prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare” (Rom. 11:31). De aceea ne putem bucura, solidari cu ei în anticiparea binecuvântărilor care sunt aproape să vină pentru Israelul natural, în care întreaga omenire va avea ocazia să aibă parte. Dacă respingerea lor la începutul acestui veac a fost o pregătire pentru acceptarea noastră, cât de bucuroşi putem fi că acceptarea noastră nu va înseamna pierderea lor veşnică, ci, din contră, ei vor profita de binecuvântarea Israelului Spiritual, membrii Marelui Preot şi Mijlocitor şi pe deplin calificaţi „slujitori ai unui Legământ Nou” (2 Cor. 3:6). Astfel lui Israel i se vor da în cele din urmă binecuvântările şi promisiunile pământeşti pe care Dumnezeu le-a pus deoparte iniţial pentru ei, şi care au fost simbolizate sub Legământul Legii cu Mijlocitorul lui tipic, Moise, care este asemenea sau un tip al marelui Mijlocitor, Cristosul lui Dumnezeu, al cărui Cap este Isus, iar sfinţii biruitori, urmaşii Săi credincioşi, sunt socotiţi ca membri. Fapt. 3:22, 23.

Haideţi deci să apreciem această glorioasă Comemorare tot mai mult pe măsură ce anii trec, văzând exprimată în ea tot mai mult „Iubirea mântuitoare”, a cărei lungime şi lăţime, înălţime şi adâncime întrece orice înţelegere omenească.

„Să luăm parte la sărbătoare”

Îndemnăm poporul Domnului care recunoaşte faptele şi semnificaţiile anterioare să se adune în numele Învăţătorului ca „membri” ai Săi, şi să se conformeze invitaţiei Lui „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”, şi nu ca evreii în amintirea tipului; ci, după cum a spus sf. Pavel, „De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:26): până când, la venirea Lui, El va schimba Biserica, acum fiind Corpul Său al umilinţei, pentru a-l face în cel mai adevărat sens Corpul Său glorios.

Din nou, sugerăm că acolo unde este posibil dragii fraţi să se adune în grupuri mici, şi acolo unde este imposibil, totuşi ei să celebreze singuri cu Domnul. Nu sfătuim la întruniri mari cu astfel de ocazii, ci contrariul — ca fiecare grup mic să se adune singur ca o organizaţie separată a Corpului lui Cristos. „Unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Mat. 18:20.

Congregaţia de la Tabernacolul din Brooklyn se va aduna pe strada Hicks nr. 13-17, Brooklyn, lângă Fulton Ferry şi Jersey City (P.R.R.) Annex, şi nu departe de capătul podului Brooklyn. În duminica premergătoare va fi un serviciu de botez. Toţi cei care doresc să participe, să ne anunţe, îi rugăm, dacă este posibil dinainte. Prietenii din oraşele apropiate vor fi găzduiţi cu plăcere la acest serviciu de botez. Dar nu facem nicio invitaţie la Serviciul de Comemorare pentru prietenii de departe. Totuşi, persoanele care nu au ocazii mai bune la casele lor vor fi bine-primite la oricare adunare, oriunde.