Definiţia adevăratei ucenicii

Matei 7:13-29

„Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor; ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Vers. 21.

R4568 W. T. 15 februarie 1910 (pag. 74-75)

Progresul lumii în civilizaţie, cuplat cu o coborâre generală a standardelor creştine prin neglijarea Bibliei, a atras lumea civilizată şi Biserica nominală foarte aproape una de alta. Niciodată n-au fost mai necesare decât acum cuvintele Învăţătorului din acest Studiu Biblic: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află”. Vers. 13, 14.

Învăţătura din veacurile întunecate care a ajuns la noi a fost că cei mulţi care umblă pe calea largă sunt măturaţi cu milioanele în chinul veşnic. Reacţia generală la această interpretare a Bibliei a zguduit încrederea în Biblie însăşi, şi a întors complet pe mulţi de la ea spre o formă căldicică a Universalismului — spre speranţa că la moarte aproape toţi merg imediat în glorie, indiferent dacă umblă pe calea îngustă a uceniciei sau pe calea largă, uşoară, a spiritului lumesc. Efectul acestei interpretări greşite a fost vătămător în fiecare sens al cuvântului.

Acum noi înţelegem că Învăţătorul n-a spus că acest drum larg, uşor, duce la chin veşnic, ci la distrugere — moarte. Acum vedem că tatăl Adam, prin neascultare, a fost oprit de la părtăşie cu Creatorul său sub sentinţa cu moartea, şi că toţi copiii săi au fost născuţi într‑o stare înstrăinată, păcătoasă, şi că poftele lor pervertite şi influenţele asupra lor constituie o cale largă de mulţumire de sine care duce rapid spre mormânt.

Domnul nostru a venit ca Răscumpărător al lumii, dar înainte de a lucra cu lumea în general, El alege clasa Bisericii — ucenici. Iubirea şi loialitatea acestora este probată prin chemarea de a umbla contrar tendinţelor generale ale lumii — în sus pe calea îngustă, la capătul căreia au promisiunea vieţii veşnice — glorie, onoare şi nemurire, şi asociere cu Răscumpărătorul în marea Lui lucrare a Împărăţiei Milenare. Apoi va lucra cu cei din omenire care acum merg în jos spre moarte pe calea largă — recuperându-i şi dându-le ocazii glorioase asigurate prin sacrificiul Său.

Chemarea prezentă la ucenicie este prin poarta îngustă a deplinei consacrări, chiar până la moarte, în urmele Învăţătorului, şi vor fi puţini care o găsesc şi de bună voie umblă pe această cale. Mulţumim lui Dumnezeu că masele omenirii de pe calea largă au fost răscumpărate şi vor fi binecuvântate, chiar dacă vor pierde marele „premiu” oferit acum „aleşilor” care umblă pe calea îngustă. În cele din urmă numai cei răi cu voia vor fi distruşi în Moartea a Doua.

Ucenicii Domnului trebuie să se ferească de învăţătorii falşi care pretind a fi păstori şi poartă sutană, dar în realitate nu sunt ca Marele Păstor. Ei îşi caută de ale lor, sunt lacomi, ca lupii. Nu-şi dau viaţa pentru oi, ci se hrănesc din ele.

Este interzis să judecăm inima. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7:1). Aici Învăţătorul ilustrează faptul că noi trebuie să‑i judecăm pe cei care pretind că sunt ucenicii Lui după roadele generale ale vieţii lor. Sunt ei tăioşi, spinoşi, vătămători, otrăvitori, în influenţa lor asupra altora, sau sunt de ajutor, întăritori, inspiratori? După cum un pom se poate cunoaşte şi poate fi clasificat după roada lui, tot aşa poate fi cunoscut şi un om — şi în special cei care pretind a fi uncenici, cei care pretind că sunt urmaşi ai lui Cristos şi că sunt învăţaţi de El.

Nici nu va fi de ajuns să facă mărturisiri şi să ofere rugăciuni, zicând, „Doamne, Doamne”. Nu toţi vor intra în Împărăţie ca să devină împreună moştenitori cu Cristos. Numai aceia vor fi acceptabili care vor face voia Tatălui. Totuşi, nu înseamnă că vreunul va putea trăi la înălţimea standardului divin în fiecare cuvânt şi faptă. Dar inima, voinţa, trebuie să fie corecte, sincere, adevărate, curate, loiale lui Dumnezeu şi principiilor Guvernării Sale. Şi acesta fiind cazul, fiecare greşeală va fi o cauză de regret şi întreaga viaţă va fi treptat schimbată, „transformată”.

La încheierea acestui veac, când Împăratul Ceresc Se va întoarce, înainte de a-Şi stabili Împărăţia Milenară ca să lucreze cu lumea, El Se va socoti cu Biserica Sa, ca să răsplătească pe cei credincioşi cu o parte în Împărăţia Sa. Atunci, declară El, se va vedea că nu puţini, ci mulţi care au profeţit sau au învăţat în numele Său şi au făcut multe lucrări minunate, şi chiar au scos afară diavoli, vor fi găsiţi nevrednici de Împărăţie, pentru că nu au dezvoltat caractere în armonie cu Legea Tatălui — Regula de Aur. Regele va spune acestora: Nu vă recunosc şi nu vă pot primi ca Mireasa Mea Aleasă. Lucrarea voastră în ansamblu este inacceptabilă, nelegiuită, în dezarmonie cu principiile învăţăturii Mele. Aceştia, în loc să intre în gloriile Împărăţiei, vor fi obligaţi să treacă prin necazuri împreună cu lumea, pierzându-şi partea din marele premiu al Veacului Evanghelic.

Oricine este acum binecuvântat cu ureche de auzit, oricine aude acum chemarea la ucenicie, oricine acceptă acum chemarea şi devine prin consacrare un urmaş al lui Cristos, are ocazia de a ridica o structură a credinţei care va rezista la toate furtunile vieţii, pentru că este clădită pe Stâncă. Cristos este această Stâncă a Veacurilor. El nu este doar marele Răscumpărător, ci pentru cei chemaţi acum este marele Exemplu, în urma căruia vor urma toţi cei care doresc să devină comoştenitori cu El în Împărăţia Sa Cerească. Cei care încearcă să devină ucenicii Săi şi care însă neglijează să-I urmeze îndeaproape instrucţiunile, clădesc speranţe false, clădind pe o temelie care nu va rezista la furtunile şi probele vieţii, care sunt special permise ca probe de caracter asupra celor favorizaţi cu chemarea acestui Veac Evanghelic.

Apostolul, descriind încercarea Bisericii şi dovedirea uceniciei noastre, aseamănă încercarea cu un foc, zicând (nu despre lume, ci despre Biserică): „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelie va rămâne, el va primi o răsplată; dar dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc” (1 Cor. 3:13-15). Apostolul descrie aici încercările celor care zidesc pe Stâncă. Cei care zidesc pe nisip vor suferi pierderea a tot ce au şi la începutul Mileniului nu le va fi mai bine decât lumii în general.