Întrebări despre îndreptăţire

R4579 W. T. 1 martie 1910 (92-94)

Întrebare: (1) Curtea Tabernacolului a reprezentat doar îndreptăţirea prin credinţă, sau a reprezentat îndreptăţirea la drepturile de viaţă veşnică?

Răspuns: Căutând lecţii din tipurile Cortului Întâlnirii, trebuie să ne amintim că ele reprezintă atât înaintarea cât şi împlinirea. În realitate toţi cei mântuiţi în acest Veac Evanghelic sunt chemaţi să fie preoţi — nimeni nu este chemat să fie din „marea mulţime”, leviţi antitipici. Cei care vor deveni membri ai „marii mulţimi”, Leviţi antitipici, vor fi aceia care au fost chemaţi la preoţie şi care au făcut anumiţi paşi în armonie cu acea chemare, dar nu au reuşit să‑şi întărească chemarea şi alegerea. În cele din urmă, cum este arătat în tip, doar o „turmă mică” de preoţi vor ajunge la starea simbolizată de Cortul Întâlnirii însuşi. În cele din urmă un mare număr, concepuţi de Spirit sfânt, nu vor reuşi să manifeste suficient zel ca jertiftori şi vor fi socotiţi doar ca Leviţi, ajutoare. Locul lor va fi în curte, cum este arătat în tip.

Acum să vedem procesul prin care preoţii şi Leviţii antitipici ajung la poziţia lor stabilită, reprezentată de Cortul Întâlnirii şi Curte. Se poate spune că toţi cei care au dorinţă după Dumnezeu şi după dreptate se apropie de Cortul Întâlnirii. Aceştia vor vedea marele altar şi jertfa lui. Prin credinţă ei pot intra pe poartă şi dincolo de perdea în Curte. Ei sunt în poziţia sau atitudinea de Leviţi dar încă nu sunt Leviţi în sensul deplin. Trecând de altar ei merg la Lighean şi văd apa din el şi privilegiul de a se spăla, îndepărtând murdăriile cărnii. După cum numai credinţa nu i-a făcut să fie Leviţi, nici spălarea sau punerea deoparte a păcatului nu-i face. Ei trebuie în plus să se apropie de Văl, care simbolizează consacrarea — trebuie să se aplece şi să treacă pe sub Văl înainte de a putea aparţine de clasa concepută de spirit.

Dincolo de Văl ei sunt nominal preoţi. Şi dacă vor, pot să se bucure de privilegiile pâinii pentru punere înainte şi de lumina de la Şfeşnicul de Aur, şi să continue spre Altarul Tămâierii în mod antitipic, răspunzând la toate ocaziile şi privilegiile acordate lor de a-şi da viaţa pentru fraţi — prezentându-şi zilnic, ceas de ceas, trupurile ca jertfe vii în serviciul Domnului, „un miros plăcut”. Dacă sunt credincioşi până la moarte vor trece dincolo, prin Vălul despicat, în starea Sfintei Sfintelor. Ca membri ai Corpului Marelui Preot vor avea apoi cale liberă, privilegiu deplin la starea Cortului Întâlnirii, veşnic. Sau mai curând, cum este arătat în alt tip, ei devin pietre vii în Templul spiritual glorios.

Dar cei care au făcut consacrarea şi nu reuşesc să ardă tămâia pe Altarul de Aur, nu pot să rămână în Cortul Întâlnirii — trebuie să iasă din nou în Curte. Ei îşi pierd privilegiile preoţeşti dar nu privilegiile Leviţilor şi dreptul de a rămâne în starea Curţii. Doar o respingere voită, deliberată a harului Domnului şi o întoarcere la păcat — mânie, răutate, ură, invidie, vrajbe etc., fapte ale cărnii şi ale diavolului, care ar însemna nimicirea lor completă în Moartea a Doua — i-ar exclude din Curtea de favoare. Cei care trec de Poartă şi de Altar, unii dintre ei mergând, poate, până acolo încât să folosească Ligheanul, dar care refuză să se consacre, vor fi în cele din urmă respinşi din starea Curţii. Ei vor fi expulzaţi şi vor deveni parte din lume, cu care Marele Răscumpărător va lucra în timpul Domniei Sale Mijlocitoare — şi vor avea toate privilegiile restului lumii, dar nu mai mult.

Îndreptăţiţi la pace

Întrebare: La care etapă a îndreptăţirii noastre se referă apostolul când zice: „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu”?

Răspuns: Din momentul în care ne apropiem prima dată de Dumnezeu începem să avem o măsură din această pace (Rom. 5:1). Ea rămâne cu noi atâta timp cât mergem în direcţia bună, crescând în cunoştinţă şi ascultare. Cei a căror credinţă sau ascultare încetează, află că pacea lor cu Dumnezeu se micşorează. Dacă credinţa şi ascultarea se extind până la punctul deplinei consacrări şi al conceperii de Spirit sfânt, această pace devine „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” şi stăpâneşte în inimile noastre (Fil. 4:7). Textul din urmă se referă la pacea desăvâşită dată de Spiritul sfânt, care rezultă dintr-o deplină consacrare Domnului.

Să ilustrăm: Imaginaţi-vă o persoană care nu este în armonie cu Dumnezeu dar Îl caută. În mod tipic el recunoaşte Prezenţa Divină reprezentată în Cortul Întâlnirii. El se apropie de Dumnezeu. El află doar o singură „poartă” de intrare din tabără în curte. Acolo vede altarul de aramă cu jertfa lui care reprezintă sacrificiul merituos al Răscumpărătorului. Trecerea de altar implică credinţă în lucrarea de răscumpărare. De la timpul intrării în starea de credinţă a curţii, pacea continuă să crească cu fiecare pas de înaintare în ascultare. Când ajunge la Lighean şi sunt aplicate lecţiile lui de curăţare a minţii şi a inimii, pacea lui Dumnezeu creşte, datorită ascultării. Apoi vede Primul Văl, care reprezintă consacrarea spre moarte. Dacă se apleacă în deplină consacrare pentru a trece pe sub Văl, rezultatul este o pace deplină sau desăvârşită, aceea la care s‑a referit Domnul nostru când a zis: „Vă dau pacea Mea”. Pacea noastră nu mai este doar prin credinţă în lucrarea Răscumpărătorului, ci mai mult de atât; ea a devenit pacea, care este darul dragostei lui Dumnezeu, conceperea de Spirit sfânt, care întrece orice înţelegere, domnind în inimile noastre. Dar dacă ajunge la primul Văl şi vede că acesta reprezintă jertfirea tuturor intereselor pământeşti şi nu face acel pas, atunci rezultatul va fi o scădere a păcii şi posibil o mişcare de retragere, mai rapidă sau mai înceată, spre „poartă” — spre lume.

Vrednicii din Vechime

nu sunt în Curte

Întrebare: Au fost Vrednicii din Vechime în starea reprezentată de Curtea Cortului Întâlnirii? Dacă nu, de ce nu?

Răspuns: Nu. În zilele lor Preotul încă nu venise şi Cortul Întâlnirii antitipic şi Curtea lui încă nu fuseseră stabilite; de aceea ei nu puteau fi în ea. În conformitate cu inimile lor, după cum s-a arătat în purtarea lor, ei trebuie să fi fost membri ai casei credinţei. Noi înţelegem că în cele din urmă se poate să li se dea un loc cu „marea mulţime” şi ca parte din ea, Leviţii antitipici din starea Curţii antitipice.

Îndreptăţiţi pe deplin

la drepturi umane

Întrebare: Oare toţi cei care sunt îndreptăţiţi fără plată din moartea adamică primesc drepturi de viaţă pe plan uman?

Răspuns: Dacă prin cuvântul fără plată se înţelege pe deplin, atunci răspunsul nostru este, da. Oricine este pe deplin îndreptăţit din moartea adamică este pe deplin îndreptăţit la restabilire umană. Aşa va fi cu lumea în timpul Mileniului. În timpul acelei mii de ani lumea se va ridica treptat din starea ei nedreaptă şi imperfectă — ajungând treptat la perfecţiune sau îndreptăţire.

Aplicând întrebarea la timpul prezent — la îndreptăţirea prin credinţă: O îndreptăţire deplină ar fi atinsă doar în momentul când Cristos ar accepta pe păcătos ca ucenic, şi aceasta este în momentul consacrării. El nu dispreţuieşte pe păcătosul care se apropie de El, care exercită credinţă şi dă dovadă că doreşte să se lase de păcat. Toţi aceştia sunt îndreptăţiţi la o măsură de credinţă şi ascultare, să aibă părtăşia Lui, ajutorul Lui. După cum este scris: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. El invită pe păcătos să aibă încredere în El ca purtător de sarcini, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine” (Mat. 11:28, 29). Toţi cei care astfel se apropie au o măsură de pace şi o măsură de îndreptăţire, dar nici una completă. Deplina sau completa îndreptăţire şi pace se obţin doar în momentul când sacrificiul este pe deplin prezentat şi acceptat. În acel moment marele nostru Avocat şi Frate mai Mare ne atribuie meritul Său, aşa încât sacrificiul nostru consacrat să poată fi acceptat.

Ca Domnul nostru să ne atribuie meritul Său în sens deplin mai înainte de acel moment al consacrării şi conceperii de spirit, ar însemna o vătămare a intereselor celor care nu ar reuşi să meargă mai departe la consacrare şi ucenicie: pentru că, dacă meritul lui Cristos le-ar fi pe deplin atribuit, anulând păcatele trecute şi prezentându-i Tatălui, ei n-ar fi acceptabili pentru Tatăl în acest veac decât dacă s-au consacrat la moarte. Şi nefiind în stare să se menţină în relaţie divină ca fiinţe umane îndreptăţite, ei ar fi pasibili de Moartea a Doua, pentru că prevederea Împărăţiei Mijlocitoare etc., încă n-a intrat în vigoare. Fără acel aranjament al Noului Legământ sub un Mijlocitor mai bun, nicio fiinţă umană imperfectă nu ar avea vreo ocazie să ajungă la perfecţiune. Dacă meritul lui Cristos ar fi aplicat acum (cuiva în afara celor îndreptăţiţi şi sfinţiţi), aceasta i-ar pune direct în mâinile lui Iehova şi sub jurisdicţia Legii Lui, iar rezultatul ar fi eşec, Moartea a Doua. Doar cei sfinţiţi pot zice, „cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi” (Rom. 8:4). Pe de altă parte, remarcaţi aranjamentul divin, că Tatăl nu lucrează cu noi ca oameni, ci ca Noi Creaturi. Răscumpărătorul devine Avocatul nostru şi ne aplică meritul Său în momentul consacrării. Aprobarea Tatălui prin dăruirea spiritului Sfânt este dovada acceptării jertfei noastre sub meritul atribuit al lui Cristos. După cum Marele Preot este o Fiinţă Spirituală, tot aşa trebuie să fie şi toţi membrii Săi. Şi de aceea Tatăl Ceresc lucrează în oricare sens al cuvântului doar cu cei concepuţi de spirit.

Poate cineva să iasă din Curte?

Întrebare: Există vreun mod de retragere din starea Curţii antitipice fără a merge în Moartea a Doua?

Răspuns: Da şi nu. Ca vreunul din Preoţii şi Leviţii antitipici să abandoneze Curtea ar însemna să părăsească starea de membru în „turma mică” sau în „marea mulţime” pentru a merge în altă stare. Nu există altă stare în care să meargă, decât cum s-a sugerat, în Moartea a Doua.

Pe de altă parte, să ţinem minte faptul că în prezent există Leviţi în devenire sau de probă. Ne referim la cei care se apropie intrând prin Poarta credinţei, trecând de Altar şi de Lighean până la primul Văl, dar care niciodată n-au făcut pasul consacrării, ca să renunţe deplin la drepturile pământeşti. Aceştia au avut doar o pace îndreptăţitoare, şi aceasta condiţionată de ascultarea de termenii jertfirii, „chemării de sus”. Când au încetat a mai înainta, au încetat a asculta, îndreptăţirea lor la pace a început să moară. Aceştia ies treptat din Curte dar nu în starea Morţii a Doua — pentru că îndreptăţirea lor n-a ajuns niciodată la punctul vitalizării în sacrificiu.